Exilul lui Ovidiu la Tomis a trezit în imaginarul colectiv reflecţii mai adânci decât cele inspirate de o tragedie individuală. Scrierile poetului, asemenea unor lentile de magnificare a realului, au transformat criza unui destin într‑un conflict între civilizaţii, situat chiar la rădăcinile saltului istoric de la barbarie la cultură. Pentru români, această întâlnire este şi punctul de origine a devenirii ca popor, deşi, privit din diverse perspective, el nu pare unul de sinteză. Aşa cum britanicii au perpetuat în cultura lor ca fiind distincte filonul germanic, raţionalist şi disciplinat, şi cel imaginativ, rebel, al celţilor, la fel au fost priviţi şi românii ca un popor scindat interior între fondul arhaic, tracic, şi impulsul civilizator, ordonat şi strunit de legi, al romanilor. Printre cei fascinaţi de fondul nostru nelatin s‑au numărat doi dintre cei mai mari poeţi, Eminescu şi Blaga. Capriciul istoriei a făcut ca această polaritate să poată fi intuitiv prezentă şi astăzi într‑un perimetru parcurs în câteva ore cu maşina între înălţimile Sarmizegetusei şi ruinele foarte bine păstrate ale unui castru roman. Geometria perfectă a celui din urmă, orizontalitatea dispunerii unui mod de viaţă în arhitectura funcţională a unor încăperi cu destinaţii menite să asigure un trai confortabil în locuinţele personale şi siguranţă vieţii colective (cu ziduri, aşadar, ce despart băi şi locuri de preparare a hranei de fortificaţiile păzite ale cetăţii), contrastează abisal cu verticalitatea cetăţii dacice la care se ajunge urcând un peisaj muntos, cu pietre rânduite în ziduri de apărare, dar şi misterioase geometrii sacre, culminând cu un promontoriu destinat magilor căutători în stele.
Ca întâlnire a două moduri conflictuale de percepere a lumii a fost construită narativ şi experienţa lui Ovidiu la Tomis, maximumul său de semnificaţie fiind sugerat de chiar titlul romanului lui Vintilă Horia, Dumnezeu s‑a născut în exil. Scris în anii de dominaţie a existenţalismului, intriga romanului parcurge un traseu al iniţierii lui Ovidiu, venit dintr‑un spaţiu lipsit de fiorul şi chemarea transcendenţei, cu zei împrumutaţi sau domestici, într‑o religie monoteistă a ascunderii şi revelaţiei, a iluminării spirituale. Dacă Eminescu atribuise fondului nelatin o origine mai îndepărtată, hindusă, într‑o perioadă în care maestrul său, Schopenhauer, asociase atracţia Nirvanei cu sentimentul modern al tentaţiei morţii într‑un univers lipsit de inteligibilitate, violent şi indiferent la suferinţa umană, Lucian Blaga a implicat cultul lui Zamolxis în critica modernistă a civilizaţiei opuse spiritualităţii popoarelor primitive, Meşterul Manole este foarte aproape, ca viziune şi estetică, de Aşa grăit‑a Zarathustra şi de Abstracţie şi entropatie a lui Wilhelm Worringer.
Despre recentul roman al lui Mirel Taloş, Clepsidra lui Ovidiu, se poate spune, de asemenea, că este, în spiritul timpului, îmbibat de critica imperiilor din epoca postcolonială. Nu două, ci trei civlizaţii se întâlnesc în acest univers ficţional captivant deopotrivă prin trama psihologică şi prin construcţia narativă, dublată în plan simbolic de o reţea de metafore cognitive (în care unei imagini concrete îi este asociat un conţinut epistemic). Nu doar clepsidra guvernează, în plan imaginativ, acţiunea romanului, ci, de fapt, o polaritate de imagini emblematice: clepsidra depănării timpului trăit fără sens şi ciclama, floarea care inspiră speranţa într‑o nouă naştere, asociată, nu întâmplător, grecoaicei Aikaterini, o întrupare a goetheanului etern feminin ce urcă omenirea în tării. În mod semnificativ, Ovidiu scapă de obsesia clepsidrei în momentul în care descoperă casa cu ciclame a fetei care îi schimbă destinul la Tomis. Romanul este plin de subtilităţi, fiecare detaliu fiind încărcat de sens, descurajând o lectură comodă. Este un exerciţiu de filosofie a culturii comunicată prin gândurile lui Ovidiu, dar şi prin figuri de discurs care dau romanului o finalitate filosofic‑estetică.
