Nu aderă la lumea aceea a lui lasă-mă să te las. Acolo, tipul său nu are căutare. Acolo, înţelege fără să cadă la înţelegere, eroii sunt ignoraţi sau crezuţi nebuni. Dar nu se desprinde cu totul de ţară şi neam, de neamul care face ţara, doar evită unele deprinderi, care nu ajung înlocuite cu altele. Târârea nu se schimbă-n verticalizare. Marele viciu, deserviciu, moral: „Incapacitatea noastră, a românilor, de a realiza tragicul, sacrificiul…”. Veche constatare. Veche şi primejdioasă. În absenţa vocaţiei tragice, sacrificiale, aspiraţia poate lua, a şi luat, forme morbide. Goma e Goma. El vrea, la comun, geniu patriotic, geniu naţional şi popular. Iar geniul, pentru Goma, nu este definibil în sensul lui Noica, un individ dintr-un milion, ca excepţie, nefiresc, el este – cu o sintagmă etico-ontică, iată – „curajul normalităţii”. E, recunoaşte, prezent şi la români, dar prea rar. Societatea românească îi apare egalizatoare.
Goma este o variantă românească de Don Quijote, prins în plasa întreţesută de realitate şi iluzie. „Am şaizeci de ani, o nevastă, un fiu de 20 de ani, 36 de cărţi scrise, candidez la preşedinţia României – şi sunt pe drumuri.” Prezidenţiabilul fără acoperiş la cap, iată un (ne)caz singular pe drumurile istoriei, nu doar româneşti. Este pe cale să devină şi un fel de personaj ionescian, nu s-ar spune deloc că voluntar sau dorit. Când citesc că „Doamna P. ne-a 
propus ieri o slujbă de gardien d’immeuble”, îl asociez cu ciudatul şi straniul şi bizarul totodată „mareşal” al unui bloc al dramaturgului slătineano-parizian Ionesco. Trăire (ab)surdă, doar în parte conştientizată, în pofida unei voinţe reale de luciditate: „Dealtfel, de multe sunt eu nemulţumit. Stare surdă.”
Vrea să rămână ce-a fost sau ce-a devenit, un exilat politic, neademenit de politica postsocialistă sovietizantă: „Am găsit în cutia de scrisori hârtia oficială că nu mi se ia statutul de refugiat politic. Uf!” Cu alţi 14 protestatari de la Ambasada „RSR” din Paris, contra (regimu)lui Iliescu, la 22 noiembrie 1994, e ridicat câteva ore de poliţia franceză. Nici „reabilitat” nu revine în România. Un timp refuză dialogul prin Televiziunea română. Nu la fel face cu postul maghiar de televiziune Duná.
La 11 septembrie 1996 scrie Către compatrioţi şi renunţă să candideze la funcţia de preşedinte al României. Înţelege că nu e sprijinit suficient şi ar afecta voturile opoziţiei (zise, foste?) democratice. Pierde marea şansă să producă „o tresărire (de ce nu: o deşteptare) a românilor, spre o dezbatere la înălţimea ce o merită, după cinci decenii de strâmbătăţi, de suferinţe…”. În opoziţie cu opoziţia, acum îl indică, nu cu voie bună şi inimă largă, pe N. Manolescu, nu pe Emil Constantinescu, mai potrivit ca preşedinte al României.
Steaua disidentului capătă o paloare decepţionantă. Află că la ziarul Le Figaro se vorbeşte despre el după iliescianul Petre Roman, ceea ce înseamnă răsturnarea răsturnării, dacă s-a răsturnat ceva, ca să realizeze o restauraţie. Goma păstrează criteriul, motivul, de gândire şi acţiune: răsplată după faptă. Ca atare, respinge reconcilierea fără recunoaşterea faptelor calificate de colaboraţionism (termen care aprinde minţile). Se-ntoarce la soluţia retoricii ricanante: „Trebuie să «rezist» cum au rezistat ei comunismului: tăcând.” Evident, marea, esenţiala lui neputinţă. Accidental, îşi dezvăluie o cochetărie politică, dar în domeniul cultural. „Dacă aş fi eu guvern…”, formulează (retoric-dictatorial!): ei bine, atunci ar da o lege ca editorii care „publică preponderent gunoi” să fie obligaţi să publice şi literatură adevărată. Intervenţionism în piaţa cărţii, elitism în promovarea literaturii şi dirijarea lecturii, tot atâtea propensiuni anticapitaliste, acuzabile de nedemocratism, iată ce susţine acest individualist cu aderenţă pasageră la colectivitate.
