Atracţie şi respingere a propriiilor origini, acesta e modelul arhetipal care generează potenţialităţile semantice ale textelor lui Cioran, în care paradoxul, ironia cu reflexe cinice şi gravitatea existenţială se împletesc.
O categorie destul de bine bine reprezentată în istoria filosofiei e cea a filosofilor esopici sau resentimentari. Filosofia esopică e „filozofia celor care au filosofat din resentiment, a bolnavilor şi malformaţilor din istoria filosofiei”, scrie Gabriel Liiceanu în Junalul de la Păltiniş. A acelor filosofi a căror gândire a fost puternic influenţată de boală, de meschinăriile şi mizeriile trupului (Kierkegaard, Schopenhauer, Nietzsche, Sartre, Jaspers). Ca să nu mai vorbim de Socrate, care a avut şi el parte de 
numeroase răzvrătiri ale corpului. Unul dintre aceşti mari bolnavi, ale cărui maladii, umori şi metehne i-au indus un mod cu totul particular de a filosofa e Cioran. Cum se reflectă tribulaţiile trupului în paginile aforistice ale lui Cioran, care e raportul dintre rană şi literă, relaţia dintre ulceraţie şi gând? Ce proporţie se stabileşte între revelaţiile gândirii şi avatarurile trupului, între elevaţia meditaţiei şi prăbuşirea în abisul corporalităţii? Boala, suferinţa, durerea, constituie, în fond, pentru Cioran, revelatorul conştiinţei, sunt elemente catalizatoare ale ideaţiei filosofice. „Cariera de suferind” a lui Cioran, începută de timpuriu, se înscrie în datele unei personalităţi care îşi aşază deliberat ideile şi idealurile sub semnul psihosomaticului maladiv. Marta Petreu radiografiază corect cariera de pacient a lui Cioran: „Fără loc de muncă (nu uit excepţia din 1936-1937, Liceul „Andrei Şaguna” din Braşov), fără o meserie definitivă, fără venituri, fără proprietate, fără cetăţenie şi fără patrie, deci definibil mai ales prin negaţii, Cioran a avut în schimb o bogată recoltă de simptome maladive şi de boli. O carieră de suferind, altfel spus, şi o identitate de bolnav, prin care şi-a scuzat nu o dată umilitoarea – în propriii săi ochi – inactivitate. La fel, nu o singură dată Cioran s-a declarat liber de orice influenţă livrescă şi fasonat în întregime de bolile şi de fiziologia sa dereglată”. Pentru Cioran boala nu este însă doar degringoladă a organelor sau degradare insidioasă a trupului. E, mai curând, semnul unei treziri a spiritului, revelaţie a lăuntrului esenţial al fiinţei, ea, maladia nefiind lipsită de o anume „fecunditate spirituală”, cum observă filosoful. Iar această accepţiune a bolii e prezentă chiar din prima carte, Pe culmile disperării, unde, subliniază Marta Petreu, „boala este prezentă de la început până la sfârşit, conţinutul cărţii fiind format din chiar descoperirile metafizice pe care tânărul autor le-a făcut datorită maladiei. Suferinţa a lucrat în el radical, trezindu-l din somnul organic, din beatifica inconştienţă a vârstei şi din aromitoarea naivitate a sănătăţii, pentru a-l transborda într-o stare care i-a flatat orgoliul: luciditatea”. Nu atât inventarul bolilor lui Cioran e demn de interes, cât, mai ales, modul în care aceste boli, simptome sau înclinaţii maladive se răsfrâng asupra ideaţiei filosofice. Glisajul insinuant din domeniul dereglării organice înspre perimetrul conceptului trăit, asumat cu fervoare e cu totul revelator pentru destinul filosofului român de expresie franceză.
