Celan, cu toate condiţiile mizerabile de acolo a ascultat cântece în idiş, a tradus sonetele lui Shakespeare în germană şi a continuat să-şi scrie poemele. Înainte de dizolvarea ghetoului, Celan a fost încadrat în detaşamentele de muncă obligatorie.
Paul Celan (pseudonimul lui Paul Peisah Antschel, n. 23 noiembrie 1920, Cernăuţi – d. 20 aprilie 1970, Paris) este considerat unul din marii poeţi moderni ai lumii. Viaţa lui a avut o traiectorie sinuoasă: născut la Cernăuţi (Bucovina de Nord), într-o familie de evrei germanofoni în epoca în care această regiune făcea 
parte din România, a trăit în Austria, România şi apoi în Franţa. A scris în limba germană şi a tradus în această limbă literatură română, portugheză, rusă, engleză şi franceză, iar din limba germană a tradus în româneşte povestirile lui Franz Kafka. A colaborat la prestigioasa revistă Secolul 20. În anii ‘90 a apărut în seria Caitete culturale ale revistei Realitatea evreiască, o monografie Ochiul meu rămâne să vegheze (un vers celanian), sub îngrijirea lui Geo Şerban. Primul poem al lui Celan a fost intitulat De ziua mamei (1938). Deoarece universităţile româneşti, care se subordonau legilor rasiale şi-au închis porţile în faţa studenţilor evrei (numerus clausus şi numerus nulus), iar Viena de după Anschluss a adoptat legislaţia nazistă antisemită, Paul Celan a plecat în 1938 în Franţa, la Paris, la unchiul său, Bruno Schrager – care, ulterior, a fost deportat şi ucis la Auschwitz – şi a început să studieze medicina la Tours, dar nu a perseverat. În 1939 s-a reîntors la Cernăuţi, unde izbutise să fie admis ca student la universitatea din oraş, la literatură şi limbile romanice. În 1941 oraşul trece sub administraţie românească, se înfiinţează un ghetou, iar Celan, cu toate condiţiile mizerabile de acolo, a ascultat cântece în idiş, a tradus sonetele lui Shakespeare în germană şi a continuat să-şi scrie poemele. Înainte de dizolvarea ghetoului, Celan a fost încadrat în detaşamentele de muncă obligatorie. Tatăl şi mama sa au fost arestaţi în noaptea zilei de 27 iunie 1942 şi transportaţi cu un camion şi apoi într-un vagon de vite până la un lagăr de triere din Transnistria, unde peste două treimi dintre deportaţi au murit. Evreii au fost duşi în marş forţat la două lagăre de muncă; martori oculari i-au povestit lui Celan că tatăl sau a murit de tifos exantematic în iarna anului 1942, iar mama sa a fost împuşcată în cap, pentru că era epuizată şi nu mai putea munci. În noaptea în care i-au fost ridicaţi părinţii, Celan nu era acasă. Prietenii îşi amintesc imensa sa suferinţă şi sentimentul de vinovăţie pentru faptul că a fost separat de părinţi înaintea morţii acestora.
În 1945 s-a decis să se stabilească la Bucureşti, unde a locuit până în 1947. Ca membru activ al comunităţii literare evreieşti din România, el a tradus literatură rusă în limba română şi a publicat cărţi sub diferite pseudonime. Între anii 1945 şi 1947 scena literară română era dominată de suprarealism. După ce mişcarea îşi pierduse orice suflu în Franţa, ţara de origine, André Breton, întemeietorul acestui curent, afirma: „Centrul lumii (suprarealiste) s-a mutat la Bucureşti”. În 1947, anul în care s-a instaurat regimul comunist în România, Paul Celan s-a refugiat la Viena. Aici s-a împrietenit cu Ingeborg Bachmann, care tocmai încheiase disertaţia sa de doctorat despre filosofia lui Martin Heidegger. În faţa unui oraş împărţit în zone ale armatelor de ocupaţie şi golit de comunitatea evreiască din epoca Imperiului austro-ungar, s-a mutat la Paris în 1948, unde a găsit şi editorul primei sale colecţii de poeme, Der Sand aus den Urnen (Nisipul din urne). La Paris, în noiembrie 1951 a întâlnit-o pe graficiana Gisèle Lestrange, cu care s-a căsătorit la 21 decembrie 1952, în ciuda opoziţiei familiei aristocratice a Gisèlei. În următorii 19 ani, ei şi-au scris peste 700 de scrisori în care se resimte influenţa stilului lui Franz Kafka din Scrisori către Felice şi Scrisori către Milena. Celan a purtat şi o corespondenţă celebră, de o certă valoare literară, cu scriitoarea Nelly Sachs, viitoarea laureată a