Poate surprinde de bună seamă şi faptul că există aici şi un Goma mulţumit, prin comparaţie cu alţii. O sursă de nefericire, spune Kierkegaard, despre comparaţie, dar danezul vorbea despre sine şi categoria sa umană. În 1987, Goma se vede astfel: „Sunt un favorizat de soartă: nu sunt om politic, eu fac politica ceea ca Monsieur Jourdain proza…”.
Politica şi diplomaţia sa instinctivă, de Mr. Jourdain dedat prozei, după propria analogie, exclud şi detestă spionajul. Când Al. Călinescu îi spune că Voslenski scrie şi despre el, Goma, exibatul la limita exibiţionismului, primeşte ştirea cu iritare. „M-aş fi lipsit bucuros. (…) Am cunoscut (am dat şi mâna, la repezeală şi nebăgare de seamă) doar pe căcâcea de Haiducu, Hirsch-Forrestier, pe Pacepa numai prin scris (că, dè, a scris şi despre mine, mincinosul!), dar mi-e de-ajuns.” Altădată, la o jurnalistă maghiară strigă „nu cumva să-l solicite pe Pacepa”.
Nu este, de bună seamă, un partinic. Formal (!) a aparţinut şi el partidului comunist român, renegat, din postură de disident. Marginal, partinic, ajunge însă într-o vreme un disident central. Nu este, fireşte, un profesionist al politicii, nu se cramponează de vocaţia domeniului care decide în colectivităţi (inter)naţionale. Când comunismul se retrage (dar dacă nimic nu dispare şi totul se transformă?) din Rusia şi Europa, ai spune că dialectic, din ambele direcţii, i se mai întâmplă lui Goma să accepte, dar nu se duce să ridice de la Budapesta din mâna lui Arpád Göncz, Medalia Nagy Imre. Odată, legat de acelaşi prilej, pare uimit: „Primesc atâtea veşti bune într-un timp scurt – două zile…”. Nu se bucură, nu cunoaşte cuvântul bucurie, ori pare a se preface a nu-l cunoaşte, l-a uitat. Nu trăieşte drama celui căruia bucuria nici măcar nu-i apare, cu atât mai puţin să-i mai şi rămână. Nu se percepe însă ca o natură tristă. Aparent se dezinteresează de sine ca natură.
Intră-n conflict aşa zicând intra-etnic şi-şi ridică în cap prin media pe naţionaliştii amorali sau imorali. Are trăiri nepatriotarde şi dă drumul la cuvinte de la care profitorii ştiu să se abţină. Strică mult tonul discursului. Se lasă pradă stridenţei. Dă ocazia de a i se imputa cuvântul şi a se trece peste adevărul său. De ce n-o spune altfel? Acuză ţara şi poporul şi trece, deci, peste guverne. Dar de unde emană ele, din lună, nu din ţară şi popor? De la coadă la cap, numai de rău, şi o spune, bineînţeles, în 1994, la cinci ani după „schimbări”: „Pe scurt: o stare de greaţă – cu vomă. Răul e pe adânc – şi pe lat. România reprezintă un căcăţiş nu doar din punct de vedere geopolitic – actual – ci în toate privinţele. Este şi ea, acolo, într-o listă a nefericiţilor – nu figurează în faţă – dar nici ultima, ca să fie remarcată în vreun fel. / Mă tem că naţia asta, naţiune şi a mea, umblă în patru labe, fiindcă… trece apa peste ea – dar, umblând în patru labe, naţia «atrage» asupra ei apa – care, altfel ar trece prin altă parte…/ M-am legănat şi eu cu iluzii: îmi închipuiam că Răul are un început: instaurarea comunismului… ”. Constată că românii aplatizează timpul istoric, trec deodată prin trecut, prezent, viitor, fără conştiinţă de cauze şi efecte. E, pe cale de consecinţă, la vedere, „sătul de românism”. De altfel, primeşte în flux din România doar veşti rele. Se descoperă