Monarhia dinaintea monarhiei. Consacrarea dinastică la români
Astăzi, când celebrăm centenarul unei încoronări care sigila simbolic Unirea din 1918, desăvârşind şi independenţa din 1877 şi proclamarea regalităţii de la 1881, se cuvine, cred, ca onorând dinastia germană de Hohenzollern – devenită atât de românească – să nu uităm cumva că prin păstrarea statalităţii noastre de‑a lungul a mai bine de o jumătate de mileniu am fost singurul popor din această parte de Europă care şi‑a avut dinastii medievale şi premoderne, sau, uneori, încercări de nouă înjghebare dinastică, cu alte cuvinte, o monarhie care a premers monarhiei de după 1866, modernizatoarea României.
Despre această veche monarhie românească istoricii noştri au scris texte edificatoare şi recurg, aici, la exemplul suprem, cel al istoricului national. Se ştie că volumul al VI‑lea al clasicei Istorii a Românilor a fost subintitulat de Nicolae Iorga Monarhii, scriind despre momentul Radu Mihnea, despre monarhia cu parfum bizantin a lui Vasile Lupu, despre monarhia orientală a Ducăi vodă, despre monarhia culturală a Brâncoveanului.
Scriam nu demult că statalitatea noastră, această păstrare a unor instituţii statale fundamentale – domnie şi Biserică – a existat şi în vremea unei relative independenţe, cea a secolelor XIV şi XV, şi în epoca autonomiei cu suzeranitatea Porţii în secolele XVI şi XVII, şi în epoca unei dependenţe totale din secolul al XVIII‑lea.
Într‑o bună parte a acestei evoluţii istorice hotărâtoare a fost succesiunea electivă la tron în cadrul celor două dinastii fondatoare, cea a Basarabilor – de la Basarab I până la, pe linie masculină, fiul neîncoronat al lui Nicolae Pătraşcu, nepotul lui Mihai Viteazul –, cea atât de efemeră a Drăgoşeştilor, urmată de cea a Bogdăneştilor, de la Bogdan I la urmaşii lui Alexandru Iliaş –, cu respectarea criteriului esenţial al osului domnesc sau, uneori, doar a sângelui domnesc, într‑o istorie care ne arată că principii care erau fii legitimi sau ilegitimi, deopotrivă, aveau sentimentul apartenenţei la o dinastie sau la o ramură dinastică (cazul Dăneştilor şi al Drăculeştilor). Mai mult chiar, în plină epocă fanariotă, ideea creării unor noi dinastii ale unor neamuri precum Mavrocordaţii şi Ghiculeştii, deja legate pe felurite căi de dinastiile tradiţionale, indică cu limpezime perenitatea sentimentului dinastic în spaţiul românesc.
Trebuie spus că demnitatea voievodală de la noi nu era cu nimic inferioară demnităţilor monarhice de pe continent, având uneori – ceremonial, dar şi politic – veleităţi imperiale. Ştim bine
părerile lui Miron Costin pentru care abia amintitul Radu Mihnea avea o cârmuire „împărăţiei, nu domniei sămănătoare», iar Lupu vodă, cel cu prenume de bazileu, avea o „hire înaltă şi împărătească mai mult decât domnească” sau spusa lui Neculce despre Şerban Cantacuzino care avea „gândul şi gătirea… să fie el împărat în Ţarigrad”. Mai înainte însă pe piatra funerară a lui Petru Şchiopul de la Bolzano se spunea că domnul pribeag a aparţinut unei „regia familia”, iar mai târziu pe un mărunt obiect liturgic, Constantin Brâncoveanu amintea că era „prinţip al sfintei împărăţii a Romei”, pe când un observator străin ca germanul von Weissmantel ştia că aici „orice domn, atâta timp cât domneşte este tot atât de suveran cât poate fi un principe din Europa”. Această suveranitate avea un puternic suport religios care cobora în timpurile bizantine şi în regulile aproape fixe ale dobândirii coroanei ce avea înţelesurile sale sacre. Ceremonia încoronării avea în Bizanţul posticonoclast – şi mai apoi pe o arie largă, de la Târnovo la Palermo – un caracter încărcat de sacralitate, implicând un ceremonial pe care îl ştim de la Constantin Porfirogenetul şi de la Pseudo Kodinos, cuplul imperial purtător de „dalmatică” şi de „loros” fiind încoronat de îngeri sau chiar de Isus Hristos a cărui coroană de spini coroana o simboliza.
