Nu îndrăznesc să spun că filosoful are clipe de pietate creştină, dar, realmente, meditaţia lui coboară din când în când tonul şi încetineşte ritmurile în aşa fel încât în discursul cioranian se aude şoapta unei rugăciuni. Este, în fond, ritmul psalmilor arghezieni. Apropierea se opreşte aici.
„Tragedia mea provine din faptul că sunt
un om nereligios, ca şi tine”
(dintr-o scrisoare către Mircea Eliade)
„Nu sunt anticreştin, reproşez doar creştinismului
că nu are profunzimea budismului”
(12 aprile 1974; scrisoare către Arşavir Acterian)
A doua temă prioritară pentru Cioran în această perioadă (deceniul al IV-lea), după filosofie, cultură, destinul românesc, este religia. Religia (Dumnezeu, morala creştină, antropologia religioasă, ortodoxia în raport cu catolicismul şi protestantismul) îl preocupă, în fapt, încă de când începe să noteze în caietele sale de liceean, după cum s-a putut constata din comentariile de până acum. În Lacrimi şi sfinţi (1937), el reia acest subiect şi concentrează toate ideile sale despre ortodoxia românească şi, în genere, despre biserica românească. Un eseu demitizant, scris cu o surprinzătoare fervoare de un discipol al sfintelor. Discipolul arată în această hermeneutică a sfinţeniei mai puţin devotament faţă de modelul mistic (la drept vorbind, devotamentul spiritual este nul!), ci numai jale metafizică şi suspine existenţiale. Jalea şi suspinul unui „Anteu al disperării”, cum scrie. Dar jalea şi suspinul se transformă în discursul cioranian, ştim deja acest fapt, într-o sărbătoare continuă a vorbelor. Anteul disperării se găseşte, în
acest caz, într-o situaţie incomodă pentru că limbajul îl înstrăinează de esenţa tragicului pe care îl reclamă şi-i îmbogăţeşte, în chip memorabil, disperările.
Mai interesante, filosofic vorbind, sunt reflecţiile despre spiritul religios şi starea de sfinţenie. Sfintele sunt şi aici punctele lui de reper: Sfânta Tereza, Sfânta Caterina de Genua, Caterina de Siena, Cristina Eber, Mechtilda de Magdeburg,
Angela de Folino, Margareta de Cortona, Sfânta Aldegunda… o lungă listă de logodnice ale lui Iisus pe care filosoful le citează pentru a dovedi că toate tratatele de teologie din lume nu fac cât o exclamaţie, de pildă, a Sfintei Tereza… Unul din paradoxurile anti-cărturăreşti ale lui Cioran, spirit, altminteri, cultivat, cititor asiduu al filosofilor mistici. La 21 de ani era deja edificat că filosofia nu-i oferă nici o soluţie de existenţă şi că filosofii în care crezuse orbeşte îl duc cu vorba. Îi abandonează în favoarea „experienţei, a lucrurilor trăite, a nebuniei colective” (La Republica, 13 oct. 1982, interviul reprodus fragmentar în Secolul 20, 238-330). Cunoaşte experienţa mistică nu direct, ci prin intermediul documentelor rămase de la aceste femei inspirate, mirese mistice, locuite din când în când de duhul sfânt… Cioran, care de regulă nu crede în nimic, le ia în serios, admite realitatea extazului şi face speculaţiuni (ca totdeauna surprinzătoare pentru spirit şi, formal, strălucitoare!) în legătură cu aceste experienţe. În jurul lor adună alte teme, temele lui, care se întind de la Dumnezeu la sexualitate. Apropierea nu trebuie să scandalizeze. Cioran dovedeşte că lucrurile imposibile sunt posibile într-o ordine a demoniei. Şi tocmai despre demonia care acţionează în univers şi strâmbă judecăţile clare, prea clare, şi imperativele categorice – prea categorice – vrea să vorbească filosoful. Şi vorbele – cum am semnalat de atâtea ori până acum – vin mereu cu nota lor de surpriză în combinaţii pe care spiritul raţional nu le aşteaptă. În interiorul unei vaste poetici a nefericirii există, oricum, o poetică a demoniei în literatura lui Cioran. Şi una şi alta beneficiază de serviciile unui creator excepţional de limbă.