apatrid. „Eu n-am ţeară.” Ar putea, dar nu-i e-n fire s-o primească, să se lase primit. Nu aderă la lumea aceea a lui lasă-mă să te las. Acolo, tipul său nu are căutare. Acolo, înţelege fără să cadă la înţelegere, eroii sunt ignoraţi sau crezuţi nebuni. Dar nu se desprinde cu totul de ţară şi neam, de neamul care face ţara, doar evită unele deprinderi, care nu ajung înlocuite cu altele. Târârea nu se schimbă-n verticalizare. Marele viciu, deserviciu, moral: „Incapacitatea noastră, a românilor, de a realiza tragicul, sacrificiul…”. Veche constatare. Veche şi primejdioasă. În absenţa vocaţiei tragice, sacrificiale, aspiraţia poate lua, a şi luat, forme morbide. Goma e Goma. El vrea, la comun, geniu patriotic, geniu naţional şi popular. Iar geniul, pentru Goma, nu este definibil în sensul lui Noica, un individ dintr-un milion, ca excepţie, nefiresc, el este – cu o sintagmă etico-ontică, iată – „curajul normalităţii”. E, recunoaşte, prezent şi la români, dar prea rar. Societatea românească îi apare egalizatoare. Şi spunând aceasta se întoarce de unde plecase cu observaţiile: o societate aplatiza(n)tă. Îl doare România, îl doare şi Basarabia. Pe aceasta, în 1987, o vede ignorată de Radio „Europa Liberă”, iar după decembrie 1989, vândută sau abandonată politic.
E atent la natura şi relaţiile dintre doctrinele politico-economice, judecate pe criteriul adevărului despărţit de minciuna (di)simulării şi parţialităţii lui. Admite evidenţa unui neolegionarism ceauşist (8 oct. 1978), iar după sfârşitul acestui tip de regim avertizează că „legionarii spun numai o parte din adevăr”. Recunoaşte nefasta eficienţă a comunismului: „comunismul le-a luat victimelor mintea”. Dar şi abila eficienţă a capitalismului: „De asta a supravieţuit capitalismul comunismului: fiindcă el poate să se autoregleze – comunismul ba, în el totul era reglementat (nu: regulat, ca să zic aşa).” Nici cu Occidentul democratic, lent, credul, nu este părtinitor. „Boii de occidentali”, scrie „înjurăturnicul” la intrarea ruşilor în Bosnia.
În lumea autoreglată, deschisă, care-şi construieşte ieşiri oportune, constată că exilul este, după 35 de ani, înfrânt. Exilat perpetuu, el găseşte cu cale acum (11 februarie 1994) să se despartă de opozanţii exilului (perpetuu): N. Breban, D. Ţepeneag, E. Simion, V. Cristea, A. Buzura, A. Pleşu, N. Manolescu, Sorin Dumitrescu şi… Salman Rushdie. Prin R. Musil şi H. Broch, ca şi prin el însuşi, recunoaşte umilinţele exilului. Dar şi rarele – cantitativ şi calitativ vorbind – lui virtuţi. Crede că doar exilatul (Musil) ajunge la revelarea unui înalt adevăr. Exilul nu alungă neînţelegerile în raporturile cu istoria în mers variabil. Un punct de atac pentru polemist este memoria, selectivă şi vinovată, privind (contra)revoluţia din Ungaria anului 1956. Goma îşi aduce aminte, în 1996, după 40 de ani: „Când îi pişcasem pe memorialişti (I. Vianu, Matei Călinescu, Breban, Manolescu), le reproşam memoria selectivă – în sensul că nu voiau să vorbească despre acest Moment, ruşinos pentru ei; or, ei chiar uitaseră!” Şi memoria este o măsură a omului, ca fiinţă morală. Goma nu uită ce-i al lui şi ce nu aparţine altora. Idealul său: după faptă, răsplată. Principiul unei lumi mitice. Dar ce te faci – în plus: şi ca român – cu un Mitică într-o lume mitică?
