„Urmează divinitatea.”
Marcus Aurelius
„Am iubit România întru totul, am iubit‑o profund… am iubit‑o mult! Niciun foc nu purifică mai tare ca focul suferinţei, nicio flacără nu se înalţă mai drept spre inima lui Dumnezeu.”
Regina Maria a României
În vara anului 1892 – când, după câteva eşecuri formidabile, se făceau, în continuare, demersuri pentru logodna dintre frumoasa şi răsfăţata Principesă Maria şi timidul Principe Ferdinand Hohenzollern‑Sigmaringen – cine ar fi prezis, oare, atunci ori ceva mai târziu, o asemenea, spectaculoasă şi temeinică, transformare a Mariei Alexandra Victoria de Saxa‑Coburg, nepoată a reginei Victoria şi a țarului Alexandru al II‑lea al Rusiei, principesă a Marii Britanii şi Irlandei, devenită ulterior Regina Maria a României? Principesa Maria are 17 ani. Principele Ferdinand – 27 de ani. Cununia fastuoasă dintre cei doi aleşi ai sorţii, care ulterior s‑au înzidit în destinul României, are loc la castelul de la Sigmaringen, în prezenţa unei numeroase asistenţe înalt nobiliare alcătuite, menţionează sursele istorice, din principi englezi, ruşi şi germani, în 1893. Supravegheată, adeseori, fără succes, şi formată meticulos de Regele Carol I al României, în doar circa două decenii – alături de Alexandru Ioan Cuza, Regele Carol I, Regina Elisabeta, Regele Ferdinand I Întregitorul şi alte personalităţi marcante – Regina Maria devine unul dintre părinţii spirituali ai Marii Uniri, aşezate în pagina istoriei naţionale în data de 1 Decembrie 1918, legiferate şi recunoscute de 16 state aliate (după o seamă de lupte, la care vom reveni de îndată) în data de 4 iunie 1920, odată cu încheierea Tratatului de la Trianon şi încununate – am spune desăvârşite! – cu Încoronarea Regelui Ferdinand I şi a Reginei Maria (ca regi ai României Întregite) în data de 15 octombrie 1922 la Alba Iulia, în frumoasa Catedrală a Încoronării, construită în acest scop, cu sprijinul Casei Regale.
Mă bucur că înalţ cupola de litere a acestei cărţi despre iubire, intitulată Surâsul prinţului Mîşkin, în preajma unei sărbători extrem de importante pentru românii de pretutindeni. Centenarul Încoronării e încă un prilej de a face exerciţii de admiraţie şi o adâncă reverenţă în faţa acestor mari oameni şi – poate în primul rând – în faţa Regelui Ferdinand I, supranumit pe bună dreptate Cel Loial, şi în faţa Reginei Maria – Maria Alexandra Victoria de Saxa‑Coburg, fiică a lui Alfred de Saxa‑Coburg şi Gotha, duce de Edinburgh, al doilea fiu al reginei Victoria a Marii Britanii, şi a Mariei Alexandrovna, singura fiică a ţarului Alexandru al II‑lea, descendenţi din dinastia Holstein‑Gottorp‑Romanov. Facem o adâncă reverenţă în faţa acestei mari Doamne, în faţa acestei uriaşe, care – alături de perechea ei dată de Dumnezeu – dintr‑o prinţesă răsfăţată şi curtată, o frumuseţe unică în Europa secolelor al XIX‑lea şi al XX‑lea (şi nu numai!), una dintre cele mai libere, integre şi pasionale prinţese titrate ce calcă pe pământ românesc, căreia îi plăcea la nebunie să călărească, lungile escapade familiarizând‑o şi apropiind‑o de locul unde fusese adusă la doar 17 ani, se transformă în chip imprevizibil – în raza uimirii Regelui Carol I, neamţul disciplinat, sec şi sever, care‑i tolerează cu reală dificultate nesupunerile! – în Regina‑soldat, în Regina‑Mamă, în timp, iubită şi venerată de poporul român, căruia în vremuri de restrişte i‑a fost scut, alean, blazon, liman întemeietor şi pavăză. O uriaşă de un farmec irezistibil, cu un caracter puternic, care ar fi întors din drum