Degustând fărâmele epice adunate de Olimpiu Nuşfelean în volumul Ultima zi a Peştişorului de aur (Editura Charmides, Bistriţa, 2021), mi s‑au ivit înainte‑mi, de prin nu ştiu ce cotloane ale memoriei, şiragurile viu colorate cu care mă ispiteau, la bâlciuri, tarabele negustorilor de turtă dulce. Îşi făcuseră loc în povestea copilăriei mele. Fiecare bucată de aluat era altfel decupată, o mărunţeam cu nerăbdare‑ntre dinţi sau o lăsam pur şi simplu să mi se dizolve în gură… Nu îmi mai amintesc cum dispăreau, dar simt şi azi cum mă topeam eu însămi odată cu dulceaţa ce li se scurgea în mine. Clipitele acelea de voluptate se evaporau, pe rând, tocmai când începeam să le prind gustul. Cu toată iuţeala destrămării, şi‑au făcut însă loc în fiinţa mea, în povestea pe care mi‑am plămădit‑o, îngăduindu‑mi să le savurez în momente anume, abia bănuite. Ele mă poartă într‑un timp fictiv, doar al meu, proteguitor, vindecător, un chez moi a cărui rânduială îmi aparţine.
Am simţit, lecturând clipitele prozatorului bistriţean (deopotrivă exeget şi eseist, cunoscător, aşadar, al subtilităţilor gestului scriptural), că mă îmbie să‑i fiu complice în lumea lui de cuvinte. O spaţio‑temporalitate cu sâmburi în existenţa de toate zilele – adesea banală, văduvită de emoţie, îndărătnică –, pe care autorul o îndreaptă după legi ale visului şi ale imaginaţiei. Broderia ficţională nu‑şi propune să înlăture ceea ce este dat, însă descoperă/sugerează alternative care să îmblânzească vieţuirea, să facă mai suportabile umbrele şi poverile. De pildă, în naraţiunea cu titlul În ploaie, spunând poezii, profesoara Irène L. se apără de disconfortul pluvial refugiindu‑se în cultură („Şi chemă din memorie poezii care elogiau umbrela şi ploaia, cadre din filmele văzute, simţind cum în inima ei creşte sentimentul că are deasupra capului o umbrelă adevărată, pe care o manevra cu propriile mâini, ţinând‑o înălţată. Şi observă deodată că ploaia nu‑i mai udă părul, nici jacheta colorată într‑un roşu intens” – p. 24‑25). Experimentul se va dovedi util şi copiilor din grupa de creaţie.
Eroina prozei Bună dimineaţa, Silviuco!, o bătrână de nouăzeci de ani, aude în zori de zi vocea mamei Ioana şi îi vede chipul. Deşi e conştientă că aceasta s‑a dus de multă vreme pe lumea cealaltă, refuză să se trezească la realitate („Mămuca mea! Doamne, ce glas bun! Oi fi visat… Şi ce, dac‑am visat?!… Era glasul ei” – p. 8), singurul lucru care o nedumereşte fiind „în care dimineaţă se află: în dimineaţa ei sau în dimineaţa Ioanei”.
Sorin (din povestirea Într‑o zi oarecare de primăvară), un ratat din perspectiva societăţii, trăieşte prin parcuri, liber, hrănindu‑se cu mai nimic şi adăpostindu‑se, după sezon, pe sub copaci sau prin chioşcuri de ziare părăsite. Într‑o zi, spre sfârşitul primăverii, se îmbăiază într‑un lac pe care se plimbau cu barca îndrăgostiţii. Se aşază apoi pe o bancă, mănâncă „o bucată de pâine şi o conservă de macrou oferită de o trecătoare nepăsătoare” (p. 168), apoi adoarme de tot. Spălat, sătul, fericit… Jelit de cântecul păsărilor şi cu giulgi din flori de castan.
Inundaţia, una dintre piesele mai „întinse” ale volumului (are trei pagini), glisează de la starea de tensiune şi de nesiguranţă provocată de inundarea unei locuinţe înspre umor şi ludic, cu inserţii din literatura absurdului. Proprietarul, Nae J., nereuşind să stăvilească revărsarea de apă, „în ciuda studiilor sale superioare şi a experienţei de viaţă” (p. 33), ia legătura, telefonic, cu o firmă de specialitate. I se trimite un pompier pus pe şotii – un „omuleţ foarte simpatic”, „cu o mustaţă subţire, răsucită în sus” (portret cu inflexiuni urmuziene) –, care aduce nişte colaci de salvare şi un vaporaş de hârtie, nu înainte de a contacta angajaţii de la distribuţia apei şi de a le smulge promisiunea că aceasta nu va fi nicidecum sistată vreme de câteva ceasuri… Finalul scrierii îi găseşte pe Nae J. şi pe Micul Pompier admirând fericiţi, amuzaţi, „radiind de bucurie” balansul vaporaşului pe „marea” din apartament. Eroii înşişi par a se lăsa trăiţi de poveste, convertind porozitatea frontierelor dintre real şi imaginar în modalitate de anesteziere a tragismului situaţiei (prin extensie, a celui existenţial).
