„Poeziile lui scriu alte poezii”
(Adam Puslojić)
E, probabil, ciudat că Nichita Stănescu, deşi tradus masiv, bucurându‑se de sârguincioase strategii de promovare (ca în cazul Suediei, bunăoară) n‑a stârnit un ecou critic pe măsura locului fruntaş, de leader al generaţiei, fixat de armata comentatorilor de la noi. Cu o excepţie, totuşi: fosta Iugoslavie. De ce oare? Vom încerca să descâlcim „iţele” acestei legături speciale, convocând ca prim argument un motiv la îndemână: amiciţia entuziastă care l‑a legat pe Nichita de un grup scriitoricesc belgrădean în frunte cu Adam Puslojić. Deşi sedentarul Stănescu n‑a poposit decât în două rânduri acolo (la Belgrad şi Struga, încoronat, în 1982, cu faimoasa Cunună), deşi eforturile de tălmăcire întâmpinau bănuite dificultăţi (universul nichitian fiind, se ştie, chiar limbajul), această apropiere sentimentală s‑a dovedit trainică şi de o mare generozitate editorială, reciprocitatea, să recunoaştem, fiind mai anemică din parte‑ne. Dar spectacolul nichitian a captivat, poetul – mărturisea Petre Stoica – punându‑şi „viaţa la bătaie”. Încât popularitatea sa, eclipsând congenerii, a crescut spectaculos, „centrul de greutate” al interesului trecând pe Nichita şi, inevitabil, transferat fiind asupra poeziei sale. Actor genial (zicea tot Petre Stoica), poetul ploieştean a sedus, trezind o prietenie bruscă şi favorizând „invazia” de poezie românească în Iugoslavia. Iniţial, Marin Sorescu (tradus de Adam) deschisese pârtia. Un Nichita ofuscat (din această pricină?) a fost grabnic „recuperat”, intermediarul fiind Anghel Dumbrăveanu. Acea primă întâlnire de la Ambasador (unde fusese „convocat” Stănescu), apoi călătoria cu peripeţii şi trenuri pierdute (care a „născut” Belgradul în cinci prieteni), „căderile” şi ciudăţeniile poetului invocând şi developând „sufletul slav”, arta improvizaţiei au întreţinut o înaltă admiraţie, propulsându‑l la cota de „poet naţional” în cercul „iugoslovenilor”.
***
Devenit un mit „îndărătnic”, fabricat printr‑o retorică extatică şi anunţând „o prejudecată durabilă” (zic unii critici), cazul Nichita Stănescu preocupă, iată, multe spirite. Dacă Gh. Grigurcu, de pildă, e convins că putem vorbi despre un „postament oficial al nichitismului” (faima poetului fiind „opera” regimului?), cu totul altfel stau lucrurile în fosta Iugoslavie. Carismaticul Nichita, un „înfiat sârbesc”, a trezit în Logoslavia (Puposlavia) un ecou greu de imaginat, truditorul acestei relaţii speciale fiind Adam Puslojić, dublura sa belgrădeană. Chipurile lui Nichita Stănescu pot fi descoperite în bogata arhivă belgrădeană, Adam, acest mare fantast, făcând din legătura cu poetul ploieştean o mitologie. Mereu agitat, navetând între rugi şi plâns, bolnav de magnanimitate, un „matur furios” (cf. Mircea Dinescu), legenda Adam îşi defineşte ziua de muncă drept „ceasul sângelui golgotean”. Între ludism şi tragism, cel care se considera Clopotul Nichita („clopotul tău nebun sunt eu!”) veghea memoria marelui prieten. O carte precum Versuri din mers (2003) venea să confirme această nestare (cf. Eugen Simion) şi această cumplită prietenie, atât de rodnică prin valul de traduceri. Nici nu se putea un titlu mai potrivit pentru cel care, dorindu‑se „soldatul poeziei româneşti”, ne anunţa fugitiv: „Scriu, doar/ atât mai ştiu/ despre mine” (v. Scrisoare vie),
gata să moară „pe drum”. Volumul Versuri din mers definea exact febrilitatea acestui ins doldora de proiecte, iubind – precum puţini – literatura noastră.