armate, ca să‑şi apere ţara adoptivă, şi care îl ascultă, la un moment dat, oarecum uimită pe iubitul ei soţ, Regele Ferdinand I al României, pleacă la Paris (iar de acolo la Londra) şi‑i convinge, în primul rând, pe recalcitrantul Georges Clemenceau – şi, tot în primul rând, pe ceilalţi „trei mari”: David Lloyd George, Vittorio Orlando şi Woodrow Wilson – că România merită să fie întregită, mai exact să‑i fie recunoscut statutul de Ţară Întregită! România merită să fie ea însăşi. E adevărat că iniţial, când Regina abia venise la Paris, păşea pe un teren nu tocmai prietenos, ca să nu spunem minat. Preşedintele Conferinţei de Pace de la Paris din 1919 – Tigrul, cum i se spunea prim‑ministrului Franţei, Clemenceau – fusese înfruntat de prim‑ministrul României, Ion I.C. Brătianu, şeful delegaţiei româneşti la Conferinţa de Pace de la Paris, care, de bună seamă, avea dreptate, avea de o mie de ori dreptate, dar nu şi succes acolo, în capitala luminilor, când apăra interesele României cu prea multă înverşunare parcă, e adevărat, pentru „deplina realizare a drepturilor neamului, sprijinite pe atâtea jertfe şi exprimate cu hotărâre de toate ţinuturile locuite de români”. Se vede limpede că, uneori, diplomaţia se cuvine să‑şi pună mănuşi albe, de mătase, şi să recurgă la armele‑i cele mai subtile şi probabil că, în anumite circumstanţe, cele mai eficiente: farmecul, arta de a tăcea şi de a vorbi cât şi când trebuie, arta de a vorbi cu sufletul, blândeţea şi fermitatea, perspicacitatea, arta de a nu te grăbi să spui totul, arta de a păstra misterul şi de a te livra încet, treptat, precum şi atâtea alte calităţi ce fac parte din arsenalul clasic al diplomaţiei.
Tratând cu luciditate irenică acele decenii, în care s‑a desăvârşit cupola visului de secole al românilor de pretutindeni – de a fi reunite marile provincii româneşti într‑un singur mare stat naţional –, concluzia se impune de la sine: visul acela înalt şi atât de adevărat, atât de profund, încât este exclus să nu fi prins rădăcini adânci în frumoasele, sfintele şi bogatele pământuri româneşti, iubite de singurii regi ai României Mari – visul reunirii tuturor provinciilor româneşti, aşadar, ţintea imposibilul. Părea că mai totul se aşeza de‑a curmezişul împlinirii acestei străvechi aspiraţii naţionale. „Cei patru mari”, invocaţi în aceste însemnări – Georges Clemenceau, David Lloyd George, Vittorio Orlando şi Woodrow Wilson –, erau împotriva acceptării actului unirii provinciilor ce alcătuiau, de milenii, unica insulă de latinitate, cum spunea Nicolae Iorga, aşezată într‑un ocean slav. Se creaseră, atunci, la Conferinţa de Pace de la Paris, unde se decidea soarta Europei şi, implicit, a României: tabere, biserici, bisericuţe de realişti, idealişti, rezonabili, ezitanţi… Iar polemicile interminabile între învinşi şi învingători păreau să încline balanţa spre un eşec răsunător pentru România. Discuţiile duse la Conferinţa de Pace de la Paris erau încinse, ca şi ecourile nefavorabile ale disputelor aduse pe muchia rupturii dintre Tigrul de neînduplecat şi marele om Ion I.C. Brătianu, care, într‑un târziu, excedat, şi‑a dat demisia şi s‑a întors acasă. Când două intransigenţe sunt aduse faţă în faţă (Clemenceau şi Brătianu) în condiţiile unor tensiuni crescânde între învingători şi învinşi, riscul e să pierzi ceea ce ai câştigat, răstimp de veacuri, cu sânge. Mai târziu, marele om recunoaşte bărbăteşte că Regina Maria a reuşit, cu brio, să facă în câteva zile ceea ce el, Brătianu, n‑a izbândit în câteva luni.