Lacrimi şi sfinţi a fost mereu prezentat ca un pamflet antireligios. Nu-i un pamflet, este doar un eseu fragmentar, de un scepticism uneori agresiv, alteori liric, cu accente elegiace. Nu îndrăznesc să spun că filosoful are clipe de pietate creştină, dar, realmente, meditaţia lui coboară din când în când tonul şi încetineşte ritmurile în aşa fel încât în discursul cioranian se aude şoapta unei rugăciuni. Este, în fond, ritmul psalmilor arghezieni. Apropierea se opreşte aici. Trebuie spus limpede că Cioran n-a fost niciodată un spirit religios, a fost şi a rămas un moralist sceptic care analizează starea de religiozitate, voind să-i afle temeiurile şi formele de extaz. Le-a încercat, vreodată, şi el? Dacă-mi amintesc bine, spune undeva că a avut scurte viziuni extatice, dar, spre deosebire de prietenul său parizian, Eugene Ionesco, nu le-a cultivat. Cel puţin nu în epoca în care scrie Lacrimi şi sfinţi şi Schimbarea la faţă a României. într-o scrisoare (din 1947) către fratele său, Aurel Cioran, declară că „în afara poeziei, metafizicii şi misticii nimic n-are nici o valoare”. Mistica are, deci, însemnătate pentru acest filosof care se îndoieşte programatic şi cu inepuizabilă fervoare de toate. Este ceea ce Cioran însuşi spune într-un loc: „Pasiunea absolutului într-un suflet sceptic; un înger altoit pe un lepros”.
O undă din această pasiune străbate şi în Lacrimi şi sfinţi, o carte plină, cum ar zice N. Steinhardt, de necredincioşenie şi scrisă cu o inspirată impertinenţă. Mai întâi este încercarea de a defini în termenii filosofiei existenţiale (varianta Cioran) starea de sfinţenie şi implicit experienţa mistică. Sunt zeci, poate sute de definiţii, aproximaţii, imagini, unele memorabile, despre acest subiect. Aleg la întâmplare: „Dacă voluptatea suferinţei n-ar defini secretul sfinţeniei, aceasta n-ar putea să ne intereseze nici cât o intrigă politică medievală în nu ştiu care oraş provincial”. Ce raport este între filosofie şi sfinţenie? Cioran nu scapă prilejul să mai înfunde o dată filosofia: „Sfinţii nu ştiu nimic pe lângă filosofi, care ştiu tot, faţă de Aristot orice sfânt este un analfabet. Ce ne face atunci să credem că de la ultimul am învăţat mai mult? Toţi filosofii nu cântăresc cât un sfânt. (…) Toată filosofia e fără răspuns.
Faţă de ea sfinţenia este o ştiinţă exactă”. Este aici un mic sofism. Cioran nu-l evită, am zice chiar că îl caută cu dinadinsul pentru a exaspera raţiunea comună prin exerciţiul unei logici diabolice. Căci este limpede: dacă filosoful nu ştie nimic, atunci cum ştie el că sfinţenia ştie mai mult decât filosofia şi de unde ştie el (filosoful sceptic) că sfinţenia poate fi o ştiinţă exactă în raport cu filosofia care nu poate da soluţii de existenţă?
