Una dintre temele preocupante pentru cei care studiază cinemaul şi influenţa lui este: „Suntem mai dependenţi de cinema sau de social media?” Adevărul este că vedem tot timpul cum oamenii din jur stau ore în şir cu ochii aţintiţi pe micul ecran al mobilului şi urmăresc ce mai e nou pe Facebook. Nu vorbim aici despre cei care postează evenimente familiale şi poze din vacanţe sau cu animalele de companie. Mă/ne preocupă impactul acestor medii de socializare asupra percepţiei filmului. S‑a afirmat deja că enormul succes al celor două filme care au spart box-office‑ul verii, Barbie şi Oppenheimer (împreună au depăşit două miliarde global, iar în România au vândut bilete în valoare de aproximativ 8 milioane de dolari), se datorează în bună măsură mesajelor şi reacţiilor transmise pe Facebook, Instagram etc. Dar eu nu cred că putem explica numai aşa revenirea publicului în sălile de cinema.
E vorba mai degrabă de efectele pandemiei, ale cărei restricţii ne‑au forţat să vedem filmele acasă, în izolare. Am simţit instinctiv nevoia să revenim la condiţiile fireşti ale vizionării filmelor: pe un ecran mare, auzind şi văzând personajele şi peisajele mai mari decât în realitate, alături de alţi oameni ale căror emoţii le amplifică pe ale noastre. Sunt condiţiile identificate de întemeietorul filmologiei, Gilbert Cohen-Séat, care a studiat efectele psihofiziologice ale filmului asupra spectatorilor, vorbind de „o receptivitate anormală”.
Cred că cei care sunt cu adevărat cinefili au revenit la „consumul” filmului în sala de cinema, interesul crescând pentru acesta fiind confirmat mai ales atunci când e vorba de ocazii limitate, cum sunt festivalurile, în care titluri creditate cu premii internaţionale sau prin recepţia internaţională foarte vizibilă (vezi mai ales ocazia unor festivaluri precum Les films de Cannes à Bucarest, Animest, Bucharest International Film Festival etc.) În plus, încă din noiembrie 2023 sunt anunţate nominalizări la Premiile Academiei Europene de Film (care au avut Gala pe 9 decembrie), iar pentru ianuarie s‑au anunţat nominalizările pentru Globurile de Aur.
După ce principalele filme europene au fost văzute mai ales în festivalurile specializate, ca de pildă Festivalul Filmului Europen de la Lecce, unde am avut onoarea să fac parte din juriul FIPRESCI, trofeele acordate pe 9 decembrie au bulversat puţin aşteptările. Deşi principalele titluri concurente (cu câte cinci nominalizări fiecare) erau finlandezul Frunze căzătoare, comedia tristă a finlandezului Aki Kaurismäki, şi lungmetrajul francez Anatomia unei prăbuşiri de Justine Triet, cel din urmă a câştigat la categoriile principale: trofeul Cel mai bun film, Cel mai bun scenariu, Cel mai bun regizor şi actriţă (Sandra Hüller). Deşi opera maestrului tăcerilor Kaurismäki nu a triumfat la gala europeană, ea rămâne nominalizată atât la unele categorii ale Golden Globes şi are şi şanse şi la unele categorii ale Oscarurilor. Merită semnalat că ambele titluri au putut fi văzute în sălile româneşti şi probabil că vom mai asista şi la lansarea altora de pe lista nominalizărilor internaţionale pentru trofeele care apar în 2024. Unul dintre ele este The Boy and the Heron/ Băiatul şi stârcul, filmul cu accente testamentare ale maestrului animaţiei japoneze Hayao Miyazaki. Ar trebui remarcat progresul general în materie de prestigiu al animaţiei şi aici aş cita discursul premiantului la categoria Cel mai bun lungmetraj animat, spaniolul Pablo Berger, autor al Robot Dreams (prezentat şi la Animest), care, în discursul său de mulţumire, a amintit: „Animaţia nu e un gen, ci un mediu audiovizual”.
Deşi anul acesta nu am avut filme româneşti nominalizate la European Academy Awards, şi 2023 nu a mai adus marile trofee obişnuite la Cannes, nu au lipsit, din fericire, premiile prestigioase. La categoria ficţiune amintim premiul câştigat de Radu Jude la Locarno, pentru Nu aştepta prea mult de la sfârşitul lumii, devenit în presa străină cel mai analizat lungmetraj românesc, sau trofeele obţinute de Tudor Giurgiu la Cottbus şi Arras pentru Libertate, un titlu important al filmografiei noastre dedicată revoluţiei din decembrie 1989. Cel mai premiat documentar naţional este Între revoluţii de Vlad Petri (FIPRESCI în secţiunea Form la Berlin, sau al secţiunii Tiempo de historia de la Valladolid). Deşi am fost mai puţin reprezentaţi la Gala Academiei Europene de Film, am reţinut cu entuziasm remarca marii actriţe Vanessa Redgrave, câştigătoarea unui Premiul Onorific al Academiei Europene de Film, care, în discursul său de mulţumire, a constatat că se fac filme bune atât în Europa de Vest, cât şi în cea de Est, „mai ales în România”.
Sigur că ne‑am bucurat să o auzim şi aşteptăm şi alte recunoaşteri ale calităţii filmelor produse în România. Deocamdată avem semne dătătoare de optimism în frecventarea sălilor de cinema şi în creşterea box-office‑ului la filmele naţionale. În afară de recordurile înregistrate de comedii care se întemeiază mai ales pe notorietatea unor influenceri şi actori de seriale (precum Teambuilding, Ramon sau Mirciulică), observăm că şi filmele „de prestigiu” câştigă în audienţă. Aceasta mai ales pentru că producătorii şi realizatorii (uneori numele sunt aceleaşi) au înţeles că e foarte important contactul direct cu publicul şi de aceea au început să cutreiere ţara pentru promovarea noilor titluri. Printre cele mai eficiente campanii trebuie să le remarcăm pe cele care au prezentat, în multe locuri din ţară, Libertate şi noile lungmetraje semnate de Marian Crişan (Warboy) şi Cristi Puiu (MMXX). Acestea câştigă în popularitate şi impun noi nume de actori şi profesionişti ai echipelor „tehnice”, generând forme superioare de cinefilie, pe care nu avem cum să nu le salutăm şi încurajăm. Sunt dovezi că nu toţi spectatorii de pe meleagurile noastre sunt dependenţi de micile ecrane şi că reîntoarcerea la marele ecran este tendinţa firească a unui public ce iubeşte cu adevărat cinemaul.
■ Critic şi istoric de film, profesor universitar, eseist, publicist
Dana Duma
