Poetul suedez Dan Andersson s‑a născut în data de 6 aprilie 1888 la Skattlösberg, Dalarna, şi a murit prin otrăvire cu cianură, în camera 11 a hotelului Hellman la Stockholm, la 16 septembrie 1920, în timp ce căuta să se angajeze în redacţia ziarului social-democrat din acea vreme. Personalul hotelului făcuse o dezinfecţie cu cianură de hidrogen împotriva insectelor şi, din neglijenţă, nu au aerisit suficient aşternuturile. La ora trei după‑amiază poetul a fost găsit mort.
A început să lucreze făcând cărbune din lemn la o cabană închiriată de tatăl său în apropiere de Ludvika, apoi ca muncitor forestier. În iarna 1914‑1915 a urmat cursurile Universităţii Populare a mişcării muncitoreşti din Brunnsvik.
Odată, în timpul unui interviu, Dan Andersson a sugerat ca titlul unui articol al său să fie Cântăreţul întunericului şi al persoanelor fără adăpost. Este o caracterizare personală care surprinde bine esenţa vieţii şi poeziei lui Dan Andersson. Prin poeme sugestive, simple, poetul a reuşit să transmită fiorul din tristeţea şi dorul omului trăitor în ţinuturile suedeze.
Debutează în 1914 cu Kolarhistorier/ Istorii de cărbune, în care povesteşte despre viaţa grea şi suferinţa oamenilor din păduri, despre persoanele originare de acolo şi lupta acestora pentru existenţă, superstiţiile lor, apropierea lor de troll/ spiriduşi şi de alte făpturi fantastice ascunse în întunericul şi singurătatea pădurii. Descrierile sale sunt un amestec de naturalism şi mister. Istoria remarcabilului său loc natal şi descrierea unicităţii acestuia le regăsim în povestirile şi poeziile din Kolvaktarens visor/ Cântecele paznicului de cărbune din 1915.
Cu volumul Svarta ballader (Balade negre) din 1917 Dan Andersson atinge punctul de vârf al liricii sale. Deşi este o dezvoltare a poeziei din Kolvaktarens visor, în Svarta ballader apare ceva nou, concretul primind o dimensiune metafizică, cântecul simplu devenind artă.
Cântecul de leagăn al vânătorilor/
Jägarnas vaggsång
Focul nostru este roşu ca noaptea în care a ars
în spatele lanţului ondulat al munţilor Domberg,
roşu ca sângele elanului ce curge aburind
în nisip lângă şesul sterp Hautana.
Noi visăm şi visul este fierbinte şi roşu,
despre zgardă şi respiraţii gâfâind a primejdie,
e trosnet şi zgomot de răzuire de coarne
şi pocnituri cântând despre moarte.
Un tânăr elan a venit alergând dinspre nordul Västmorei,
l‑am iertat şi l‑am lăsat să alerge iară,
dar, în întuneric, la Bårhällen i‑am ucis mama,
trei mile am alergat după ea!
Bucuroşi am sacrificat‑o lângă Stormyren
după goana nesfârşit de lungă
şi carnea i‑am prăjit‑o acolo, la focul de vreascuri,
şi‑am dormit pe ramuri de pin în valea stâncoasă
legănaţi de cântecele pădurii.
„Adormiţi, adormiţi, odihniţi‑vă picioarele vânjoase!
Visaţi carne, visaţi sânge, visaţi moarte!
O tradiţie, veche şi lungă, avem de aruncat cu suliţe şi pietre,
suntem mari vânători, puternici şi morţii sunt pâinea noastră.”
În vis ne încordăm
muşchii de oţel
şi fiecare ne muşcăm dinţii!
Gâturile noastre se întind ţepene,
unghiile noastre sapă gropi,
lângă foc, focul cel roşu
şi noaptea atât de târzie!
Linişte, asezaţi‑vă pe vine! Încordaţi‑vă spatele!
Aruncă sigur lancea!
Mica sălbăticiune în visul tău sângeros!
Răsuceşte cuţitul în oase,
şi în strălucirea roşie a sângelui
te vei oglindi – oglindeşte‑te –
aşa de strălucitoare niciodată nu va deveni
securea ta de piatră!
Vei dansa toate dansurile vânătorilor,
după ce i‑ai mestecat ficatul
şi i‑ai sorbit sângele!
Cu burta plină de sângele animalului
te vei culca lângă femeia ta
care‑ţi va naşte mici vânători
numai dacă norocul va fi de partea ta.
Mici vânători ce ucid,
de frică şi de plăcere,
pentru mâncare şi pentru femeie,
pe ei înşişi ori unul pe altul.
Ispititorul/ Frestaren
„În noaptea asta pot să‑ţi dau tot ce vrei,
lumea toată – doreşti tu mai mult?”
Dacă numai o dată, pentru răul din mine,
cazi pe umili‑ţi genunchii.
Ca mine vei deveni – tare ca piatra,
cu fruntea, deşi din metal,
îi vei lovi pe cei slabi, sângelui îi vei zâmbi
tu însuţi rece şi nepăsător.