Prin demersurile făcute la Conferinţa de Pace de la Paris, prin Încoronarea de la Alba Iulia şi ulterior prin turneul amplu făcut de Regina Maria pentru recunoaşterea actului de întregire a României Renăscute, se desăvârşea – neverosimil şi, tocmai de aceea, adevărat – un miracol visat, sperat şi construit, pas cu pas, respirare de respirare, sudat de marea credinţă, de veacuri, a poporului român, de vârfurile „revoluţiei poeţilor” de la 1848, de membrii de frunte ai mişcării numite Junimea, de Alexandru Ioan Cuza, de Regele Carol I, de Regina Elisabeta (minunata Carmen Sylva, cea contrazisă de obraznicul şi dreptul Mihai Eminescu, care‑i sugerează să nu publice un poem!), de Regele Ferdinand I Întregitorul, de Regina Maria şi alţi câţiva oameni de seamă, care ne‑au dăruit o Românie Nouă. O Românie victorioasă. Acea „Românie ideală”, imaginată de Mihail Kogălniceanu. Acea Românie pentru care Eminescu împreună cu Slavici şi cu alţi mari bărbaţi merseseră, la 1871, la ctitoria lui Ştefan cel Mare, la Marea Serbare de la Mănăstirea Putna. Acea Românie, pentru care Regele Ferdinand I se întorsese împotriva Germaniei, a Imperiului Otoman, a Austro‑Ungariei şi Bulgariei, şi luptase de partea forţelor Antantei (formate din Franţa, Imperiul Rus şi Imperiul Britanic), învingând, în cele din urmă, Puterile Centrale, şi, în consecinţă, fiind pedepsit cu asprime de familia sa germană, familia de origine, mai exact şters din registrul Casei Regale de Hohenzollern de Împăratul Wilhelm al II‑lea, apoi, la intervenţia aceleiaşi Case Regale, excomunicat din Biserica Catolică de Papă, pentru că şi‑a botezat copiii în rit ortodox. Acea Românie pentru care Regina Maria – descinsă din marile dinastii britanică şi, respectiv, Romanov (numită sporadic, e ştiut, şi dinastia Holstein‑Gottorp‑Romanov, deoarece răstimp de cinci generaţii în Imperiul Rus au domnit descendenţi, de origine germană, din Casa Regală Oldenburg, uniţi prin asocieri matrimoniale cu Mari Ducese Romanov; de altminteri, aceeaşi Casă Regală germană, după cum se consemnează în analele istoriei, a dat împăraţi Danemarcei, Suediei şi Norvegiei, de pildă) – Regina Maria a României, ziceam, admonesta cu asprime, pe bună dreptate, Rusia pentru abuzurile şi nedreptăţile răscunoscute ale acestui imperiu, comise faţă de România, în pofida onestităţii şi vitejiei acestei ţări cu o poziţie geopolitică avantajoasă şi aducătoare de pericole, în egală măsură.