Neastâmpăratul poet venea de la Cobişniţa, de lângă Negotin (n. 11 martie 1943) şi ducea cu sine, pe oriunde îl purtau paşii, energii teribile. Falnicul bărbat, însetat de carte, dar şi de cele lumeşti era un mare şi statornic prieten al literaturii noastre. Cum s‑a născut această iubire e lesne de explicat. Prezenţa lui Nichita Stănescu (alături de Cezar Baltag) la Struga i‑a lăsat junelui Puslojić o „impresie fatală”. A fost o întâlnire pentru care, recunoştea Adam, s‑a pregătit toată viaţa. A fost, în acelaşi timp, o şansă pentru literaţii din fosta Iugoslavie; ei au descoperit ce poezie bună se scrie în ţara vecină şi l‑au descoperit, printr‑un şoc liric, pe marele şi seducătorul Nichita. Cu Nichita în noi, zicea Adam, suntem mai aproape de veşnicie. Dar cu uluitorul Nichita în sânge, cel care voia o Poartă a sărutului la graniţă (înstăpânind o „lege spirituală”), Adam Puslojić nu mai era un autor „străin”. Cât patetism, câtă dragoste risipea acest admirabil poet când venea vorba despre literatura noastră e aproape inutil să o spunem. Şi despre literatura română el vorbea mereu: şi o cunoaştea intim, cercetând‑o cu inima sa mare. Îi sunt familiare (până la contopire) reperele şi, de ceva vreme, traducătorul Adam Puslojić scria, el însuşi, în româneşte.
Iată de ce ezităm a‑l considera pe Puslojić un autor străin. Literatura sa (filoromână) poartă, desigur, amprenta unui spirit avangardist şi a izvorului sârb. Pe Adam îl interesează totul; nu era el unul dintre fondatorii „Atelierului 9” şi al klokotrismului? Dar experimentele sale (şi Adam, trebuie să recunoaştem, caută fără odihnă) nu cultivă alianţele occidentale. Poetul va mărturisi cu francheţe şi mândrie: „numele lui Nichita reprezintă pentru mine poezia modernă”. Şi iată că aşezând alături „minuni în litere vorbite”, adăpându‑se din „preaplinul spusului”, Nichita cel răsfăţat a devenit al nostru, un „bun” al tuturor. Fiind alături de Nichita, Adam îl continuă; scrie, poate, în prelungirea gândului stănescian (hrănind o operă deschisă) şi adună cu sfinţenie poemele lui neştiute (inedite), risipite în toate zările. Evident că această apropiere ascunde mari riscuri; poeziile lor devin, uneori, asemănătoare, modelul Nichita face victime (cum s‑a şi întâmplat în literatura noastră prin invazia stănescienilor). Dar acesta este riscul poeţilor minori. Şi Adam iese, astfel, categoric, din discuţie.
Tradus la noi şi traducând înzecit, cu patimă şi har, Adam devenea, brusc, pios când era vorba de marele său prieten. Dragostea pentru Nichita îl face inclement; ce‑ar zice, oare, citind în presa noastră cea de toate zilele vorbele grele aruncate în cârca ploieşteanului? Să fie opera sa un „kitsch dulceag şi excentric”, seducătoare prin bombasticism, cum scrie un critic‑poet? Noii comisari literari (cam sterpicioşi) îşi fac mendrele, sfidând evidenţele; şi, în pofida lor, marii prieteni ai literaturii noastre îşi fac, şi ei, datoria înfrângând, la rându‑le, tenacitatea urii. „Tradus” de Nichita (şi astfel, inevitabil, nichitizat), Adam Puslojić gândeşte Poezia. Dincolo de frenezia gâlgâitoare şi alura‑i haiducească, poetul este, iată, un reflexiv forând marile teme: de la condiţia Balcanilor de mozaic spiritual la cea a condiţiei poetului redus la „propriu‑i limbaj”, fragil şi împovărat de grijile lumii. Teribila constatare îl împinge spre o brutală despărţire, lumea – cu toate ale ei – neîncăpând, s‑ar zice, între marginile poeziei. „Prizonieratul”, tensiunea căutării, încercările nereuşite („A trece cu capul printr‑o scândură vie”), naveta dintre cuvânt şi faptă (împrospătând limbajul) şi sforţarea, dincolo de limitele limbajului, de a palpa criza ca stare de sine a poeziei, toate întreţin arderea. Pasional în toate, Adam se risipeşte şi construieşte. Nu are răgazul de a poposi, dar scrutează, cu o semeaţă privire, întregul; absoarbe globalitatea „flămând” de lume, meditează febril la slăbiciunile fiinţei poeticeşti şi participă la tainica „lucrare a limbajului” încercând a unifica obiectul şi ideea lui: „piatra şi ideea de piatră”, împăcând, în cele din urmă, o existenţă refuzată cu frenezia vitalistă.
