Timpul Prezent este pe canapeaua de analiză şi se gândeşte la 2023. Timpul Prezent păşeşte în cabinetul meu de psihanaliză şi se întinde pe divan, pentru a privi atât înapoi, cât şi înainte.
– Nu mai vreau să trăiesc în lumea asta, zice Timpul Prezent. „Nu mă recunosc. Am devenit insuportabil, atât pentru mine, cât şi pentru ceilalţi. Mă simt războinic şi melancolic, un pic ca omul din subterana lui Dostoievski, stăpân şi sclav în acelaşi timp care vrea să‑i distrugă pe toţi, inclusiv pe mine. Dar perspicacitatea nu ajută. Unde este mântuirea? Transformarea? Ieşirea afară? Sau asta e calea pe care ar trebui să o caut eu în schimb?”
Tac şi las Timpul Prezent să continue.
– Lucrul amuzant, spune Timpul Prezent, este că, în acelaşi timp, le vreau binele la toţi. Sunt un cruciat, un apostol al iubirii care crede în om şi în Dumnezeu. Chiar şi jurnaliştii au început să creadă în Dumnezeu, dar nu este misiunea presei să pună sub semnul întrebării puterea? Şi câţi nu au ucis în numele lui Dumnezeu? Voinţa bună este într‑adevăr rea? Sunt obosit şi îngrijorat. Mai presus de toate este incertitudinea despre viitor, necunoscut, care mă înfurie. Ce nu văd? Ce ascunde punctul meu orb?
– Da, ce ascunde? zic eu.
– Parcă ştie cineva? Încerc să exteriorizez, să simbolizez, să zugrăvesc diavolul pe perete, pentru că este mult mai uşor să priveşti răul de la distanţă. Dă‑i răului o mască şi va spune adevărul. Dar cine suportă să asculte? „Nimeni nu ştie întreg adevărul, noi ştim tot adevărul”, au spus Harry şi Meghan zilele trecute într‑o frază care, cel puţin, s‑a anulat. „Adevărul vă va elibera”, a spus Iisus. „Dacă vrei să găseşti adevărul, trebuie să‑l cauţi singur”, a spus Julian Assange, care n‑a fost eliberat de adevărurile pe care le‑a găsit.
Nu, de obicei, adevărul ne închide, dacă nu în propria noastră excelenţă, atunci cel puţin într‑o viziune asupra lumii îngheţată, de neclintit. Jordan Peterson a opinat recent despre cultura anulării [cancel culture] că a devenit fascistă şi că libertatea de exprimare este ameninţată. În acelaşi timp, atacă pe oricine nu este de acord cu el. Cum poţi conversa cu cei care ştiu mai bine? Împotriva filosofilor paranoici de pe YouTube care cred CINE vrea să anihileze o mare parte a umanităţii? Conspiraţia este rezultatul lipsei autorităţilor respectabile care să asigure locul existenţial omului în lume. O modalitate de a re‑fermeca lumea prin scenarii de coşmar. Chiar şi oamenii de ştiinţă, noul cler, s‑au atacat unul pe altul în timpul pandemiei. „A fi sau a nu fi”, a fost întrebarea lui Hamlet. „Fals sau adevărat?” este marea întrebare a timpului nostru.
Suntem terorizaţi de alteritate. Acesta este motivul pentru care dezbaterile devin atât de antagonice. Tiranul este mereu acolo [out there]. Niciodată în noi. Vreau să văd tiranul din mine. Vedeţi cum propria durere este conectată cu furia şi furia cu dorinţa totalitară de a reforma totul şi pe toată lumea de dragul politicii, eticii sau bunului-gust. Toată lumea crede că este pe partea bună. Chiar şi Hitler aşa credea. De partea cui eşti?
– A ta, atât timp cât ai nevoie de mine, răspund.
– Există multe indicii că ne vom confrunta în curând cu un război al tuturor împotriva tuturor. Şi asta în timp ce lumea din jurul nostru arde literalmente. „Nu există loc pentru scale de gri şi de îndoială când nazismul este din nou la uşă”, a spus Sven Anders Johansson la începutul acestei toamne, dar preocupările legate de viitor nu pot fi rezolvate cu scale de gri ezitante. Cincizeci de scale de gri – atunci când discuţiile despre economie şi clasă, gen şi rasă, tehnologie şi ecologie, drepturile omului şi drepturile animalelor au fost neglijate – au contribuit doar la 50 de scale de albastru‑brun. E ca şi cum ai trăi într‑o grădiniţă de copii în care toată lumea se stropeşte cu vopsea. În acelaşi timp, lipsa culorii este şi mai periculoasă. Privilegiul omului alb. Ar trebui să renunţ la putere? Să stau şi să privesc, în schimb? Sau ar trebui să mă opresc cu toate aceste înjurături filosofice şi, precum Candide, să încep să‑mi cultiv propria grădină?
– Da, dacă, precum Candide, vrei să trăieşti într‑o satiră, răspund.
– Este şi finalul satiric? Hm… Nu m‑am gândit la asta. Nu, lupta trebuie să continue. Dar cum lupţi împotriva inteligenţei artificiale şi a biotehnologiei? La ce serveşte lupta dintre netocraţii capitalişti şi postcapitalişti? Cu toţii facem parte din netocraţia capitalistă atunci când folosim reţelele sociale ale giganţilor tehnologiei pentru a consuma sau a redistribui capitalul nostru cultural.