Iată o lecţie destinală: ca să aperi ţara pe care o iubeşti, ale cărei legi le‑ai acceptat, i‑ai jurat credinţă şi îi susţii, promovezi şi reprezinţi cu sfinţenie interesele şi valorile, urmându‑ţi astfel misia ta pe pământ, ca să slujeşti pământul sfânt, în care ţi‑ai mutat rădăcinile sau, mai exact, o parte din acestea, uneori, te întorci împotriva… sângelui tău. După ce a făcut alegerea corectă între a păstra legăturile şi alianţa cu patria sa şi, prin urmare, cu Casa Regală Hohenzollern, şi a respecta jurământul de credinţă dat naţiunii române, după ce şi‑a atacat, aşadar, ţara sa de origine, Regele Ferdinand I Cel Loial nota cu amărăciune şi cu fermitate: „A trebuit să‑mi reduc la tăcere inima; acest lucru nu a fost uşor. Cu un suflet torturat am decis să‑mi îndeplinesc datoria faţă de poporul român, ale cărui destine le conduc. Cu durere, dar încrezător că această decizie este singura care este în concordanţă cu destinul ţării mele, România”. În aceste rânduri vorbeşte sufletul unui mare bărbat care şi‑a trădat ţara sa de origine pentru a‑şi apăra ţara de adopţie şi pentru a‑i aşeza în pagina realităţii idealul de secole al Unirii. Peste doi ani de lupte acerbe, după ce familia regală şi administraţia statului român se retrăseseră la Iaşi, „împins de un ideal ce nu putea fi înfăptuit decât prin luptă şi sânge”, Regele Cel Loial recunoaşte, iarăşi, cu bucurie şi, totodată, cu tristeţe, clipele de mulţumire sufletească, în care „vitejii noştri ostaşi au ţinut piept unui vrăjmaş puternic şi trufaş”, şi citează din tragedia lui Seneca Hercule furios – „Per aspera ad astra”/ pe căi aspre spre stele – alegând acest verset semnificativ ca deviză într‑un context istoric, social şi cultural care i‑ar fi redus la tăcere şi exasperare pe mulţi: „Au trecut doi ani de când, copleşiţi de forţe mult superioare, am fost siliţi să părăsim capitala ţării şi o mare şi bogată parte a teritoriului nostru în mâinile unui vrăjmaş, care a vrut să ne pedepsească pentru că am tras sabia împotriva lui, împinşi de un ideal ce nu putea fi înfăptuit decât prin luptă şi sânge”.
Deşi publicate pentru prima dată la 1883, multe versuri din Doina eminesciană păreau scrise atunci, în acele zile încinse ale Primului Război Mondial: „De la Nistru pân’ la Tisa/ Tot Românul plânsu‑mi‑s‑a,/ Că nu mai poate străbate/ De‑atâta străinătate”, „Curg duşmanii în puhoi/ Şi s‑aşează pe la noi;/ Şi cum vin cu drum de fier,/ Toate cântecele pier,/ Zboară păsările toate/ De neagra străinătate;/ Numai umbra spinului/ La uşa creştinului”…
Autorităţile statului român şi familia regală, refugiate, spuneam, la Iaşi, de fapt, toţi românii laolaltă sunt excedaţi. Cuvântul potrivit ce mi‑a venit liminar în minte, în această dimineaţă sfântă, când soarele abia răsare şi ne pregătim să serbăm Schimbarea la Faţă, cuvântul potrivit pentru românii acelor vremuri este: devastaţi. Ţara şi locuitorii ei sunt literalmente devastaţi. Cuplul regal se prăbuşeşte la propriu lângă trupul neînsufleţit al fiului lor de nici patru ani, Mircea. Trei sferturi din Ţara Românească, aproape, sunt sfâşiate. Deznădăjduiţi, soldaţii sunt cu moralul la pământ. „Fuseserăm loviţi puternic, foarte puternic – scrie Regina‑mamă. Trei sferturi din ţara noastră erau în mâinile duşmanului. Iarna venise şi, odată cu ea, foametea, lipsurile şi ciuma. Eram cu moralul la pământ, iar în minţile noastre domnea confuzia”. Îndurerată, regina