Spuneam că se întâlnesc aici trei civilizaţii – scitică, romană şi grecească, dar chiar şi aceste referinţe culturale sunt la rândul lor disociate. Timpul istoric, măsurat de clepsidră prin cupa viitorului, a trecutului şi prin mijlocul unui prezent volatil, mereu pe punctul de a se transforma în trecut, se împarte între o fostă civilizaţie, grecească, una încă în curs de a se naşte, getică, şi una a împlinirii depline în prezentul dominaţiei universale ‑ cea romană. O altă subtilă disociere are loc între cele două dimensiuni ale fiecărei componente ale acestei triade a istoriei în desfăşurare: pe de o parte, patrimoniul spiritual, fie că este vorba de filosofii Greciei sau de forumul roman al împărtăşirii colective din comorile artei, sau de fascinaţia transcendentului trăită de adepţii lui Zoroastru, iar pe de altă parte, imperiul puterii ubicue, simbolizate de soldaţii romani care asigură stabilitatea imperiului. Nu rasa e importantă, pare să spună Taloş, ci ordinea valorilor. Soldaţii romani sunt la Tomis, o Romă a dominaţiei militare, de ale cărei patrule Ovidiu se teme, ca şi atunci când se confruntă cu violenţa barbarilor care îl asaltează cu săgeţi aruncate la întâmplare. Spiritul nu cunoaşte aceste graniţe geopolitice. Cu Aikaterini, Ovidiu vorbeşte aceeaşi limbă, fie că e greacă sau latină, şi locuieşte în spaţiul comun al artei. Casa ei veche, afectată de trecerea timpului, contrastează cu spectcolul însufleţitor al ciclamelor, simbolizând, cum subliniază naratorul, veşnicul început. Grecia universală şi eternă este supusă militar, dar renaşte perpetuu în culturile europene.
Romanul este povestea unei transformări spirituale, a unui proces de iluminare care în marile tragedii antice se numeşte anagnorisis. Recunoaştere a adevărului şi ieşire din ignoranţa sau orbirea de până arunci. Primul Ovidiu aduce cu sine Roma exterioară, continuând să se comporte, cu efect comic, desigur, ca în viaţa de care tocmai fusese tragic rupt. Privirea lui cântăreşte critic sărăcăciosul decor barbar, locuinţele dărăpănate care nu‑i asigură adăpost de intemperii, reducându‑l la starea naturii de la începuturile omenirii. Drumurile desfundate, pline de noroi, aspectul primitiv al locuitorilor sciţi, care nu îşi rad bărbile şi nci nu se spală, par să ridiculizeze toga lui romană, aspectul unui cetăţean al celei mai civilizate lumi a momentului. Ovidiu are sentimentul unui om îmgropat de viu, refugiindu‑se în amintiri, trăind într‑o variantă spectrală a fiinţei sale sau, cum cu bun-simţ practic remarcă scitul Davos, în propria sa umbră. El renaşte în momentul în care fiinţa sa profundă, care îi conferă identitate, este readusă la viaţă de întâlnirea cu grecoaica Aikaterini. Întâlnirea celor doi este descrisă cu remarcabilă subtilitate, deoarece nu este vorba de atracţie fizică, ci de o iubire sublimată prin artă. Ovidu este fascinat de un trup modelat de cultură. Descrierea detaliată a mişcărilor ei graţioase şi, mai ales, a mersului, care pare să sugereze o aluzie la Gradiva lui Wilhelm Jensen, pare o lecţie intuitivă a aceea ce voise Ovidiu să spună prin „arta de a iubi“, arta amorului trăit, ca şi în cazul lui Don Juan în versiunea lui Kierkagaard, ca scop în sine, ca ideal absolut. Şi pentru grecoaică, el nu este un bărbat anume, ci un nume, un autor, de la care a învăţat să iubească „fructele artei”, fertilitatea unei concepţii imaculate.
