La Putna, în 14/26‑15/27 august 1871, studenţimea română din ţară şi din provinciile istorice ocupate de Habsburgi a organizat o manifestare cu ocazia aniversării a 400 de ani de la întemeierea mănăstirii de către Ştefan cel Mare. Programul iniţial al serbării de la Putna aşa cum a fost el gândit de studenţii români iniţiatori era unul naţional, manifest naţional, care urmărea afirmarea valorii trecutului românesc, a demnităţii pe care istoria ei, chinuită de cele mai multe ori, tragică deseori şi glorioasă în câteva rânduri, a conferit‑o naţiunii române. Acel program a fost, practic, pus în aplicare punct cu punct de serbarea de la Beilic. Serbarea l‑a aşezat pe Grigorie Ghica Vodă în rândul martirilor naţionali, scoţând la iveală maşinaţiunile austriece referitoare la răpirea Bucovinei, rezistenţa lui şi, în cele din urmă, proclamând legătura dintre rezistenţa voievodului moldav faţă de „răşluirea” Moldovei şi asasinarea lui mişelească. Kogălniceanu a descris în termeni emoţionanţi încercarea lui Grigore Ghica Vodă de a păstra Moldovei măcar cetatea de scaun, Suceava, şi locul de îngropăciune, Putna, ale marelui Ştefan, cel sărbătorit la Putna. În acest fel, istoricul stabilea o linie de continuitate istorică, naţională, între domnii Moldovei, iar festivităţile de la Beilic arătau că sinaxarul martirilor pentru cauza românească este mai bogat decât se crede, că epocile cele mai obscure ale istoriei românilor conţin exact acele exemple ale rezistenţei „geniului naţional” în faţa barbariei pe care căutau studenţii din Viena să le evidenţieze şi să le transforme în vertebre ale demnităţii româneşti. Din acest punct de vedere, ridicarea monumentului dedicat lui Grigorie Ghica Vodă, desăvârşit cu ajutorul bustului donat de însuşi Carol I, înfăptuia exact dezideratul studenţilor vienezi, acela de a ridica monumente eroilor naţionali. Urnei de la Putna îi răspundea cenotaful de la Beilic, care ne reamintea, după cum voiau studenţii români din Viena, că: „Faptele acestor bărbaţi sunt faptele geniului naţional, memoria lor, proprietate a naţiunii; monumentele ce li se ridică sunt semne de glorie a naţiunii întregi, care să arate posterităţii gradul de putere şi avântul spiritului naţional, să‑i servească spre mândrie şi îmbărbătare”.
Manifestările de la Beilic au avut în centrul lor tot soarta românilor bucovineni, reafirmând că, aşa cum stabilea Apelul din 1869, Bucovina era crucială pentru solidaritatea naţională românească. Tot aşa cum cerea Apelul, Beilicul a dat impuls de îmbărbătare bucovinenilor – năpădiţi de elemente străine inamice „suvenirelor naţionale” – ducând lupta acolo unde la Putna nu se putuse: împotriva eforturilor austriece de a rescrie istoria românilor. Clar, făţiş şi dârz, personalităţile implicate în desfăşurarea manifestărilor de la Beilic şi în amplificarea ecourilor ei – Mihail Kogălniceanu, Iacob Negruzzi, Nicu Gane, Dimitrie Petrino, Nicolae Ionescu, Iraclie Porumbescu, August Treboniu Laurian, Bonifaciu Florescu ş.a. – au analizat şi denunţat modul în care imperiile rescriu istoria.
În cazul Austriei, furtul Bucovinei a fost precedat şi stimulat de furtul unei bucăţi din Polonia. După ce a fost complice la asasinarea Poloniei, un stat mort pe care l‑a jefuit de Galiţia, Austria a pretins că are nevoie de un pasaj între Galiţia şi Transilvania. Cu alte cuvinte: pentru a face legătura între două provincii furate, mai trebuia să o fure şi pe a treia. Nebănuită e magnitudinea drepturilor de servitute ale imperiilor megieşe. Ca să poată fura o cărăruie în curtea românilor, Austria a inventat imaginarele drepturi ale Pocuţiei asupra Moldovei. Aceste drepturi erau de un medievalism la fel de apocrif precum dreptul de cuissage pe care Contele Almaviva îl pretindea asupra Suzannei lui Figaro. Agenţii diplomatici ai Vienei au corupt apoi oficiali Otomani şi Ţarişti care au fost de acord cu siluirea Moldovei şi care, ulterior, au închis ochii la modul în care austriecii au furat la stabilirea graniţelor noii posesiuni. Ba, Otomanii l‑au şi ucis pe nefericitul Grigore Ghica Vodă. Odată cucerirea încheiată, Viena a deschis porţile imigraţiei în Bucovina, copleşind populaţia locală, românească, cu alogeni. Momentul 1875, al manifestărilor de la Beilic, surprinde Austria în plin proces de desăvârşire a acestor manevre, şi anume la momentul în care discursul oficial pretindea că alogenii imigraţi sunt factori de civilizare imperială a pământenilor. Cu alte cuvinte, furtul geografic, militar, diplomatic, amplificat de falsificarea demografică era desăvârşit de măsluirea istoriografică. Imigranţii erau factori ai progresului venit de la centrul imperial, în vreme ce pământenii rămâneau nişte reziduuri reacţionare demne de dispreţ şi de suprimare fizică şi simbolică, culturală.