O propoziţie întâlnită într-un fragment din Lacrimi şi sfinţi dă de gândit: „Filosofiile în amurg, mai mângâietoare decât religiile”… Ce se întâmplă, ce poate să însemne acest nou viraj în gândirea scepticului? Vrea, cumva, să reabiliteze în ochii noştri filosofia pe care, de altfel, moralistul român a făcut tot ce i-a fost în putinţă pentru a o compromite? Cioran introduce ipoteza alexandrinismului pentru a mai lovi o dată în filosofii cu sistem. Îi plac filosofii de amurg şi preferă epocile în care totul este permis. Deja intoxicaţiile şi restricţiile sfinţilor l-au obosit. Caută, acum „îndoielile aromate şi învăluitoare” (ce formulă 
nemaipomenită!) şi visează să moară la umbra unui zâmbet. Aflăm aici ceva interesant despre natura spiritului cioranian, despre demonul său. Cioran e şi el un spirit de amurg (Maurice Nedeau – primul critic francez care scrie despre Precis de decomposition, îl numeşte „un filosof crepuscular”) sau doreşte să fie, este un om care aspiră la bucuriile lumii alexandrine. Scepticii greci îi oferă un model de a rătăci printre idei: „Socrate, cu tot demonul său şi Aristot, cu toată enciclopedia sa, sunt mai neinteresanţi decât ultimul sceptic de la sfârşitul lumii greco-romane care din asfinţitul său îşi întinde umbrele neîncrederii peste toată lumea de gândire a antichităţii. Era uşor să fii un Socrate, un Democrit şi chiar un Heraclit. Îţi trebuia numai geniu, căci procesul gândirii elene te obliga la o formă anumită de originalitate, după o logică specifică a evoluţiei problemelor […] Dar când ele s-au terminat, la ce se mai putea aplica spiritul genial? Scepticismul este mirarea genialităţii în faţa vidului problemelor şi desigur şi a realităţii. Numai anticii au ştiut să fie sceptici. Şi dintre aceştia numai aceia de la încrucişarea alexandrină. Ei au avut stil în îndoieli. Cum se aplicau tomnatic asupra lumii într-o expresie de fericire dezabuzată, cu o neparticipare caldă, fără resentiment, ca într-o atingere fără consecinţe! Scepticismul – umbră delicată a spiritului şi înflorire a tuturor asfinţiturilor de cultură – a împrumutat conceptelor o poezie gratuită şi un diletantism cuceritor în contactul cu lucrurile mari. De aceea în umbra lui suntem învăluiţi din două părţi de o cernire calmă, străbătută de mici tresăriri de lumină”.
Reiese clar din aceste rânduri că Cioran este un filosof din amurgul modernităţi (putem spune chiar: un filosof al postmodernităţii – printre primii în cultura secolului al XX-lea – dacă-l considerăm pe Nietzsche fondatorul postmodernismului în filozofie!), un moralist într-o epocă de criză, un sceptic care oscilează între extazul sfintelor şi voluptăţile alexandrinismului! Cum se împacă toate acestea într-un singur suflet? Se împacă, oricum, în imaginaţia cioraniană. Fantezia în marginea ideilor este formidabilă şi are, de multe ori, o viteză (insist: o viteză) pe care oamenii care operează cu conceptele obişnuite n-o au. Ei vor să articuleze un sistem unitar de gândire, Cioran vrea să dezarticuleze şi să fulgere prin paradoxul lui locurile comune ale gândiri. Nu poţi spune despre el că iubeşte până la capăt sau urăşte – cu temeinicie, cum fac spiritele ordonate – o idee, o soluţie, o fantasmă. Pe la mijlocul punţii lasă ideea să cadă, o abandonează fără regrete şi fără justificări.
Dar n-am încheiat încă aventura sfinţeniei şi a misticii pentru care se pare că filosoful optează. Şi dacă filosoful n-a încheiat discuţia despre starea de sfinţenie, n-a epuizat nici relaţia lui cu Dumnezeu. Îmi cad ochii pe următoarea propoziţie: „Dumnezeu este o disperare care începe unde sfârşesc toate celelalte”. Nu-i o propoziţie blasfematoare? Pentru un om care crede că Dumnezeu este o expresie a iubirii, nu a disperării ultime, aceste rânduri sunt vexante. Moralistul român vede însă religia prin dezolările lui. Nu este respectuos deloc cu personajele Bibliei, mai ales cu acelea din Noul Testament, şi într-un loc scrie aceste rânduri care pot îngrozi un spirit religios: „Marele noroc al lui Iisus este că a murit tânăr. De trăia vreo şaizeci de ani, în locul crucii, scria memorii. Şi astăzi suflam praful de pe un fiu al lui D-zeu fără noroc. Cea mai compromisă persoană din istorie este Iosif, tatăl lui Iisus. Creştinii l-au aruncat pe o linie moartă şi l-au făcut de râsul bărbaţilor. De-ar fi spus el o singură dată adevărul, fiul lui ar fi rămas un evreu obscur. Triumful creştinismului îşi are originea în lipsa de orgoliu a unei virilităţi. Imaculata Concepţiune pleacă din pietatea unei lumi întregi şi din laşitatea unui bărbat”.