notează: „Mă aflam în mijlocul acestei situaţii, eu însămi o refugiată, o regină cu mâinile goale, o mamă care abia îşi îngropase cel mai mic copil, una dintre primele victime ale epidemiei ce izbucnise cu violenţă – la început simţeam din plin această criză, fiind prea zdrobită de durerea personală pentru a‑i putea ajuta pe alţii”. Când eşti un om puternic însă, te întorci spre suferinţa celuilalt: „Treptat, suferinţa intensă din jurul meu m‑a smuls din propria tristeţe, mi‑a insuflat dorinţa arzătoare şi intensă de a fi de folos poporului meu şi, prin el, ţării mele, într‑un moment în care părea că ne pierduserăm şi ultima speranţă”. În acele circumstanţe la limită, Nicolae Iorga îi sugerează Reginei Maria să scrie pentru ostaşii români, să le ridice moralul, să‑i aline şi să le vindece sufletul. Scrisă cu sufletul, Ţara pe care o iubesc e un bocet stins după Mircea, pe al cărui mormânt de la Cotroceni abia fusese aşezată o lespede fără nici o inscripţie. La sfârşitul războiului, pe mormântul Alteţei Sale Regale, Principele Mircea – ajuns în braţele Maicii Domnului – din biserica de la Cotroceni, Regina Maria, a scris: „În acest sanctuar de la Cotroceni, lângă cei care în zilele de demult au fost domnitorii acestui pământ, se odihneşte fiul cel mic al Regelui Ferdinand şi al Reginei Maria, Mircea, născut în decembrie 21, 1912, mort în octombrie 1916, în timp de război, când soldaţii României îşi sacrificau vieţile pentru un vis care dăinuia de secole. Timp de doi ani a rămas singur păzitor al casei părinţilor săi, deasupra căreia drapelul a încetat să mai fluture. Jeliţi‑l, căci el a împărţit cu noi zilele de suferinţă, dar pe cele de bucurie nu a mai apucat să le vadă”.
Ţara pe care o iubesc e, totodată, şi o declaraţie de dragoste făcută României, declaraţie tradusă, îngrijită şi publicată de Iorga într‑un ziar de mare tiraj, Neamul românesc, care ajungea pretutindeni, inclusiv pe front şi în spitale. Apoi, fragmentele scrise de mâna reginei sunt adunate într‑o broşură, notează Majestatea Sa, ce vede lumina tiparului pe o hârtie penibilă şi e citită, recitită şi răscitită de bravii soldaţi români… Mulţi dintre ei ţin cărticica reginei la creştetul capului, pe noptieră, să o aibă în preajmă, să mai soarbă speranţă din paginile ei. Speranţă şi frumuseţe. Credinţă şi curaj. Să‑şi hrănească sufletul din frumuseţile descrise de Regina Maria, ca să‑şi facă curaj să lupte pentru ţara lor, devenită ţara ei. Iubirea de România se transformă, încet, treptat, într‑un soi de religie: „Iubirea mea pentru această ţară, pe care am făcut‑o a mea prin lacrimi şi suspine, a ajuns pentru mine ca o religie. Mă simt legată de ea prin lanţuri de oţel, legată prin inimă, prin creier şi prin sânge. Simt că fiecare din cei şase copii ce i‑am dat, e unul din inelele acestui lanţ pe care numai moartea şi dezastrul îl pot sfărâma”. Sau altundeva, în acelaşi testimoniu, unde descrie inspirat şi frumos Cotroceniul, Iaşiul, Dobrogea, Delta, Constanţa, insula Ovidiu, Sinaia şi alte locuri îndrăgite, aflăm că „nu există nimic din România pe care să nu‑l fi iubit. Mai profund decât majoritatea celor născuţi aici, m‑am simţit una cu întinsele ei câmpii, cu nesfârşitele sale drumuri, cu apusurile, cu răsăriturile ei acoperite de rouă, cu pădurile întunecate şi cu lanurile aurii de grâu. Am iubit până şi mărăcinii deşiraţi care‑şi împrăştie prin bolovănişuri frumuseţea inutilă a ramurilor lor spinoase. Am ajuns, în timpul rătăcirilor mele, în locuri atât de singuratice încât îmi păreau la capătul lumii şi acolo mă opream contemplând ultima strălucire a soarelui, înainte ca acesta să se scufunde în odihnă. Mi‑au plăcut culorile strălucitoare ale cerului; melancolia stranie a nopţii care se aşternea; aburul parfumat de rouă ce se înălţa din pământ, vălul de colb ce plutea peste lume…