Purtând amprenta unei epoci anume, aceste fapte şi personaje mărunte sunt văduvite de şansa de a intra vreodată în metanaraţiuni ori în tratatele de istorie/sociologie/antropologie. Ele îşi au doar clipita lor de viaţă („Şi‑o să trăiţi mult‑mult, da’ puţin” – Certificatul de căsătorie, p. 63). Durează totuşi mai multă vreme decât ţine lectura textului: lasă în urma lor un fel de trenă, iar dacă‑şi întâlnesc cititorul potrivit – unul empatic, care să nu le judece, să nu scotocească după cine ştie ce simboluri sau enigme imposibil de descifrat, ci să înţeleagă şi să se lase cuprins de bogăţia feliilor de existenţă concentrate în volum –, îl pot ajuta să‑şi rescrie clipa de viaţă proprie.
Să nu‑şi lepede niciodată visul.
Adunate laolaltă, poveştile acestea „de‑o şchioapă” (cum le socoteşte autorul lor) se colorează unele pe altele, capătă sens, dezvoltă complicităţi. Emoţionează. Ne lămuresc. Zgândăresc înlăuntrul nostru aspiraţii pe care nu îndrăznim să le devoalăm ori le ascundem chiar de noi înşine (a se vedea povestea călugăriţei travestite, ce renunţă la împlinirea erotică nu de teama penitenţei, ci a şefilor ierarhici de la serviciile secrete).
Peştişorul din titlu îl găsim în trei povestiri: În visul tău, Minunile de pe lac şi scrierea omonimă. Prima o are în centru pe Ela, care e surprinsă de narator aşteptând visătoare pe malul unei ape. Un peştişor „imprudent” se trezeşte în poala ei şi, precum în basme, îi promite împlinirea a trei dorinţe dacă e lăsat să se întoarcă în lumea lui. Se ivesc, pe rând, un castel de cristal şi o decapotabilă, însă în privinţa posibilului soţ deliberarea durează prea mult, peştişorul fiind nevoit să‑şi salveze propria viaţă. De altfel, acesta „ştia din alte experienţe că visătorilor este foarte greu să le îndeplineşti cele trei dorinţe” (p. 16). Îi reproşează fetei slaba capacitate de a lua decizii. Finalul, cu inflexiuni ironice, se îndepărtează de basmul tradiţional: „Dar, oricum, nu mă interesează povestea ta. Nu eşti în visul meu, ci în visul tău!… Poţi să stai în el cât doreşti” (idem).
În Minunile de pe lac, Viorel Hurjui, „un bărbat care nu ştia încotro s‑o ia nici cu viaţa, nici cu proiectele de viitor” (p. 102), stă şi el, cu ale lui, lângă un ciurgău. Îi cere Peştişorului de aur – apărut din senin în iarba „plină de mucuri de ţigări” din preajmă – un lac în jurul propriei case, unde să??i ?ncropeasc? o afacere turistic?. Dorin?a i se ?ndepline?te, fl?c?ul devine mereu mai bogat, dar nu are o soa?? cu care s???i cheltuiasc? averea, iar turi?tii ?ncep s??l incomodeze. Adres?ndu?se Pe?ti?orului, ?i cere pur ?i simplu re?ntoarcerea la existen?a tihnit? dinainte (?D??mi borta cu ap? proasp?t? ?napoi ?i s? termin?m cu harabura asta!??? p. 105). Replica f?pturii acvatice con?ine, ?i de data asta, un mesaj subtextual: ?Eu ce?am dat e bun dat! Minunile f?cute nu mai pot fi ?ntoarse? (‑şi încropească o afacere turistică. Dorinţa i se îndeplineşte, flăcăul devine mereu mai bogat, dar nu are o soaţă cu care să‑şi cheltuiască averea, iar turiştii încep să‑l incomodeze. Adresându‑se Peştişorului, îi cere pur şi simplu reîntoarcerea la existenţa tihnită dinainte („Dă‑mi borta cu apă proaspătă înapoi şi să terminăm cu harabura asta!” – p. 105). Replica făpturii acvatice conţine, şi de data asta, un mesaj subtextual: „Eu ce‑am dat e bun dat! Minunile făcute nu mai pot fi întoarse” (idem).