Improvizarea unui spectacol cu recitări din Ovidiu, realizat de amatori, este scena primară a naşterii unei noi civilizaţii, nu din nimic, ni se sugerează, ci din acea înlănţuire de civilizaţii similară succesiunii de vieţi exprimate în versurile memorabile ale lui Lucretius din De rerum natura: miscetur funere vagor, /Quem pueri tollunt visentes luminis oras. Există un ţinut veşnic luminat de soarele spiritului, mai puţin trecător decât cel care nu apunea peste Imperiul Roman. Şi în acest roman Ovidiu trăieşte o iluminare, dar nu ca iniţiat într‑o nouă credinţă, ci ca poet. Suferinţa îl ajută să descopere un univers profund, mult superior senzualităţii sublimate estetic din cartea care îi adusese exilul, Ars amandi. Romanul are un gran finale, probabil îndelung lucrat, dar, fără îndoială, vrednic de admiraţia cititorului. Davos, scitul salvat din barbarie de Ovidiu, urmăreşte agonia acestuia, observând că, sub pleoape, ochii sunt inerţi, indicând sfârşitul percepţiei lumii fizice, senzoriale şi, într‑o logică a realului, moartea biologică. Davos aude însă cuvintele lui Ovidiu, ca o voce de dincolo de moarte, prin care acesta îşi revendică resurecţia, dar nu ca miracol, ci ca autor al cărţilor în care s‑a transsubstanţiat viaţa lui la Tomis: Tristele tristeţii, spaţiu noetic al coincidenţei dintre sunet şi sens. Este universul semiotic generat de sema – cuvântul grecesc al semnului unui mormânt, al trupului substituit de limbaj.
Romanul lui Mirel Taloş nu are însă patosul triumfal al iluminării mistice din cartea lui Vintilă Horia, care este un roman tezist – roman à clef. Există aici o preocupare pentru realism psihologic care face din Ovidiu o personalitate umană credibilă mai curând decât instrumentul narativ al unei alegorii. El are limitele impuse de un regim autoritar, care se manifestă în automatismul laudelor la adresa împăratului care îi frânsese viaţa, după cum remarcă Davos. Mai există teama care îl determină să păstreze secretul adevăratei motivaţii a exilării sale, o teamă care ilustrează efectul paralizant al puterii absolutiste, interiorizate şi având efect de cenzură inconştientă. Ovidiu este conştient de faptul că exilarea, motivată prin caracterul persupus licenţios al versurilor din Arta iubirii, pedepsise, de fapt, un păcat al împăratului, care redirecţionase asupra lui Ovidiu pedeapsa cuvenită lui. De asemenea, scena în care asistă la risipirea norilor unei furtuni de către sciţii înarmaţi cu arcuri şi săgeţi nu este una de natură să‑l convertească, aşa cum se naşte Dummnezeu în conştiinţa tomitanului roman imaginat de Vintilă Horia. Ovidiu nu este transformat psihic, el continuă să se distanţeze de această zeitate a sciţilor comentând, ca într‑un manual de corectitudine politică postcolonială din vremea noastră, că ar fi bine ca puterea romană să tolereze credinţele popoarelor colonizate. Iluminarea lui Ovidiu este în plan estetic, el realizând superioritatea unei poetici a marilor experienţe existenţiale în comparaţie cu o estetică a erosului şi a frumuseţii senzoriale.
Scena finală, în care vocea de dincolo de moarte a lui Ovidiu îi vorbeşte lui Davos de poemele scrise la Tomis, pare un gest testamentar – un dar al unui roman exponenţial către un scit convertit la valorile sale. Imaginat de Mirel Taloş, acest Ovidiu se alătură celui creat în spiritul fondului nostru nelatin de Vintilă Horia.
■ Scriitor, eseist, profesor universitar, traducător
Maria‑Ana Tupan