Moştenită din Bizanţ ceremonia sacră a încoronării cu coroana pusă pe altar ca semn de dar divin şi ideea regăsită în cronici că domnul este de la Dumnezeu care îl unge, a fost, în spaţiul românesc, exprimată limpede în Învăţăturile… lui Neagoe Basarab: „Că nu te‑au ales, nici te‑au uns oamenii spre domnie, ci Dumnezeu Te‑au ales şi Te‑au uns” şi străbat ca un fir roşu istoria noastră mai veche. Chiar dacă textele descriind ceremonialul nu sunt numeroase, imaginile zugrăvite în fresce din biserici, pictate în manuscrise, cusute în broderii sunt nu puţine şi extrem de evocatoare.
Au purtat coroane deschise şi o mărturisesc tablourile votive de la Curtea de Argeş şi Cozia, de la Târgovişte şi Voroneţ, de la Snagov şi Tismana, de la Bucovăţ şi Probota sau Suceviţa, primii Basarabi, Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare – „pomăzuit (uns) spre domnie” scria Ureche – cu doamnele sale Maria de Mangop şi Maria Voichiţa, Neagoe Basarab cu Despina Miliţa şi fiul lor Teodosie, Radu cel Mare, Mircea Ciobanul cu Chiajna, Petru Rareş cu Elena şi Ştefăniţă, neamul Movileştilor, creatori de nouă dinastie, toţi înveşmântaţi în bogatele mantii de tradiţie constantinopolitană.
Începutul Turcocraţiei, accelerat după 1550, va aduce schimbări majore ale ceremonialului consacrării domnilor. Ei rămân purtători de coroană – mai ales în Valahia – dar numai în imaginile votive din biserici unde ei sunt „unşii lui Dumnezeu” (la Arnota şi Cotroceni, la Hurezi şi Dintr‑un Lemn unde găsim pe Matei Basarab cu Elina, pe Şerban Cantacuzino cu Maria, familia tragică a Brâncovenilor, pe Ştefan Cantacuzino cu Păuna), dar în realitate sunt toţi purtători de „cucă”, boneta cu pene de struţ, ca semn – alături de cele două tuiuri – al investirii sultanale, „calpac după moda turcilor” la Ştefan al II‑lea Tomşa, „calpac cu brocart de aur… întocmai cu o coroană” (de fapt, o scufă) adaugă genovezul Sivori despre înscăunrea lui Petru Cercel. Ei purtau deja la ceremonie costum de înalţi dregători otomani, în „haina cea împărătească ce să cheamă cabaniţă” avea să scrie în Condica sa logofătul Gheorgachi la 1762, cu alte însemne ale investirii şi puterii , „schiptrul”, spada şi buzduganul.
Într‑o „Rânduială” a ceremoniilor domneşti copiată în 1705 de Axinte Uricariul aflăm că la „încoronaţie” se citea o „moliftă” şi se punea o „coroană de piatră scumpă”. Acum aveau loc de fapt două ungeri, echivalând, cum s‑a spus, cu o „încoronare fără coroană”: prima după investitura sultanală, la Patriarhia ecumenică din Fanar unde voievozii noştri care sărutaseră veşmântul marelui vizir şi pe cel al padişahului (aşteptând să li se sărute şi lor mai târziu hainele de către boieri!) erau socotiţi succesori ai bazileilor din defunctul Bizanţ şi unde se făceau rugăciuni – ne spune Dimitrie Cantemir – „care se făceau altădată la încoronarea împăraţilor”; a doua la mitropolia din ţară sau în alte lăcaşuri (cum ar fi biserica Sf. Nicolae din Iaşi).
Încoronări propriu‑zise nu se mai făceau în Turcocraţie, coroane existând fizic, după cum ne arată frescele, dar şi texte din care aflăm că Ieremia Movilă sau Mihnea al III‑lea aveau asemenea podoabe sacre în tezaurele lor, ceremonialul religios fiind împletit cu cel al investirii otomane. Pilduitor îmi pare a fi cazul lui Constantin Brâncoveanu aşa cum e istorisit de trei cronici contemporane (Letopiseţul cantacuzinesc, cea a lui Radu Greceanu şi cea a lui Radu Popescu): nou alesul cârmuitor este îmbrăcat în caftan de capigi – başa, intră în biserică şi e dus la altar de un patriarh pe acolo trecător şi de mitropolit, „molitvele de domnie i‑au citit, sfântul pristol încungiurând, dupre cel ce domnii să încorunează obiceiu”.