Aşezată programatic mai spre finalul cărţii, Ultima zi a Peştişorului de aur trădează un registru pronunţat postmodern. Peştişorul a slăbit ca personaj, nu mai este credibil. E doar fiinţă de hârtie. Tolba cu poveşti nu mai pare să producă efecte. Omul „recent” s‑a dezbărat şi el de vechile iluzii. O suspiciune preventivă îl îndepărtează implicit de semeni, socotiţi drept Ceilalţi („Auzi, să‑mi dea bani!… Mi‑i dă şi‑s falşi” – p. 158). Locuitorul de secol XXI preferă satisfacţia imediată în locul proiectului durabil. În plus, e în stare de orice când e vorba de cultul aparenţei, al lookului. Ori ca să îşi satisfacă orgoliul: „Nu, nu, nu stăm la tocmeală. Te prăjesc. Nimeni din lumea asta nu se va lăuda că a gustat la cină un peştişor de aur bine prăjit! O mâncare unică face mai mult decât toţi banii din lume!” (idem).
Câteva naraţiuni abordează tematic o altă „minune”: Cartea. Sau relaţia cu scrisul şi cu lectura. Perspectivele sunt diferite, construite în funcţie de actanţi, autorul străduindu‑se să le expună/să le îmbrace cât mai detaşat. Însă oricât i‑ar lăsa în voia lor, comportamentul şi replicile eroilor implică atitudini anume din partea cititorului. Însăşi piesa cu care se deschide volumul portretizează un scriitor în devenire, însă nu unul adevărat, adică „de vagoane” ori care să consemneze datoriile clienţilor unui birt (meserii pe care bunica le visează pentru nepotul ei), ci doar unul „de poveşti”… Lipsit de aură.
Într‑o altă povestire, demnă de a fi inclusă într‑o antologie a genului, Silvia, elevă de gimnaziu, e vrăjită de felul în care îi evocă mama Uţa amintiri din vremea Colectivului. Când îi mărturiseşte bătrânei intenţia de a le aşterne pe hârtie pentru a le prezenta la şcoală, se alege cu un refuz me‑mo‑ra‑bil: „Da’ le spun eu. Ce să scrii tu? Tu nu ştii cum a fost. Dacă scrii tu, nu mă mai ascultă pe mine. Lasă scrisul în pozna lui!” (p. 40; s.n. D.M.). E un semn că, în anumite medii, circulaţia orală a istorisirilor nu e pregătită să cedeze locul textului scris: „Silvia tăcea şi asculta în continuare povestea bunicii. Care continua zi de zi. Oamenii ascultau şi povesteau mai departe, la un pahar de vin sau la o cafea, şi povestea începea să umble de la unul la altul, mai uitată, mai înnoită, mult după ce mama Uţa nu mai era” (idem).
Un cititor de cursă lungă e Tudor Fercana din Desluşirea. Fost bibliotecar, acum în vârstă de optzeci de ani şi „uitat” de colegi printre cărţi, el reciteşte, cu creionul în mână, Biblia. Fără grabă, fără scop. Îngrozit doar de gândul că nu o va termina de descifrat înainte să moară: „Era el şi lectura. Cufundat în ea. Copleşit de ea” (p. 179).
Ultima „sămânţă de poveste” are mai puţin de o pagină. Pare un cadru de film: o bunică le citeşte seara nepoţilor, ca aceştia să adoarmă fericiţi, prinşi în mrejele poveştilor, însă tocmai ea este aceea care cade învinsă. Copiilor nu le rămâne decât să o pregătească ei de culcare, „grijulii să nu o trezească din frumosul vis că‑şi adoarme nepoţii cu o poveste plină de vrajă” (p. 183).
Atari devieri ale aşteptărilor cititorului, cumulate cu savoarea limbajului (de fapt, a limbajelor), conferă o vigoare aparte povestioarelor inventate de Olimpiu Nuşfelean. Însă dincolo de strategiile ficţionale – pe care ar fi păcat să le dezvrăjim prea mult… –, cele 75 de clipite incluse în volum creează emoţie. Ne scapă (chiar şi provizoriu) de corsetul normelor. Ne învaţă să fim mai flexibili cu noi înşine şi cu ceilalţi.
Ne aduc laolaltă.
Autorul nu aşteaptă, cu toate acestea, mai nimic de la noi…
■ Scriitor, critic şi istoric literar
Delia Muntean
