Reformarea – ca normalizare metodico-ştiinţifică – cere finanţare bugetară. Punct lovit, fără să fie ochit! Şi atunci, înaintând în fals şi falacios, vom duce la limite ireversibile dezvăţământul românesc. Histrionii lui vor alunga seriozitatea şi responsabilitatea. Concesionarii sfertodotismului se vor servi şi mai bine de paravanul crizei sau recesiunii economice. Realitatea nu se ascunde în irealitate
„Tipătescu: Ei! Nu s-alege!
Pristanda: Nu s-alege!”
(I. L. Caragiale, O scrisoare pierdută)
În învăţământul universitar – parţial! – de stat, statul asigură salarizarea cam la jumătate din drepturile legale. Cealaltă jumătate provine din realizarea de venituri proprii. În principal, acestea sunt taxele percepute
studenţilor care nu se încadrează, prin rezultatele şcolare (de altfel discutabile, neomogen notate) din liceu, în limita locurilor suportate de buget. Cel care predă la catedră este prestator de servicii aşa-zis didactic-superioare. Celui căruia i se predă, studentul, e numit, din ce în ce mai demetaforizat, client. Concurenţa din economia liberă a liberalizat învăţământul până la a-l sili să se prefacă a lucra cu oricine şi oricum. Învăţământul mai este selectiv doar într-o mică măsură. Există consensul labil că toate domeniile economiei şi spiritului fac selecţii. Viaţa postuniversitară („ai piaţă, ai viaţă”) ar fi urma care alege. Putem şti în ce măsură nu este aşa: trăim ruşinea de a fi în Uniunea Europeană, economic, de patru ori sub nivelul teritoriului şi al populaţiei. Maşina românească merge pe o roată din patru! La noi, selecţia naturală rămâne mult mai sigură decât cea aleatoriu socială. Cam pe-aici (ne-)am ajuns…
Transcriu acum o infimă „antologie” exactă a ruşinii dezvăţământului, cu mostrele şi monştrii păziţi de disciplina literaturii. Produsul poartă marca sigură a unei facultăţi de litere în regim de stat, extrasele provenind dintr-un curs de Master (pur şi simplu) cu titlul Literatura în totalitarism (birocratică eufemizare şi reducţie pentru comunism).
Rămânem captivi într-o deschidere care nu se mai închide, vorba unui filosof, în nonsensul ajuns, vai, consensual, sistemic! Păgubos sacrificiu multigeneraţional, croit teleologic la modul anarhizat şi pus pe căpătuială, în urma eşecului „socialist”, al unui sistem coercitiv până la morbideţe şi a cărui închidere părea că se va deschide la infinit… Efectul în actualitate? O pierdere predominant spirituală enormă, de proporţii naţionale, cu preţul cumplit al câştigului exclusiv material al unor „concetăţeni” într-un număr de, probabil, zero virgulă şi nu ştiu câte alte zerouri, până la o altă cifră, la sută, din populaţia acestei naţii aflată departe de a fi (re)născută. Naţiune derivă din termenul naştere, dacă mai e nevoie să reamintesc.
Iată şi efectul, virtual ireversibil, din învăţământ/dezvăţământ, motivat prin citările autentice, ghilimetate, neplagiate: bibliografia în materia râsu’-plânsului, cu belşugul ei de suficienţă, agramatism, multilaterală confuzie (în literatură, teorie literară, istorie, politică etc.).
Literatura română în comunism
„În această perioadă majoritatea scriitorilor scriau despre politică, mai bine preferau academia decât puşcăria. De exemplu: Lovinescu, Manolescu, M. Preda – a scris romane politice. Aceste romane politice erau controlate ideologic. Unii scriitori făceau elogii lui Ceauşescu în două sau mai multe fraze.”
„Cel ce a influenţat revoluţia şi scrierile din acea vreme, a fost în primul rând Titu Maiorescu. În perioada comunistă s-a instaurat un regim de austeritate, şi nimeni nu credea că va cădea vreodată comunismul. Un alt reprezentant al literaturii ce scria în acea vreme, a fost Nicolae Balotă, ce a început să scrie pe la 1923, iar apoi o perioadă s-a retras din literatură. La vremea respectivă, în perioada comunistă, oamenii aparţinători unor grupuri politice, erau împărţiţi în două grupuri şi anume opozanţi şi dizidenţi. În literatură, putem spune că s-a creat o listă de valori, iar acea listă citită şi reinterpretată avea să succeadă o serie de revizuiri estetice şi morale. Canoanele estetice erau la mare căutare, având o mare valoare.”