Am iubit România întru totul, am iubit‑o profund… am iubit‑o mult! Niciun foc nu purifică mai tare ca focul suferinţei, nicio flacără nu se înalţă mai drept spre inima lui Dumnezeu. Prin urmare, ţara mea, nu contează prin câte necazuri ai trecut până acum şi nici prin câte o să mai treci! Prin flacără trebuie să treacă oţelul înainte să devină o sabie tăioasă. Păstrează‑ţi credinţa neclintită şi speră în continuare; eşti cu atât mai măreaţă din cauza necazurilor tale şi a felului în care le‑ai înfruntat şi eşti cu atât mai vrednică să câştigi!” Cred că în acele zile, luni, ani de cumpănă, nepoata reginei Victoria a Marii Britanii şi a țarului Alexandru al II‑lea al Rusiei – o cloşcă genială – devine mai româncă decât mulţi români, unii dintre ei aflaţi la cârma statului român. Remarcabil cunoscător al Balcanilor, istoricul şi analistul politic Robert D. Kaplan consemnează cu admiraţie, între altele, că „Regina Maria, mai mult decât oricine altcineva, s‑a bătut pentru a asigura reîntoarcerea Transilvaniei, Basarabiei şi Bucovinei la România, la sfârşitul Primului Război Mondial. A dormit pe câmpurile de luptă ale celui de‑Al Doilea Război Balcanic şi ale Primului Război Mondial, alături de soldaţii săi. Prin forţa de nezdruncinat a voinţei sale, această prinţesă britanică s‑a redefinit pe sine însăşi ca româncă, oferindu‑le supuşilor săi o mai bună înţelegere a ceea ce urma să fie România”. Majestatea Sa Margareta, Custodele Coroanei Române, nota, între altele – într‑un splendid şi foarte exact portret făcut prinţesei britanice, devenită singura regină a României Întregite – că „talentul Reginei Maria în politica externă nu a însemnat însă numai reprezentarea ţării, ci şi încercarea consolidării statutului de putere regională a României. Farmecul şi distincţia înnăscute au transformat‑o pe regină într‑o stea mondială. Prin celebritatea ei, Regina Maria a făcut cunoscută România în întreaga lume”.
O altă lecţie destinală? Iubeşte‑ţi ţara de origine şi cinsteşte‑o, cunoaşte şi respectă trecutul ei, chiar dacă sau cu atât mai mult cu cât, uneori, eroii ei sunt daţi uitării, iar, alteori, aceştia sunt scoşi din manuale, cum se întâmplă în zilele de azi, când învăţământul românesc trece prin aşa‑zise reforme succesive, în esenţă, nejustificate şi păgubitoare, care au drept consecinţă clătinarea la rădăcini a învăţământului clasic românesc, recunoscut şi validat până acum circa două decenii pe mai toate meridianele globului. Alte dăţi… eroii devin martiri, cum s‑a întâmplat după transformarea peste noapte a Regatului României, a României Mari în Republică Populară Română, când o parte covârşitoare a elitelor care şi‑au pus umărul la înfăptuirea Marii Uniri, înzidindu‑se în destinul României Mari, au fost azvârlite în temniţele real‑socialiste. Printre vârfurile cărturarilor şi politicienilor români închise în temniţele dejisto‑staliniste se află Iuliu Maniu, cardinalul Iuliu Hossu, Pantelimon Halippa, Gheorghe I. Brătianu şi mulţi alţii.