Mai ales ultima explicaţie răneşte spiritul drept credincios pentru că ia peste picior o întâmplare sacră şi, acolo unde este evlavie şi îndurare, scepticul ironic introduce o ipoteză profană scandaloasă. Este – ne-am resemnat deja – modul lui de a pune ideile în mişcare. Despre sfinţenie şi cele din preajma ei mai citim în Lacrimi şi sfinţi: „O perversiune fără pereche este sfinţenia; un viciu al cerului”. Caracterizare care încântă imaginaţia şi îngrozeşte spiritul. Sau (tot despre sfinţenie): „Cine ştie dacă toată sfinţenia nu este decât o perfecţiune în ordine negativă”, „imposibil de a-l iubi pe D-zeu, decât urându-l” etc. A-l iubi urându-l… Ce gândire sucită! Nici ceea ce urmează nu-i altfel: „Cine n-are emoţia absolutului cu mâna pe pumnal nu bănuieşte nimic din teroarea metafizică a conştiinţei”… Emoţia absolutului cu mâna pe pumnal? O imagine care dă fiori şi ofensează imaginea clasică a meditaţiei. Dar, să ne înţelegem, Cioran nu-i un om al păcii spiritului, contemplaţia este pentru el un fruct al tensiunii şi al disperării desăvârşite. În viziunea sa omul activ nu poate fi un om religios. De aceea scrie ceea ce scrie: „Creatorii nu pot fi religioşi”. Nici Dostoievski, pe care, de altfel, filosoful îl admiră!? Ca să fii credincios trebuie să fii inactiv şi atât? Să nu faci ceva, e suficient să fii un om cumsecade? Este fatal ca gândirea să fie necredincioasă? Teologia este o ştiinţă pentru atei, nu pentru spiritele religioase? Cioran se dezlănţuie în propoziţii caustice asupra bisericii şi a cărţilor care învaţă ştiinţa divină: „De când există teologie şi până astăzi nici o conştiinţă n-a căpătat o certitudine în plus şi nu şi-a organizat în nici un chip îndoielile. Cu D-zeu lucrurile se desfăşoară mai simplu: te pomeneşti când te aşteptai mai puţin în mijlocul lui. Aici începe momentul dureros şi complicat; teologia a rămas în urmă, căci ea nu este decât modul de a crede al ateilor. Cea mai proastă bâiguială mistică este mai aproape de D-zeu decât Summa teologica şi rugăciunea improvizată a unui copil oferă o mai mare garanţie ontologică decât toate sinoadele ecumenice. Fără confesiunile mistice, religia şi cu ea biserica n-ar fi mai interesante decât cine ştie ce problemă de economie şi finanţe: evoluţia salariului sau impozitelor. Tot ce e instituţie şi teorie nu mai e viaţă. Biserica şi teologia au asigurat o agonie durabilă lui D-zeu. Sau poate l-au îmbălsămat de mult. Numai mistica i-a dat viaţă de câte ori a vrut”.
Există, totuşi, în această scară de valori negative o treaptă pozitivă: muzica, adică Bach, Mozart şi ceilalţi muzicieni prin care vorbeşte Dumnezeu. Cioran mai comunică o dată această certitudine (un termen pe care îl afli foarte rar în cărţile sale), ofensând pe Dumnezeu, coborându-l la o condiţie subalternă, aceea de a fi socotit creaţia omului. Eseistul alexandrin găseşte şi pentru această idee minimalizatoare cuvinte corupătoare: cu un capăt desfată, linguşesc dragostea noastră pentru muzică, cu altul insultă simţul nostru religios: „Când asculţi pe Bach vezi cum se înfiripă D-zeu. Căci muzica lui este generatoare de Divinitate. O viziune plastică a fiinţei divine ţi se desfăşoară în faţă şi creşte D-zeu sub ochii tăi. După un oratoriu, o cantată sau o pasiune, trebuie să existe D-zeu. Altcum toată muzica lui Bach este o iluzie sfâşietoare, ea fiind mult prea nedefinibilă pentru a o degrada într-un deliciu estetic. Ce va fi fost pe vremuri prin ceruri nu se ştie. Doar de la Bach încoace există D-zeu… Şi când te gândeşti că atâţia teologi şi filosofi şi-au pierdut zilele şi nopţile în căutarea argumentelor pentru existenţa lui, uitând singurul argument valabil: Bach”. Memorabile, splendide fraze! Ascultându-le, citindu-le, îţi vine să-l ierţi pe necredinciosul Cioran şi să uiţi excesele cinismului său.