O să rătăceşti în pustie şi drumu‑l vei găsi
prin cea mai amară toamnă a nevoii,
iar când întrebi întunericul el îţi va răspunde,
şi în plâns vei găsi mângâiere.
Îţi vei trăda femeia doar pentru plăcere
şi prietenul pentru aur şi‑argint,
fratele ţi‑l vei urî doar pentru ura în sine
şi săracul pentru zdrenţe.”
***
Toate acestea au fost spuse într‑o noapte rea,
când păcatul era roşu ca sângele,
toate acestea mi le‑a promis diavolul,
dar mi‑a lipsit puterea, curajul.
Noapte de veghe/ En vaknatt
În sufocante nopţi de veghe, nesfârşite,
când amintirile înţeapă furioase ca albinele,
cer iarăşi o noapte de primăvară din nenumăratele
ce mi‑au ars sângele ca vinul fierbinte.
Mă rog pentru o seară de primăvară cu pajişti îmbătate,
una singură – o seară a plăcerilor înfierbântate,
o mână de iarbă de foc din paturi sălbatice,
un pat de muşchi pe vârful stâncii Vagnberg.
Din spatele meu aud cântece tâlhăreşti,
cu mine nu‑i nimeni şi nimeni nu mă vede.
Ars este tot ce ochii mei au mângâiat,
şi‑a trecut multă vreme de când soarele a apus.
Ultimul cântec/ Den sista sången
Stinge lumina stelelor tale
tu noapte înaltă‑n pădurea bătrână,
şi întunecă tânăra iarbă neagră
sub brazii cenuşii!
Noapte bună, viaţa mea peregrină,
stinge‑te râsul meu nebun,
şi zburaţi departe
lebede negre ale tinereţii mele!
Noapte bună, casă înaltă,
Adio, ţară a copilăriei mele!
Întunericul tău este roşu,
dimineaţa lumina se face ca sângele!
Sufletul meu e bolnav şi gol,
sufletul meu este rău şi suferă –
acum lasă‑mă să dorm greu
pe zgura topită a zilei!
Lungă a fost seara aleanului meu,
sufletul meu a fost focul cel veşnic –
ce‑a ars ca arborii uscaţi
în bătaia vânturilor fierbinţi din iunie. –
Cântă, pădure, cântecul tău rece –
până visătorul e mort –
şi în jurul patului său dur
lasă furtunile dimineţii să urle!
Cântec/ Visa
Dragostea mea s‑a născut primăvara,
pe maluri de ape cu dans jucăuş,
şi miere sălbatică am băut în tinereţe,
noaptea, pe pajişti ude de rouă.
Dragostea mea s‑a născut lângă râul Paiso,
unde sare somonul şi ştiucile vânează.
A fost acolo un cântec ce singur s‑a cântat,
extazul unui sălbatic şi povestea unui jucător de noroc.
Fierbea în sângele meu în fiecare primăvară răcoroasă,
renăscut pentru a ispiti şi a câştiga,
el cânta acolo unde lumea se ducea‑ntr‑o beţie cu vin
şi pământul şi cerurile ardeau.
Dar niciodată nu voi mai iubi aşa
ca în anii trandafirilor, ca lângă apele lui Paiso,
dragostea mea este veche şi începe să cărunţească,
şi nu mai găseşti noaptea miere sălbatică.
Simţind primăvara/ Vårkänning
Ştiu unde păianjenii şi‑au întins
pânza dantelată peste ape,
unde tremură cea mai spumoasă rouă
în pădurile înflorite ale ierbii negre.
Am numărat iazurile pârâurilor zăgăzuite
de ramurile încrucişate, înfrânte de vânt,
ale mestecenilor galbeni din mlaştină –
am văzut unde vidrele tinere
se duc la vânătoare în valurile tulburi
sub smocuri de iarbă legănate, smulse
din pământul galben stâncos.
Am cunoscut întunericul cel mai întunecat
cel ce trăieşte, se bucură şi suferă
sub pătura împletită a ierbii,
care se târăşte, mişună şi se strecoară,
prinde, ucide şi mănâncă
se înmulţeşte şi moare ca să trăiască
renăscut în vremurile viitoare …
Ştiu toate căile apei,
acolo unde pârâurile nou‑născute murmură
sub pădurile putrezinde de muşchi,
sub mlădiosul frunziş colcăind
de larve argintii ca mercurul, cafeniu închis şi albe,
aşteptând să le crească aripile
în solda primăverii din ţinuturile montane.
Sigur de sine, fluieră un graur
se‑ntrezăreşte o vulpe, peste un dâmb
sare un iepure vânat –
eu calc un vierme cu bocancul.
Am fost trezit de viaţa care cheamă –
m‑am trezit în braţele primăverii,
deşi mi‑am acordat lira flămând
printre florile arinilor atârnând în nămeţi,
eu sunt îmbătat de‑al primăverii delir,
acolo unde mă duce sărăcia mea…
Traducere şi prezentare de Dorina Brânduşa Landén
■Poet
