„Auerbach este o personalitate renascentistă, excelând ca pianistă, compozitoare, artist plastic şi poetă. Textele ei au o dimensiune universală, respingând dogmele religioase în favoarea spiritualităţii globale.” Gramophone
Sorana Mănăilescu: Voi începe prin a vă mulţumi pentru că aţi inclus Ateneul bucureştean pe lista turneelor dumneavoastră care v‑au purtat până acum în cele mai mari săli de concerte din lume! Prezenţa dumneavoastră la Festivalul „George Enescu” din 2019 v‑a determinat să revizitaţi România?
Lera Auerbach: Prima mea vizită în România a fost la Cluj‑Napoca, un oraş fermecător prin peisajul său carpatic şi istoria bogată. În plus, mă leagă o strânsă prietenie de violonista Mihaela Martin, care a fost o entuziastă susţinătoare a activităţii mele dirijorale şi a revenirii mele la Bucureşti ca dirijoare şi interpretă. În timpul participării la Festivalul Enescu 2019, am realizat ce posibilităţi de colaborare se deschideau pentru viitor.
Muzicienii sunt, de obicei, consideraţi nişte minuni pentru că au început să cânte la instrumente de la o vârstă foarte fragedă. Ce nume vom inventa pentru a acoperi realizările dumneavoastră extraordinare în arte atât de diferite precum dirijatul, compoziţia, arta instrumentală, creaţia poetică încununată cu premii, artele plastice… şi sunt sigură că mi‑a scăpat ceva. Cu siguranţă deţineţi acel nisus formativus, geniul dătător de forme, care, după ce a realizat multe, pare să tânjească după şi mai mult. A existat, totuşi, şi o strategie abilă care v‑a canalizat şi modelat energia înnăscută?
La patru ani am început să învăţ să scriu atât cuvinte, cât şi note muzicale. De la început, propoziţiile gramaticale sau frazele muzicale au fost modalităţi naturale de exprimare a gândurilor şi ideilor. Nu a fost vorba de refuzul de a mă limita la o singură formă de exprimare (chiar şi o viaţă dedicată doar muzicii este destul de dificilă). Dar de fiecare dată când încercam să mă limitez, mă simţeam deprimată şi reuşeam mai puţin decât atunci când îmi permiteam să zbor liber între muzică, literatură şi artă vizuală. Sunt o delăsătoare cronică, mereu vinovată că evit să fac altceva. Cu toate acestea, se face totul. Din exterior, poate părea a fi fără efort, dar, în realitate, se cer multă muncă, pregătire şi dăruire.
Aţi spus într‑un interviu că transcrierea concertului „Vis dublu” pentru vioară, pian şi orchestră de cameră al lui Mozart v‑a trezit la conştientizarea rolului de bază al instrumentului. Credeţi că această relaţie creativă de‑a lungul timpului îi face pe compozitori să trăiască mai viu pentru generaţia actuală? Există limite ale libertăţii îngăduite de transcriere?
Arta transcripţiei rămâne o parte integrantă a continuumului în toate formele de artă, fie că este vorba de cele 44 de lucrări ale lui Pablo Picasso care explorează „Las Meninas” de Velázquez sau de orchestraţia lui Arnold Schönberg a Cvartetului pentru pian nr. 1 al lui Johannes Brahms sau de nenumăratele adaptări moderne ale piesei „Romeo şi Julieta” de William Shakespeare, care, în sine, s‑a bazat pe personajele principale din poemul lui Shakespeare, care, la rândul ei, se bazează pe personajele din poemul lui Arthur Brooke din 1562, „Istoria tragică a lui Romeus şi Julieta”. Orice limitări în care credem sunt autoimpuse de frică.
Binecunoscuta dumneavoastră „Lamentaţie a Evei” este cu siguranţă o îmbinare fericită de muzică, mit şi poezie. Există ceva atât de emoţionant şi de profund în acea revizuire a mitului, cu Eva întorcând povestea în favoarea ei, reafirmându‑şi comuniunea cu florile cărora le‑a dat nume, în contrast cu sângele vărsat în lumea bărbaţilor. Găsiţi că rescrierea şi revizuirea creaţiilor din trecut pot fi un prilej pentru descoperirea de sensuri provocatoare ca şi invenţia pură?
Citându‑l pe Mark Twain, „este nevoie de o mie de oameni pentru a inventa un telegraf, sau o maşină cu abur, sau un fonograf, sau o fotografie, sau un telefon sau oricare alt lucru important – dar celui din urmă i se acordă tot meritul, încât uităm de ceilalţi. Şi‑a avut şi el o modestă contribuţie – e tot ce a făcut.”
Aţi dovedit un talent remarcabil de a comenta relevant asupra muzicii pe care o interpretaţi. Având în vedere şi familiaritatea dumneavoastră cu atât de multe arte, aţi putea deduce din experienţa dumneavoastră o definiţie a esteticii timpului nostru?
Estetica timpului nostru este dată de un amestec complex de factori, inclusiv tehnologia, globalizarea şi fluxurile sociale şi culturale. În ciuda oricăror schimbări, aprecierea frumuseţii şi a artei
rămâne o parte centrală şi integrantă a identităţii noastre culturale şi continuă să joace un rol vital în modelarea modului nostru de a vedea şi înţelege lumea din jurul nostru.
Se pare că aveţi o afinitate cu compozitorii care au folosit muzica pentru a‑şi exprima suferinţa, precum Mahler şi Ceaikovski, regăsind chiar şi în seninătatea lui Mozart efortul de a sublima tragedia din viaţa lui într‑un discurs muzical pe placul publicului. Există vreo viziune sau un mesaj pe care aţi dori să le transmiteţi lumii noastre tulburi?
Transformarea terorii şi tragediei inerente ale existenţei noastre umane temporale într‑o frumuseţe sublimă este poate singurul lucru pe care îl putem face pentru a vedea jocul etern al particulelor de energie şi al undelor care ne dau sentimentul că suntem vii.
Sorana Mănăilescu în dialog cu Lera Auerbach