În Lacrimi şi sfinţi există şi un lirism al lucrurilor ce pier şi o poezie, foarte personală, a singurătăţii. O poezie scrisă de un spirit care aude tăcerile şi scurtează misterul singurătăţilor: „Începi să ştii ce e singurătatea când auzi tăcerea lucrurilor. Îi dai atunci seama cum fiecare obiect în parte îşi are respiraţia lui, secretul mort în piatră şi deşteptat în plantă, ritmul tainic sau vădit al întregei firi. Misterul ciudat al singurătăţii derivă din faptul că pentru ea nu există fiinţe neînsufleţite. Toate obiectele îşi au un grai pe care înţelegerea noastră îl descifrează în tăcerile fără de pereche. Singurătăţile arzătoare în care tot e viaţă… Spiritul doarme şi visează în natură. Aş vrea să tălmăcesc visele plantelor…”
Este în acest poem deghizat un Blaga fără metaforă şi fără simţul gravităţii creaţiei, dar cu un extraordinar simţ al creaţiei în ordinea limbajului. Un doctor în singurătate şi un filosof pesimist care, după ce l-a citit pe Schopenhauer, regretă că nu este un logodnic mistic. Logodnicul scrie, la urmă, o rugăciune către Dumnezeu, o rugăciune în toate sensurile pioşeniei sunt întoarse. Pare a fi varianta filosofică a Rugăciunii unui dac, poem în care Cioran vede o apoteoză negativă. În aceiaşi termeni este compusă şi rugăciunea sa din 1937: „Nu-ţi cer, Doamne, decât să mă uiţi, iar tu să nu doreşti decât pacea urii mele. Adună-ţi forţele şi linişteşte-o, toarnă balsamuri peste răzvrătirea năpraznică a creaturii, căci sunt clipe în căderea noastră, cărora vei cădea victimă împreună cu cerul. Cunoşti tu pornirile de furie, care topesc stânci, aprind gheţari şi opresc valurile mării într-o nemărmurire crispată? Ura nesfârşită care face din viaţă o cascadă îngheţată… o Niagară albă şi tăcută, peisaj de groază şi simbol al creaturii. Ce interes ai mai avea să răscoleşti cruntele mele amintiri sau să-ţi împovărezi memoria cu mine? Sau ai nevoie de fioruri reci? Vei ajunge vreodată să-ţi măsori căderea prin gândurile tale la mine şi prezenţa mea în neliniştea ta să fie gradul pierzaniei tale? Căci ştiu prea bine, Doamne, că n-ai decât un păcat: gândul tău la mine. – Şi astfel, întoarce-ţi inima de la creatură şi salvează-te uitându-mă. Eşti prea bătrân în fiinţă şi prea tânăr în ură. Dar ura înghite şi izvoarele ei. Creator iresponsabil şi nevinovat, rostul tău e să creşti îndurarea odraslelor tale! Ce singuri suntem, Doamne! Uită-mă, căci vreau să fiu mai slobod în fire – şi n-ai teamă că nu-ţi voi face concesia vreunei amintiri. Morţi unul altuia, cine ne-ar opri să ne facem de cap în acest cimitir fără cadavre care e viaţa? Până şi stârvurile au dezertat şi-am rămas singur în moartea pe care – din neştiinţă divină – ignorant făr’de început – numit-o-ai viaţă”.
Dar în această apoteoză negativă nu-i, oare, şi o nostalgie a cerului, o dorinţă secretă de sfinţenie, o voinţă autentică de a atinge graţia divină, starea de extaz mistic? Faptul ar fi posibil dacă ne gândim că Cioran ne-a avertizat deja că scepticismul poate avea şi o latură religioasă şi că pasiunea absolutului nu ocoleşte sufletul oamenilor care n-au în viaţă altă certitudine decât incertitudinea lor… Lacrimi şi sfinţi reprezintă despărţirea lui Cioran de teologie. Ezit să spun despărţirea de religie pentru că, după cum s-a putut constata, religia se salvează în eseistica filosofului prin sfinţenie şi mistică. Nici acestea nu sunt eterne, dar, oricum, par a avea mai multă valoare şi durabilitate decât teologia, o disciplină pe care moralistul român o respinge categoric.
■ Fragment