„În perioada comunistă foarte mulţi scriitori au fost plecat (sic!) din ţară (peste 300), cărţile au rămas necitite.”
Proletcultismul, realismul şi neorealismul socialist
„Proletcultismul – Atitudinea faţă de problemele artei şi culturii în fosta Uniune Sovietică care susţinea că nu este citită poporului şi reflectă în mod simplist şi vulcanizator. Titluri de opere: Groapa de Ion Barbu, Desculţ de Zaharia Stancu, Slava veşnică, Ţăranul migrator. Această literatură cu teama zilei precomuniste poartă o tentă ideologică.”
„Proletcultism. Scriitori. Gellu Naum.”
„Realismul socialist a apărut în perioada 1918-1953 atunci când Gheorghe Gheorghiu Dej era la putere. Realismul socialist a stat la baza naşterii proletcultismului, ajutând la formarea acestuia. Nu era un curent care să aibă deplină libertate de exprimare.”
„Realismul socialist se referă la temele socialiste ale comunismului. Reprezentanţi: Marin Preda, Zaharia Stancu, volume: Moromeţii vol. I, Desculţ.”
„Realismul socialist este un curent literar ce promovează o literatură inspirată din realitate (de exemplu din fabrici etc.).”
„În perioada realismului socialist au fost publicate reviste dar care se refereau numai la politică. Literatura se poate citi ca o politică, dar ea nu trebuie să se politizeze.”
„Realismul socialist – un curent literar care a stat la baza numelui partidului comunist. Îl putem aminti pe Emil Brumaru care trebuia să-i ia locul lui Iliescu, s-a creat o confuzie. Realismul socialist dorea o promovare a creşterilor salariale, bineînţeles ca partid.”
„Neorealismul socialist se referă la perioada 1961-1971 în urma tezelor susţinute de Ceauşescu la Mangalia. Se traduc cărţi socialiste printre care Tolstoi şi Dostoievski. Reprezentanţi: Marin Preda şi Zaharia Stancu.”
„În perioada neorealismului socialist, principala sursă de inspiraţie o constituie realitatea politică. Reprezentanţi: Ion Barbu şi Nichita Stănescu.”
E. Negrici, literatura aservită şi literatura tolerată
„Pentru Eugen Negrici, literatura aservită este asociată cu literatura regimului totalitar. Pe lângă o literatură totalitaristă amintim şi de literatura aservită.”
„Teza lui Negrici era aceea că putem vorbi de o literatură a politicului, dar nu despre o literatură politică. Această teză a fost criticată îndelung, s-a putut vorbi de o literatură realistă. În această perioadă scriitorii valorificau istoria propriului popor. Acest curent literar artistic îşi are ca reprezentanţi de marcă pe Vianu, Marin Preda, Mihail Sadoveanu, G. Călinescu. Se promova un realism autentic, deoarece şi scriitorii realizau adevărate opere cu un caracter autentic.”
„Literatura a fost aservită de totalitarism. Totalitarism – formă de politică.”
„Literatura aservită era formată din scriitorii care scriau pentru şi despre partid, erau cărţi dedicate partidului.”
„Literatura tolerată este literatura acceptată de Nicolae Ceauşescu din perioada comunistă. Aceasta era o literatură «bolnavă», cenzurată, o literatură care vorbeşte numai despre comunism şi ideile comuniste. Calitatea acestei literaturi este pusă sub semnul întrebării. Nichita Stănescu a dedicat poezie patriei, dar a şi criticat clasa politică în mod indirect.”