Boala care l-a următit pe Cioran toată viaţa, ce şi-a pus amprenta deopotrivă asupra ritmului vieţii şi al creaţiei e, însă, insomnia, boală ce decurge dintr-un exces de luciditate şi care, precum într-un cerc vicios, amplifică enorm această stare de luciditate, împingând-o la limita suportabilităţii. Somnul e echivalent cu speranţa, în timp ce insomnia predispune la disperare. Somnul reprezintă starea indiviziunii funciare a fiinţelor, insomnia, ca şi suferinţa în general, e un mod de separare, un „principiu de individuaţie”, astfel încât dacă un corp esenţialmente sănătos îl integrează pe individ în mecanismul vieţii şi al naturii sale umane, boala reprezintă un element de excludere din teritoriul vitalului, o modalitate de separare a omului de propria sa viaţă, o individualizare drastică a sa. Filosofia autentică, vie, revelatoare decurge, o spune răspicat Cioran în Pe culmile disperării, din exerciţiul agonal şi tragic al bolii, din labirintul fremătător al trupului, după cum spiritul nu e decât expresia sublimată a unei dereglări, a unei disproporţii sau insuficienţe organice („Tot ce e profund în lumea aceasta nu poate răsări decât din boală”). Din această asumare şi ilustrare a beneficiilor spirituale ale bolii decurge şi reacţia filosofului la adresa sentimentalilor şi a calofililor care îşi camuflează sentimentele autentice, trăirile intense şi profunde sau le înlocuiesc cu sentimentalisme de paradă, cu estetisme fără fundament. Iată de ce, pentru Cioran ceea ce contează cu adevărat e reflecţia filosofică, „expresie organică şi personală ce urmează fluctuaţiile şi variaţiile dispoziţiei nervoase şi organice”, cum se exprimă filosoful. E limpede aşadar că 
avatarurile corporalităţii, tribulaţiile trupului măcinat de boală reprezintă, pentru gânditorul român o cale de acces – marcată de suferinţă, de durere, de luciditate – spre revelaţiile metafizicului, fapt remarcat de Marta Petreu: „La Cioran, bolile şi durerile au devenit instrument de revelaţie, şi anume de revelaţie metafizică. Consemnând că urmările durerii sunt mai mari decât acelea ale plăcerilor, Cioran numeşte (dezordonat, dar sub dezordinea stilistică stă ascunsă o rigoare genuină, ţâşnită direct din austeritatea inalterabilă a arhetipurilor) «consecinţele durerii» şi ale bolilor”. Mai mult, Cioran precizează că există grade şi ierarhii ale bolilor, în funcţie de capacitatea lor de trezire spirituală, de revelare a latenţelor metafizice ale conştiinţei umane. Pe de altă parte, extazul provocat de suferinţă (apropierile de extazul mistic sunt pe cât de evidente, pe atât de tulburătoare) nu doar că produce separarea, individuaţia ce îl smulge pe om din paradisul originar al indiviziunii, dar conduce la regăsirea fondului ultim de trăiri, acela ce relevă esenţialitatea fiinţei, originaritatea şi primordialitatea ei. Beneficiile gnoseologice ale suferinţei şi ale bolii constau aşadar în transgresarea limitelor raţionale şi asumarea unei condiţii mistice, sau, cum scrie Marta Petreu: „Suferinţa i-a activat lui Cioran arhetipurile trăirii mistice, cu expresiile ei complete, cu metaforele ei cromatice, spaţiale şi cognitive”. Individuaţia şi indiviziunea sunt, în fapt, termenii fundamentali ai ecuaţiei metafizice pe care o ilustrează cazul lui Cioran, alături de alte câteva cuvinte cu rezonanţă filosofică, precum: culmi, abisuri, înălţare, cădere, zbor, scufundare, gol, plin etc. Boala este, pentru Cioran, mai degrabă un instrument de declanşare a stării de graţie, de autorevelare şi desăvârşire interioară decât pură degradare a celulelor. E drept, e starea de graţie a unei fiinţe religioase, dar „fără Dumnezeu”, a unui „mistic refuzat”. În acest fel, conştiinţa propriului corp şi a bolilor ce îl pândesc l-a condus pe filosof pe căile desăvârşirii spirituale, ale unui extaz nu lipsit de valenţe mistice. Pentru Cioran, abisurile corporalităţii au reprezentat dintotdeauna un corolar al reflecţiei autentice, dezinhibate, pusă în pagină cu rigoare şi perfectă stăpânire stilistică a frazei. Boala, „vehicul mistic”, cum o caracterizează Marta Petreu, se poate reduce, în cele din urmă, la o treptată, imperceptibilă şi ineluctabilă apropiere de moarte, „răul esenţial” al condiţiei umane. Marta Petreu observă că: „Nostalgia ne-naşterii şi «neajunsul» de-a se fi născut, precum şi acuzaţia că lumea este produsul unui «demiurg rău» vin, în cazul său din această boală fără leac: din muritudinea fiinţei umane, din insuportabilul «presentiment al muririi». E un «scandal», e scandalul însuşi, ce-l face întruna pe Cioran să plângă”. Boala reprezintă, astfel, pentru Cioran, o modalitate de singularizare metafizică, o propensiune spre orizontul solitudinii şi al nihilismului. Privit prin prisma maladiilor, a suferinţelor ce i-au stimulat şi configurat elanul metafizic, Cioran este exilatul metafizic prin excelenţă.
Ruptura este, şi în viziunea lui Ion Vartic, „metaforă obsedantă” a eului biografic şi ficţional cioranian, fiind coroborată în mod paradoxal cu fenomenul psihic (şi psihanalizabil) al „urii de sine”. Criza de identitate pe care o trăieşte filosoful este una ce se desfăşoară pe dimensiuni multiple (religioasă, etnică, de comunicare, lingvistică, etică). Ion Vartic notează faptul că „cel care scrie rămâne, pentru totdeauna, legat cu un cordon ombilical de casă”, constituindu-şi identitatea ilegitimă a unui „apatrid metafizic”, pentru care ruptura devine nu emblema unei fiinţe contradictorii şi paradoxale, care şi-a consumat, în structura labirintică a scriiturii proprii, complexele şi interogaţiile, fervorile şi reveriile. Integrare şi înstrăinare, identitate şi ruptură, apartenenţa la un model originar şi tendinţa continuă de a-l depăşi, sunt câteva dintre particularităţile determinante ale ideaţiei cioraniene, care se legitimează deopotrivă prin asumarea unei identităţi originare şi prin dezrădăcinare premeditată, prin transgresarea limitelor etnice. Atracţie şi respingere a propriiilor origini, acesta e modelul arhetipal care generează potenţialităţile semantice ale textelor lui Cioran, în care paradoxul, ironia cu reflexe cinice şi gravitatea existenţială se împletesc.