Raportarea la ceremonialul bizantin – cu corecţii valahe, e drept – se poate găsi în episodul din 1658 narat de diaconul Paul din Alep în cazul amintitului Mihnea al III‑lea: patriarhul antiohian Macarie îi pune pe cap voievodului o coroană amintind de pălăria împăraţilor de odinioară, cu nestemate şi fir de aur în locul cuşmei de samur „potrivit ritualului prescris în marele şi împărătescul Evlogion”, acest exotic personaj căutător de legitimare dinastică apărând pe aversul monedelor sale de bronz cu coroană cu fleuroni. Alt personaj, la fel de exotic, sugerând aşijderea legături cu dinastia locului, Iacob Heraclid Despotul, purtând şi el coroană deschisă cu fleuroni pe aversul talerilor săi avea la 1562 – ne spune Johann Sommer‑ două coroane de aur, cu una încoronându‑se la Bobotează şi lăsând să se creadă că i‑a fost adusă de îngeri…
Un capitol plin de interes este şi cel al dublei imagini voievodale, de la sfârşitul veacului al XVI‑lea până la finele celui de‑al XVIII‑lea: aceea tradiţională, hieratică, încoronată – cea a Bisericii, aş fi tentat să spun – şi cea nouă în care domnul purta cuşmă cu egretă, eventual cuirasă, sugerând un port creştin orientalizat prizat de desenatori şi gravori occidentali. Este purtător de coroană Mihai Viteazul – aşa cum apare la Căluiu –, dar familiar într‑o viziune marţială artiştilor străini, Giovanni Orlandi sau Domenicus Custos şi Aegidius Sadeler; are coroană Matei Basarab la Arnota şi este „occidentalizat” de Marco Boschini, la fel Constantin Brâncoveanu şi feciorii săi la Hurezi, reprezentaţi apoi după moda secolului de Alessandro dalla Via, ba chiar şi fanarioţii Nicolae şi Constantin Mavrocordat, Constantin Racoviţă şi Alexandru Ipsilanti – purtând coroane în numele unei tradiţii portretistice aulice care nu mai avea legătură cu realitatea –, la Văcăreşti, Stavropoleos, Râmnic şi Mărcuţa, adevăratele chipuri ale acestor levantini fiind găsite în acuarele, desene şi gravuri ale lui Liotard, ale austro‑prusienilor Johann Georg Wolfgang, Johann Mathias Ebersbach, Blasius Höfel.
Fără vechile coroane, cu veşminte orientale şi mai apoi cu cele de tăietură pariziană, domnii pământeni şi regulamentari – ca şi doamnele lor – aveau să se integreze peisajului aulic european, latura religioasă a ceremonialului consacrării rămânând simplificată: Cuza intra în biserica mitropoliei bucureştene la 1859, catolicul Carol şi protestanta Elisabeta sărutau tot aici icoanele la încoronarea regală din 1881 – aici se plasează episodul coroanei de oţel niciodată purtată de Carol – pregătind momentul în care alt catolic, Ferdinand cel Loial, şi o altă protestantă, anglicana Maria, înconjuraţi de un fast neo‑bizantin se încoronau ca suverani ai unei mari Românii ortodoxe.
După ce prin monarhul său şi prin „virtuţile sale civice şi militare” România fusese încoronată, o afirma răspicat regele Carol I în proclamaţia din mai 1881, după ce primise cu ani în urmă coroana lui Ştefan cel Mare şi a lui Mihai Vitezul, cum o declara retoric la 1866 primarul Bucureştilor Dimitrie Brătianu, după câteva decenii rodnice, cu aceeaşi coroană se încorona singur, simbolic, regele Ferdinand, şi o făcea părtaşă într‑un ceremonial al sacralităţii dinastice pe propria sa regină, încununând aievea o istorie monarhică românească de şase sute de ani.
■ Istoric al culturii şi al artei, profesor universitar, membru al Academiei Române şi vicepreşedinte al acesteia
Răzvan Theodorescu