Şi aşa mai departe, cu toate că s-a ajuns prea departe. Master. Măiestrie. Meşteri urmaşii Marelui Cârmaci…
Dacă aşa stăm, şi tot stăm, la învăţământul cu frecvenţă, zis de zi, nu cu totul altfel „merge” activitatea la învăţământul zis la distanţă. Ba din contra. Căci, în fond, distanţarea se face faţă de tot învăţământul. Las la o parte celelalte domenii ale vieţii, dacă o mai putem numi aşa…
Iată şi o selecţie marca, nemascată, ID (Învăţământ la distanţă):
1. „Tristan Tara sa născut în Elveţia şi a decedat pe 25 decembrie la Paris.”
„Tristanda este un autor dadaist. Estompează influenţa naratoare contextului literar. Textele sale au apărut în 1934 cu titlul Primele poeme urmate apoi de (.) De la un context străin de care s-a distanţat vrând-nevrând.”
2. „Simbolismul este o adâncitură a literaturii în subconştient prin sugestii.”
„Simbolismul în înţelegerea lui calinescu oferă întâi o înţelegere personală a simbolismului situată literaturii”
„Simbolismul este înţeles de Lovinescu dreptul modernism în fază incipientă. Simbolismul este o «adâncitură» cu literaturi în subconştient prin sugestie. Sugestia este tehnica prin care poezia evită rostirea directă şi substilul magic. Simbolismul este un curent care se (difedenţiază) evidenţiază în poezie prin simboluri.”
3.„În poezia Plumb, Bacovia prezintă, pune accent pe numeroase motive, motivul singurătăţii, motivul sicriului de plumb, motivul singurătăţii, motivul amorului pierdut şi fanararului veşmânt. Bacovia este poetul cu trăiri intense, dar reci.”
„În poezia Plumb sunt prezente şi numeroase motive, motivul sicriului, motivul morţii.”
4. „Sadoveanu în toate scrierile sale oferă o descriere restrânsă a personajelor, romanele sale au personaje puţine, dar complexe, care sunt caracterizate prin acţiunile, faptele care le fac. Mihail Sadoveanu îşi prezintă romanele într-un mod mitic şi raţionalist.”
„Mihail Sadoveanu a scris o mulţime de romane printre care câteva de excepţie ca Baltagul, roman (intelectual, poliţist), Nada Florilor, Pădureanca, Moremeţii (sic!) unul dintre romanele lui cele mai bune.”
5. „Lovinescu era dreptul unui echilibru teoretic, critic, istoric, între antiteze tradiţie şi modernitate. Adimiterea modernismului provoacă anebu-
larea intentităţii.”
Nu pare că (de)plânge această realitate condusă la limită ireală niciunul dintre cei care funcţionează ca diriguitori instituţionali şi, fireşte, constituţionali. Ne place, peste măsură, să râdem. Puţini ştim că NE râdem – acest agramatism, care trece drept popularism (hm!), este pe deplin adecvat.
Taxa pecuniară din învăţământul superior, ajuns la gravă inferioritate, viciază oricum „taxarea” docimologică, adică, pentru cei înstrăinaţi de didactică: notarea la examene. Conştiinţa didactică în curs se frânge între datoria profesională şi gândul la datoria salarială – a ta şi a colegilor –, agravată, dacă se „pică” la examen clientela plătitoare de taxă studenţească. Experienţa de mai mulţi ani a convins că, în condiţii de neajutorare bugetară, soluţia este mai degrabă – ceea ce s-ar putea numi într-un fel de argou „studenţesc” – auto-„picarea” examinatorului decât a examinatului şi, astfel, prevenirea prăvălirii salariale. Cum ceva tot trebuie să cadă, aceasta nu mai este decât calitatea învăţământului. Însă deformarea acestui domeniu a atins variate forme de grotesc. Reformarea – ca normalizare metodico-ştiinţifică – cere finanţare bugetară. Punct lovit, fără să fie ochit! Şi atunci, înaintând în fals şi falacios, vom duce la limite ireversibile dezvăţământul românesc. Histrionii lui vor alunga seriozitatea şi responsabilitatea. Concesionarii sfertodotismului se vor servi şi mai bine de paravanul crizei sau recesiunii economice. Realitatea nu se ascunde în irealitate. Conspiraţia tăcerii înfricoşate ori a gălăgiei strategice amână, dar nu previne implozia în sistem. O selecţie din antiselecţie a unor probe de promovare a ceea ce se cuvine refuzat ne mai spală de automistificare…