Iacob Negruzzi prezintă cel mai succint şi penetrant situaţia din 1875:
„De cât‑va timp ne venise din Bucovina sub formă de svon public o ştire tristă şi umilitoare pentru Români. S’auzea că Bucovina voeşte să amintească prin o serbare populară a suta aniversară a deslipirii sale de Moldova. Pe aici nu se credea că aceste vuete deşanţate ar avè vre un temeiu, când un articul din Neue Freie Presse din Viena, precum şi o declaraţiune făcută de ministrul Cultelor şi Instrucţiunii publice al Austriei în Senatul împărătesc că în anul curent se va înfiinţa o universitate în Cernăuţi au confirmat pe deplin această ştire. Pe cât aflăm, iniţiativa acestei serbări a fost luată de consiliul comunal din Cernăuţi, care se zice că în majoritate se compune din Israeliţi. Acest consiliu ar fi făcut, în mod oficios, întrebare guvernului central dacă o asemene serbare nu i‑ar displăcè şi guvernul ar fi dat a înţelege că serbarea proiectată nu numai că nu i‑ar fi displăcută, dar că ar dori încă s’o vadă ilustrată prin ridicarea unei statui a «Austriei» în Cernăuţi, şi că drept răsplată va dărui Bucovinei şi o universitate. Neue Freie Presse zice că ideea acestei şcoli înalte este foarte fericită, de vreme ce ea va desăvîrşi germanizarea Bucovinei şi, aproape fiind de hotarul României, va arunca raze civilisatoare (adică germanizătoare) şi asupra noastră. Am fi fost în drept a spera că un stat ca Austria se va feri să ne umilească, dacă nu de dragostea noastră, cel puţin pentru prestigiul ei propriu. În adevăr, şede oare bine unei împărăţii aşa de mari şi puternice să serbeze răpirea a cinci ţinuturi de la o ţară mică şi slabă cum era Moldova la 1775 şi cum este astăzi încă România unită faţă cu Austria? Dacă cei mari sunt adese ori nedrepţi şi se îmbogăţesc pe sama celor mici, cel puţin îndeobştie ei au atâta generositate încât nu se fălesc de puterea lor şi de actele nedrepte şi silnice cu care lovesc pe cei slabi”[1].
Eminescu şi alţi tineri au strecurat clandestin în Bucovina sute de exemplare ale broşurii lui Kogălniceanu despre răpirea Bucovinei[2].
Miza replicii date de români propagandei austriece era aceea a contrapunerii unei voci naţionale, a unui discurs naţional, megafonului imperial. A fost o bătălie pe care românii au câştigat‑o atunci. A fost începutul unor bătălii de acest fel continuate cu mare succes de Eminescu în perioada de la Timpul şi de Iorga în Neamul românesc la începutul secolului următor.
Un exemplu de astfel de istoriografie imperială găsim şi astăzi, în voluminosul tratat de Istoria Austriei scris de Erich Zöllner. Tradus la noi în două volume însumând peste 900 de pagini, catastiful cu pricina rezolvă chestiunea raptului Bucovinei într‑un singur paragraf măestru ticluit după cum urmează:
„La trei ani după achiziţionarea Galiţiei, s‑a produs – din nou paşnic – dobândirea Bucovinei, prin care s‑a realizat legătura teritorială dintre Galiţia şi Transilvania. Austria mediase pacea ruso‑turcă de la Küciük‑Kainargi, acum Turcia, care nu datora mare lucru acestei medieri, trebuia să facă un sacrificiu teritorial Austriei; această achiziţie teritorială s‑a obţinut, oricum, în baza unui tratat, iar locuitorii Bucovinei nu aveau cu siguranţă motive să se plângă de schimbarea apartenenţei de stat. Din regiunea foarte rar populată, complet părăginită, administraţia austriacă a creat, printr‑o muncă susţinută de‑a lungul câtorva decenii, o ţară‑model a monarhiei”[3].