Scriu aceste rânduri în semn de profund omagiu marilor oameni – modele majore de neegalat! – care au construit cu dăruire, sacrificiu şi, uneori‑adeseori, cu sânge, statul român modern, recunoscut, scriam, prin Tratatul de la Trianon de 16 state aliate. În semn de adâncă recunoştinţă. Şi în dorinţa de a ne aminti de acele vremuri extrem de aspre şi încinse de la începutul secolului al XX‑lea, când Regele Ferdinand I Întregitorul face o alegere crucială, la care se referă detaliat istoricul Ioan‑Aurel Pop, preşedintele Academiei Române, readucând astfel în pagina actualităţii realităţi exemplare, date uitării de mulţi şi neglijate de şi mai mulţi în aceste vremuri tulburi: „Marele om politic Petre Carp – revoltat şi mânios pe rege când acesta şi‑a expus şi motivat opţiunea pentru Antanta – a proferat vorbe grele (dorinţa ca Armata Română să fie învinsă; trimiterea fiilor săi în război, dar în armata germană etc.) şi i‑a adus aminte suveranului, regele Ferdinand I, că face parte dintr‑o dinastie germană, care are anumite interese de apărat. Îndurerat, dar ferm şi lucid, regele a rostit atunci cuvinte memorabile, azi uitate de mulţi: «D‑le Carp, aţi greşit când aţi vorbit de interesele dinastiei. Nu cunosc interesele dinastiei, nu cunosc decât interesele ţării. În conştiinţa mea aceste două interese se confundă. Dacă m‑am hotărât să fac acest pas grav, e fiindcă, după matură chibzuinţă, eu am ajuns la convingerea, adâncă şi nestrămutată, că el corespunde cu adevăratele aspiraţiuni ale neamului…
Dinastia va urma soarta ţării, învingătoare cu ea, sau învinsă cu ea. Deoarece, mai presus de toate, să ştiţi, d‑le Carp, că dinastia mea este română. Rău aţi făcut când aţi făcut‑o străină, germană. Nu, e românească! Românii au adus aici pe unchiul meu, regele Carol, ca să întemeieze nu o dinastie germană la gurile Dunării, ci o dinastie naţională şi revendic pentru Casa Mea cinstea de a fi îndeplinit în întregime misiunea pe care acest popor i‑a încredinţat‑o»”. (s.n.) Am publicat, de altfel, acest amplu citat memorabil, uitat, neglijat sau, adesea, trecut sub tăcere, la rubrica Citatul lunii, în revista Contemporanul. Ideea Europeană nr. 9/ 2022. Acelaşi fragment de mărturisire de crez se regăseşte în studiul marelui istoric Ioan‑Aurel Pop, care prefaţează una dintre ediţiile speciale ale revistei noastre, dedicate emblematicei Regine Maria şi Centenarului Încoronării (nr. 10 şi nr. 11/ 2022 ale aceleiaşi publicaţii).
Descriind „o dimineaţă rece, de iarnă”, în Hronicul şi cântecul vârstelor, Lucian Blaga notează – cu o profundă emoţie, trăită în raza bucuriei – că e martorul unui act sărbătoresc, „ce se realiza prin puterea destinului”, după ce fusese înfrântă foarte puternica armată germană: „Buchete de chiote şi bucurie, alcătuind un singur tir, iar pe cealălaltă parte se retrăgea, în aceeaşi direcţie, armata germană ce venea din România, tun după tun, ca nişte pumni strânşi ai tăcerii. Soldaţii germani, fumegând liniştiţi din pipe, se uitau miraţi după căruţele noastre grăbite…
– Uite, îi spun lui Lionel: aşa – prin ger şi zăpadă – se retrăgea pe vremuri Napoleon”.
La ieşirea din satul natal, Lancrăm, poetul însoţit de fratele său, brusc, aude – reproduc aproape de text – în noapte, un strigăt de copil: „Trăiască România dodoloaţă!”
Deviza Casei Regale a României de Hohenzollern Nihil sine Deo/ Nimic fără Dumnezeu spune multe sau, mai exact, aproape totul despre modul în care a fost construit şi desăvârşit edificiul statului român modern. Despre temeinicia cu care a fost edificată România Mare. Despre felul în care se cuvine – urmându‑se legile nescrise ale pământului – să fie făcute, create lucrurile: ferm, temeinic sau, cu vorbele lui Goethe, „pentru eternitate”, în timp ce urmezi divinitatea. (Marcus Aurelius)
Oare cine dintre noi va putea revendica, ferm şi exact, în apusul vieţii, „cinstea de a fi îndeplinit în întregime misiunea pe care acest popor i‑a încredinţat‑o”? Aceasta e întrebarea.
Din vol. Surâsul Prințului Mîșkin, în curs de apariție la Editura Ideea Europeană
Aura Christi