Ce a publicat Puslojić până la Okovana usta (Gura încătuşată, Ed. Pig, 1982) a fost selectat de Ioan Flora pentru Apă de băut (Ed. Univers, 1986), alăturând textelor (traduse împreună cu Nichita) şi trebuitoarele note. Dar poetul nu stă pe loc şi industriosul Adam se laudă nu doar cu numeroase proiecte, ci, mai ales, cu reuşitele sale. Pătrunzând în laboratorul adamic te înfiori: el, poetul, vrea să scoată singurel Poezia română de la origini până azi, vrea un volum selectiv Nichita Stănescu, necunoscut şi mai doreşte şi eminescienele Poeme alese. Dar ce nu vrea Adam? Exaltat şi profetic, fantasmagoric şi sentimental, lider incontestabil şi ocnaş al scrisului, în veşnică agitaţie (romantică), cu voce tunătoare, pletosul poet cu nas acvilin survolează teritoriile Poeziei îmbolnăvit de acest joc sacru şi atins, ca noi toţi, de nebunia creaţiei. Doar că Adam, cel fără de pereche, o trăieşte la mare temperatură. Un Adam nemulţumit, dezlănţuit, umblător, purtând cu sine comorile nichitiene (ca merinde sufltească) ne obligă – aproape – să ne întrebăm: când scrie poetul? Când mai apucă el să şadă? Are el astâmpăr şi hodină?
Ei bine, Puslojić scria tot timpul. Scrie, ne previne, „din mers”; când mănâncă şi când, revărsat ca un torent năvalnic, vorbeşte şi, probabil, chiar şi când doarme. Se lasă scris de diafana mână a prietenului Nichita. Isprăvile şi superlativele îl însoţesc cu fidelitatea umbrei. Înscenând spectacolul, el provoacă lirismul ocazional; scrie oriunde şi oricând, dedicând cu generozitate textele sale; mai nou, scria direct în româneşte şi mănunchiul poemelor adunate în Plâng, nu plâng (1995) ţine de această curioasă şi febrilă etapă în care Adam îşi traduce poeziile în sârbeşte! Iar masa de lucru o găseşte pretutindeni; „ea este unde sunt eu”, ne anunţă, candid, poetul. Iar poetul este ubicuu.
Vom fi de acord că, uneori, mânat de stihiile talentului şi de temperamentul său vulcanic, Puslojić cade în lejeritate; slăbeşte exigenţa şi filosofarea culege replici imediate, uitând de frâna autocritică. Poetul, în pofida acestor eclipse (inevitabile, aproape; zicem inevitabile deoarece Puslojić respiră şi râvneşte comuniunea; poezia, observa un critic, se scrie – în cazul lui – prin contagiune, împreună cu acei prieteni care roiesc în juru‑i), deci în pofida lor, a binecuvântatelor eclipse, el ştie prea bine că: „Încă nu există forma/ în care te‑aş îmbrăca”. Acest terorism al formei nu‑l părăseşte; dar, în numele amiciţiei, al generozităţii euforice poate fi, câteodată, sacrificat pentru a aşterne, febril, gândul afectuos, mustind de iubire.
Fiindcă Adam Puslojić nu este doar un mare poet, ci şi un mare prieten. Aşa s‑a născut, la Belgrad, de ziua Bunei Vestiri, în 1994, Frăţia Sârbo‑română ca „Societate de Creaţie şi Prietenie”. Bineînţeles, tot Adam era în spatele acestei iniţiative, vrând să dureze un pod cultural. Volumul din urmă, propunând alături de un supliment antipoetic şi texte referenţiale, aparţinând unor nume grele din câmpul criticii s‑a ivit ca replică necesară; veţi descoperi, citindu‑l, un poet din care curge poezia şi, în acelaşi timp, un ins conectat problemelor veacului, meditând responsabil la soarta ţării sale. Ca dovadă, un text faimos: „Europa fără ziduri ‑ realitate sau metaforă”. Se aude, răspicat sau printre rânduri, acea „zidire a plânsului din răsărit” (ca să reluăm aici titlul unui volum semnat de Adam Puslojić, Zidanje istoćnog plaća). Anulând graniţele printr‑o prietenie statornică, invocând logosul balcanic, Adam Puslojić, iată, se dorea „un nou poet român” (cum bine observa Mariana Dan, cea care prefaţa placheta din 1995, vestind „un început nou”; era, oricum, prima tentativă/ „îndrăzneală” de a scrie direct în româneşte). Plecarea lui lasă un imens gol.
■ Critic şi istoric literar, eseist, prozator, profesor universitar
Adrian Dinu Rachieru