Atât. Nu se pomeneşte nici numele ţării de la care a fost răpită Bucovina, nici naţionalitatea locuitorilor ei, nici numele domnului ţării. Iar Adolf Armbruster, traducătorul acestei cărţi, nu găseşte de cuviinţă să precizeze cumva în prefaţă că, sigur, oricât de multe merite ar avea lucrarea lui Zöllner, s‑ar putea ca cititorii şi, de ce nu?, istoricii români să se simtă ofensaţi de modul în care tratează el anumite chestiuni româneşti. Nu, nimic din toate astea: Armbruster ne laudă doar scrupulozitatea, pozitivismul istoric şi toleranţa EUropeană ale lucrării lui Zöllner. Dar tocmai împotriva acestui tip de suprimare simbolică a românilor la ei acasă, pe pământul moştenit din tată în fiu, au protestat, cu voce tare, strămoşii inteligenţei româneşti de astăzi la Beilic.
Iraclie Porumbescu observa şi el aceste malversaţiuni istorice şi modul în care patriotismul civic imperial, adică loialitatea faţă de dinastie şi aşezarea constituţională a Austriei, era folosit pentru a anihila conştiinţa naţională, şi viforosul părinte combătea acest lucru: „Noi, moşnenii bucovineni, suntem şi români, şi cetăţeni de sub sceptrul Austriei. Ca atare, şi anume ca cetăţeni austriaci, suntem – în puterea datoriei noastre de respect, supunere, devotament şi fidelitate cetăţenească şi adevărat loială – împreună?garan?i cu Tronul Austriei pentru realizarea enun?ia?iunilor ?i declara?iunilor proclamate din partea excelsului acestui Tron ?n interesul, trebuin?ele ?i favorul nostru; ?i ?nc? cu at?ta mai mult cu c?t acele interese ?i favoruri ale noastre ne sunt aice ?n Bucovina ‑garanţi cu Tronul Austriei pentru realizarea enunţiaţiunilor şi declaraţiunilor proclamate din partea excelsului acestui Tron în interesul, trebuinţele şi favorul nostru; şi încă cu atâta mai mult cu cât acele interese şi favoruri ale noastre ne sunt aice în Bucovina ab antiquo legitime şi naturale, şi afară de aceasta ele nu colizează nicidecum cu «legile fundamentale moderne ale statului austriac», ci din contra, încă şi prin aceste legi fundamentale ne sunt garantate. Iară ca români şi moşneni legitimi şi naturali ai Bucovinei, suntem aşijdere împreună angajaţi, prin sângele, adecă prin sufletul şi prin întreaga‑ne fiinţă omenească, atât pentru susţinerea şi conservarea din parte‑ne, cât şi întru tradiţionarea la fiii şi urmaşii noştri indigeni – a acelui paladiu pios şi sânt ce se numeşte naţionalitatea şi confesionalitatea, pre care paladiu nu numai că bunii şi străbunii noştri îl susţinură şi’l conservară cu sângele inimii şi cu însăşi viaţa lor – despre ce, ca eternă şi sucursă dovadă am putea susţine cu tot dreptul că întreaga Bucovină e un unic monument! – spre a ni‑l tradiţiona nouă, nepoţilor şi urmaşilor săi, în moştenire ne‑alienabilă: dară apoi, cum vedem, astăzi toate popoarele culte şi progresate, întru păstrarea tot a acestui paladiu al lor luptă din toate răsputerile lor! Dacă deci conştiinţa noastră despre conceptul de «supunere, respect, devotament şi fidelitate loiale» cătră Tron şi cătră Împăratul nu însemnează – a mistifica pre Tron şi pre Împărat […]”, a deveni „complice adecă al acelor amici benevoli ai poporaţiunii moşnene în Bucovina, care sub firma de loialitate tind să sugrume naţionalitatea, confesionalitatea, până şi existenţa elementului autohton şi indigen în această provinţă!”[4]
■ Istoric, scriitor, critic şi istoric literar
Note:
[1] Iacob Negruzzi, „Serbarea din Bucovina îndreptată contra românilor”, Convorbiri literare, An VIII, nr. 11, februarie 1875.
[2] T. V. Ştefanelli, Amintiri despre Eminescu (Bucureşti: Institutul de Arte Grafice C. Sfetea, 1914), pp. 149‑151.
[3] Erich Zöllner, Istoria Austriei, trad. Adolf Armbruster (Bucureşti: Univers Enciclopedic, 1997), 2 vol., I, p. 30.
[4] Iraclie Porumbescu, „Din Bucovina. În ziua Sântului M.M. Dimitrie 1875”, Albina (Pesta), An. X, nr. 72 şi 73, 6/18 şi 9/21 nov. 1875.
Mircea Platon
