Într‑o scrisoare către Constantin Dobrogeanu‑Gherea, din 1905, Garabet Ibrăileanu face următoarea remarcă: „De atâta sunt sigur, că intelectualiceşte am murit cu toţii, căci nu mai însemnăm nimic în ţara asta, în care atâţia alţii, nechemaţi, sunt aleşi”. Trebuie menţionat că Garabet Ibrăileanu făcea această remarcă într‑o perioadă în care miniştrii culturii şi ai instrucţiunii publice erau Titu Maiorescu, Take Ionescu, Spiru Haret…
O notă comună a oamenilor politici remarcabili este buna lor condiţie culturală. Formată natural, în straturi bine clădite, în timp şi la timpul potrivit, cu ochii şi cu mintea în texte fundamentale, într‑o bibliotecă consistentă de casă, în proximitate cu artişti, prin lăcaşuri de cultură, într‑o tovărăşie veritabilă cu educaţia, în general, cultura acestor oameni se resimte într‑o societate care cultivă spiritul, care este corect aşezată pe valori. Generaţia de la 1848 a fost formată din tineri fii de boieri în marea lor majoritate scriitori; liderii politici ai acelei perioade sunt, concomitent, elita culturală şi intelectuală a ţării. Un model trecut între timp în idealitate. Cu generaţia de la 1848 începe cultura română modernă şi, în acelaşi timp, România modernă. Reprezentanţii acestei generaţii (Alexandru Odobescu, Dimitrie Bolintineanu, C.A. Rosetti, între alţii, au fost miniştrii ai culturii în guvernele de după 1860), pe lângă contribuţiile individuale la clădirea culturală a României, au pus bazele edificiului instituţional cultural: Academia, teatre, filarmonici, muzee, case memoriale, biblioteci, edituri, fonduri culturale. Aceasta suprapunere a elitei culturale peste elita politică a fost de natură să asigure o perioadă de aur a culturii romane. Pe lângă această elită, a existat şi categoria oamenilor politici al căror interes pentru cultura nu a fost rezultatul unei înclinaţii naturale, ci mai degrabă rezultatul unui calcul: constatarea că asocierea cu cultura garantează o bună reputaţie. Şi acest tip de oameni politici este, în fond, lăudabil, lor datorându‑li‑se sprijin cultural de multe ori remarcabil. Ei nu au fost oameni de cultură, dar au fost buni prieteni ai culturii. În fine, a existat şi tipul de oameni politici care au mimat, cuprinşi de o modă, interesul pentru cultură, pe care în mod natural spiritul lor nu l‑a simţit. Şi din acest mimetism cultura a avut totuşi de câştigat.
Pe fondul diminuării consistente a interesului pentru cultură în postmodernitatea târzie, oamenii de cultură s‑au retras din politică şi, ca proces concomitent, politica a fost invadată cu figuri complet aculturale. Unul din efectele acestor două mişcări paralele (ieşirea culturii din politică şi invadarea politicii cu incultură) este starea tot mai precară a instituţiilor culturale. Dezinteresul pentru cultură al decidenţilor politici a dus la vârful instituţiilor de cultură politruci care le‑au tratat în funcţie de utilitatea lor politică, pe care de fapt nu au reuşit nici un moment să o intuiască şi să construiască în jurul ei, calculând‑o în ecuaţii simpliste (angajarea clientelei politice, în principal). Candoarea acestei admirabile prostii a dus la finanţarea din ce în ce mai precară a culturii, un domeniu considerat (după criterii capitaliste) neproductiv (în fapt, neaducător de voturi). În ansamblul bugetelor publice, centrale sau locale, fondurile pentru cultură s‑au diminuat constant, sub pretexte ce au nimerit foarte bine (criză economică, criza sanitară). Tipul acultural ajuns în poziţii de decizie (de fapt tipul acultural populează în întregime instituţiile publice, el fiind în sine un spectacol de tragicomedie) tratează cultura cu ostilitate crescândă; instituţiile culturale cad victime austerităţii, COVID‑ului, restructurărilor, eficientizărilor, auditărilor, evaluărilor şi altor boli ale veacului. Această hărţuire instituţională slăbeşte instituţiile culturale şi le decredibilizează, ele fiind prezentate opiniei publice în registre negative; şi Artistul este, implicit, decredibilizat, el părând un consumator inutil al fondurilor publice. Sfidarea triumfală a mediocrităţii (nu numai la noi, trebuie spus) a deschis un amplu proces de desfiinţare treptată a acestor instituţii, în modalităţi diferite: uneori are loc o comasare pentru eficientizare, alteori are loc o desfiinţare directă, anunţată cu suficient timp în urmă încât să nu mai producă rumoare. Rareori reacţiile domeniului cultural sunt pe măsură; scrisori publice (slab argumentate şi cu susţinere precară) sunt de cele mai multe ori singura idee, complet ineficientă, desigur. Sectorul cultural pare că s‑a prăbuşit în defetism. Precedentele deschid drumuri şi fac întreg procesul de dezmembrare culturală mult mai uşor. Dispariţia instituţiilor culturale diminuează substanţial posibilităţile de creare şi de expunere de cultură; este greu de imaginat o viaţă culturală fără instituţii culturale. Sectorul privat cultural, neputând fi el însuşi eficient sau profitabil, nu va putea fi o alternativă.
Fără instituţii culturale, creaţia contemporană, expunerea creaţiei şi îngrijirea şi cultivarea patrimoniului cultural naţional nu vor mai putea fi posibile. Dar, aparent, asta nu mai interesează pe nimeni.
■ Romancier, eseist
Mirel Taloș