Ar trebui să mă închid într‑o bibliotecă prăfuită pentru a găsi mângâiere şi iubire la gânditorii antici? Entuziasmul pentru conservarea moştenirii culturale şi a tradiţiilor cu greu i‑a făcut pe oameni mai buni. Uită‑te doar la noua politică culturală – chiar cred că acel canon este ceea ce este necesar pentru a oferi tot mai multor oameni acces la cultură?
Şi cum pot fi ajutaţi oamenii distruşi de o psihiatrie la fel de distrusă, care diagnostichează totul şi pe toată lumea? În acelaşi timp, vreau un diagnostic. O identitate de care să mă agăţ. De ce sufăr? Care este diagnosticul meu?
– Ce diagnostic aţi dori să aveţi, dacă aţi avea de ales? întreb.
– Nu ştiu. Nevroticii obsesivi sunt prea laşi, îşi îndreptă armele spre interior, cu vinovăţia şi ruşinea lor. Istericele sunt prea teatrale. Pervertiţii cred că sunt deasupra legii, iar psihoticii suferă în cea mai mare parte de o percepţie distorsionată a realităţii. Nimic atrăgător dacă sunt sincer. Nu am nevoie de taţi sau mame. M‑am înecat de mult în lacrimile fraţilor mei şi ale surorilor mele. Vreau să fiu autonom. Îmi dau legea şi o urmez. Vreau să fiu liber!
– Libertatea nu te duce prea departe, îi răspund.
– Asta e un paradox, dacă e ceva, răspunde gânditor Prezentul. Desigur, avem nevoie de ceilalţi să ne simţim văzuţi. Priviţi doar cuplul nostru contemporan sub radar – Narcis şi Eko. Selfie‑ul şi cultura binară like‑dislike. Nu devii niciodată complet liber. Ceea ce mă face să sufăr cel mai mult este lipsa de imaginaţie, de utopii. Când va veni vremea înfloritoare cu dorinţă şi măreţie? Criza ecologică, pandemia şi războiul lui Putin mi‑au distrus visurile de viitor. La ce putem spera într‑o epocă ce piere neîncetat? Postmodernismul a gândit Apocalipsa. O trăim.
Universităţile şi‑au pierdut orice subversivitate. Uită‑te la noul robot de text AI care poate produce eseuri bine scrise pe diverse subiecte în doar câteva secunde. Gândiţi‑vă cât de multă gândire am pus în maşini care ne pot face să nu mai gândim.
În viitor – dacă vom avea un viitor – vom crea şi maşini superutilitare care pot lua decizii morale pentru noi? Ce să mai zicem despre tăierea crengii pe care stăm! Sunt furios! Atât de furios! Ce să fac cu toate sentimentele mele? Cum pot să acţionez raţional când emoţiile mele preiau controlul? Şi nu spune că sentimentul şi gândul sunt legate!
– Nu am spus nimic, răspund blând.
– Nu, şi asta e problema! Ce rost are să stai întins aici şi să te plângi în faţa cuiva care doar stă şi tace? Sau vrei să spui că tăcerea ta este motorul criticii mele? În acest caz, poţi continua să taci. Dar ar trebui să ştii un lucru. Trăim într‑o epocă postcritică, cel puţin dacă e de crezut Bruno Latour, care susţinea: „Criticii nu sunt cei care trag covorul de sub picioarele oamenilor naivi, ci cei care propun arene în care să ne adunăm”. Unde sunt arenele în care toată lumea poate avea un cuvânt de spus? Şi ar trebui să aibă toată lumea un cuvânt de spus, sau vom ajunge pur şi simplu într‑un darwinism retoric? Într‑un fel, suntem deja acolo. Şi nu cel mai deştept, ci cel mai nebunesc argument câştigă. Nu e de mirare că trăim într‑o lume atât de nebună. Unde sunt ascultătorii?
– Te aud.
– Da, dar nu ajută. Ştiu că răzbunarea este aptitudinea celor slabi, dar, la fel ca Annie Ernaux, vreau să‑mi răzbun rasa, familia, să mă răzbun pe toţi cei care mi‑au stat în cale. Premiul ei Nobel este un exemplu viu cum cultura nu sublimează întotdeauna furia şi resentimentele. Cultura şi recunoaşterea culturală pot toarce pe asta. Uită‑te la toate disputele recente produse de exprimări culturale în legătură cu #Metoo, Black Lives Matter, mişcările LGBTQ şi revolta din Iran – mişcări care sunt de fapt doar despre drepturile omului. Dacă cultura nu ar fi fost periculoasă, nu ar fi murit atât de mulţi, ucişi în numele ei. Cultura nu este răspunsul la toate. Cultura este întrebarea infinită a tuturor.
– Deci, care este întrebarea? întreb eu.
– Ce ar trebui să facem? Asta e întrebarea. Iar cei care găsesc răspunsurile vor ridica doar noi întrebări. Eu unul nu ştiu, dar sunt suficient de sincer încât să recunosc că nu ştiu. În orice caz, ar putea duce la o perioadă mai umilă, în care să recunoaştem unii altora că nu ştim întotdeauna ce să spunem sau să facem de fiecare dată. Doar atunci când vedem tiranul din interiorul nostru şi începem să ne opunem acestuia avem o şansă împotriva tiranilor externi. Luptele interne sunt la fel de importante ca şi cele externe.
– Putem pune capăt pentru azi? întreb.
– Da, mulţumesc pentru ascultare. Mă simt puţin mai plin de speranţă decât atunci când am intrat, răspunde Prezentul.
– Întotdeauna e ceva, răspund.
■ Scriitor, psiholog, publicist
Sînziana Ravini