Premiului Nobel pentru literatură. Numit profesor de limba germană la École Normale Supérieure, Celan şi-a continuat activitatea de traducător. În 1955 a fost naturalizat cetăţean francez. A trăit la Paris până la sinuciderea sa (s-a înecat în Sena) în jurul datei de 20 aprilie 1970. Celan a vizitat periodic Germania. Aceste vizite au inclus un curs ţinut la Universitatea din Freiburg la 24 iulie 1964, la care a luat parte şi filosoful Martin Heidegger, care i-a dăruit un exemplar din Was heißt Denken (Ce înseamnă a gândi). Apoi Heidegger l-a invitat pe Celan să-i viziteze căsuţa din orăşelul Todtnauberg din regiunea Schwarzwald (Pădurea Neagră). La o plimbare făcută împreună cu Heidegger, acesta i-a povestit despre interviul său acordat revistei Der Spiegel intitulat Numai un Zeu ne mai poate salva, cu condiţia să fie publicat postum. Celan i-a trimis lui Heidegger poezia Todtnauberg într-un prim exemplar al unei ediţii bibliofile cu tiraj limitat. Heidegger i-a răspuns cu o scrisoare de mulţumire destul de rece. Cel mai celebru poem al său Fuga morţii (în original: Todesfuge) comemorează lagărele morţii. În contradicţie, Theodor W. Adorno vine cu aserţiunea că „a scrie poezie după Auschwitz este un act barbar”. Paul Celan, întotdeauna sensibil la critici, a luat această afirmaţie la propriu. Poemul său de maturitate Engführung (Stretto sau Îngustarea) a fost o rescriere a propriului său poem Fuga morţii într-un limbaj şi mai disperat. O versiune a poemului Todesfuge a apărut în limba română sub titlul Tangoul morţii în luna mai a anului 1947 în
Contemporanul, în traducerea lui Petre Solomon. Chiar dacă există şi un substrat suprarealist puternic al poemului, se pare că dansul şi concertele muzicale erau realităţi ale lagărelor de concentrare. Poemul Noapte şi ceaţă, traducerea lui Nacht und Nebel, denumirea germană a programului lagărelor de concentare, include o descriere a orchestrei Auschwitz-Orchester, celebra orchestră organizată de SS şi obligată să interpreteze dansuri şi cântece populare germane la sosirea trenurilor cu deţinuţi la Auschwitz.
În discursul ţinut la acordarea Premiului Bremen, Celan declara că după Auschwitz limba „a supravieţuit, în ciuda celor întâmplate”. Poezia sa de maturitate a devenit treptat tot mai criptică, fracturată şi monosilabică, suportând o comparaţie cu muzica lui Weber. Unii critici cred că Paul Celan a încercat fie să distrugă, fie să refacă din temelii limba germană. Forţa poeziei sale vine din necesitatea de a exprima o mărturie într-o limbă care nu păstreaza niciodată suficiente cuvinte pentru a reproduce ce s-a întâmplat. Jacques Derrida în volumul Schibboleth (în ebraică: Spicul) a ales poezia lui Paul Celan drept exemplu pentru a sugera forţa procesului de deconstrucţie. A fost onorat cu premiile Herder, Bremern şi Georg Buchner. A publicat Der Sand aus den Urnen/ Nisipul din urne (1948), Mohn und Gedächtnis/ Macii şi amintirile (1952), Von Schwelle zu Schwelle/ Din prag în prag (1955) Sprachgitter/ Vorbirea-grilă (1959), Die Niemandsrose/ Trandafirul nimănui (1963) Atemwende/ Respiraţie-întoarcere (1967), Fadensonnen/ Sori împletiţi (1968), Lichtzwang/ Lumină-impuls (1970). În limba română au apărut Mac şi memorie, traducere de Mihail Nemeş şi George State; prefaţă de Dan Flonta (Editura Paralela 45, 2006), apoi un volum de corespondenţă: Paul Celan, Ingeborg Bachmann, Timp al inimii, traducere din germană de Iulia Dondorici, Bucureşti, Editura Art, 2010. Despre el au scris Mircea Ţuglea, Paul Celan şi avangardismul românesc (2007), Andrei Corbea Hoisie, Paul Celan si meridianul său: repere vechi şi noi pe un atlas central-european (Editura Polirom, 1995), Petre Solomon, Paul Celan. Dimensiuni româneşti ş.a. Editura Polirom a publicat recent primul volum din Opera poetică, traducere de George State, care va fi urmat de încă două volume, inclusiv postume, ciorne etc. Clubul de socializare Conceptual lab a organizat o lansare în seara zilei de 12 iunie, moderatori: Miruna Vlada, Bogdan Alexandru Stănescu, la care au luat cuvântul Andrei Oişteanu, Gabriel Decube şi traducătorul.
