O carte necesară şi aşteptată de multă lume, mai cu seamă de cei interesaţi de fenomenul cioranian în toate articulaţiile sale ostensibile. Ea reconstituie efigia fratelui celui înstrăinat, a lui Aurel Cioran, peste destinul căruia istoria a trecut ca un fier încins.
Despre apetenţa de editor arătată de Marin Diaconu, despre acribia, rigoarea şi aplecarea sa pentru lucrul bine conceput, bine înfăptuit şi bine panoramat, am mai dat seama şi cu alte ocazii. Prin râvna şi prin rigurozitatea sa evidente, cu care a umplut marele deficit cultural cumulat în lungile decenii comuniste, prin prolifica sa activitate editorială şi prin felul cum a recuperat, sub formă livrescă, multe din lucrările referenţiale din perioada interbelică, Marin Diaconu merită tot respectul şi recunoştinţa noastră, a celor, din ce în ce mai puţini, dispuşi la preţuirea cărţii şi la adăstarea într-un mod de viaţă cultural. Fratele fiului risipitor – Aurel Cioran (Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2012) este o carte necesară şi aşteptată de multă lume, mai cu seamă de cei interesaţi de fenomenul cioranian în toate 
articulaţiile sale ostensibile. Ea reconstituie efigia fratelui celui înstrăinat, a lui Aurel Cioran, peste destinul căruia istoria a trecut ca un fier încins, decuplându-l de la o viaţă intelectuală prolifică, pentru care arătase atâtea dovezi evidente în anii studenţiei sale bucureştene.
Cartea a fost alcătuită de Marin Diaconu în colaborare cu Anca Sârghie – de asemenea o apropiată a fenomenului cioranian, care semnează şi o prefaţă desfăşurată. Aurel Cioran, spune prefaţatoarea, şi-a asumat „responsabilitatea dificilă de a-l suplini în România pe Emil, pe care îl reprezenta în nişte situaţii de conflict, plătind politeţele”. Aşa este.
După câte ştim, n-a lăsat fără reacţie şi fără o atitudine dârză nici o necuviinţă sau greşită înţelegere a fratelui său strămutat pe malurile Senei. Proscris el însuşi de regimul comunist, ca fost deţinut politic, reacţiile lui Aurel Cioran, nu puteau căpăta un caracter public sau publicistic, ele se decontau dintr-o solidaritate fraternă şi se irizau ca nişte reacţii particulare transmise epistolar celor în cauză. Dar a fost, deşi riscurile la care se expunea erau enorme, cel mai ferm apărător al fratelui înstrăinat.
Cartea este structurată în patru mari diviziuni: în prima secvenţă sunt adunate articolele lui Aurel Cioran risipite prin revistele vremii sau depistate în arhiva familiei – fiecare cu surprizele şi cota lor de savoar, în a doua regăsim toate interviurile acordate în ultimele decenii, urmează corespondenţa expediată şi, în sfârşit, corespondenţa primită. Toate la un loc reconstituie un univers rafinat, cel al unor posibilităţi intelectuale evidente, dar pe care destinul atroce l-a obligat la improductivitate şi le-a blocat în posibilităţi ne-mplinite. Ca elev la Liceul Gheorghe Lazăr din Sibiu a publicat în Anuarul şcolii pe anul 1931-1932 un medalion consacrat lui Octavian Goga şi altul ce-l avea în prim-plan pe Ilarie Chendi, amândouă dovedind maturitate, aptitudini intelectuale neîndoielnice şi destul spirit analitic ca să-i prefigurăm un destin publicistic prodigios. Surprinde, bunăoară, ecranul panoramic generos pe care este proiectată efigia lui Goga. Prin poezia sa a anticipat şi-a pregătit conştiinţa publică românească pentru actele politice mari care se pregăteau în adânc. A avut pentru ţara sa acelaşi rol precursor ca şi Homer în vechea Eladă, care a anunţat secolul lui Pericle sau Dante care a prefigurat Renaşterea din vremea lui Lorenzo de Medicis. Tribunul poet român „a fost alături de sănătoasa sevă populară. Între scriitorii care nu s-au izolat în turnul de ivoriu al artei, ci a militat pentru crezul lor, care se identifica cu aspiraţiunile poporului a fost şi Octavian Goga. Cu verbul său sprinten şi caustic, mai spune elevul Aurel Cioran, Goga se ridică în contra acelora cari demoralizează lumea prin etalarea meschinăriei şi a tendinţelor subversive, purificând atmosfera învolburată a ţării”.
O evocare caldă şi la fel de elaborată realizează tânărul liicean şi criticului sămănătorist Ilarie Chendi, care trecea în epocă drept un spirit procuratoric şi inchizitorial cu criterii valorice ferme şi nesupuse tocmelilor. Critica sa, sublinia apăsat tânărul elev sibian, va fi şi ea riguroasă şi subiectivă. El s-a ridicat împotriva acelora cari comercializează arta, anihilându-le orice impuls de creaţie prin ridiculizarea adeseori brutală. La cei 17-18 ani, Aurel Cioran dovedea o maturitate ce exceda vârsta, înţelegea rolul profilactic şi curativ al actului critic.
Alcătuitorii ediţiei mai includ şi două referate, descoperite în arhiva familiei, referate susţinute de studentul Aurel Cioran în primul an de studenţie la Facultatea de Drept din Bucureşti, de unde rezultă că autorul lor avea bogate informaţii de specialitate invocând, printre altele, doctrina juridică a lui Hugo Grotius, adept al ideii de drept natural, care decurge din natura oamenilor, concepuţi ca fiinţe raţionale şi mai ales din necesitatea înnăscută de a trăi în societate (p.37), dar şi teoria lui Georges Gurvitch privind ideea de drept social.
În 1938 a publicat în gazeta sibiană Curentul două articole: unul consacrat lui Aron Cotruş şi altul lui Lucian Blaga – aşa cum l-a comentat Vasile Băncilă în exegeza sa Energie românească – prima ce i-a fost consacrată gânditorului din Lancrăm. Mult mai productivă a fost colaborarea sa la cealaltă publicaţie sibiană, Glasul strămoşesc, unde a publicat mai multe articole cu subiecte izvorâte din realitatea politică românească. Era în anul 1940 şi Mişcarea legionară, la care aderase cu trup şi suflet fusese decapitată. Aurel Cioran, asemenea altor confraţi de convingeri legionare, este încercat de o mare deznădejde. Vorbind despre Iaşi, nu ezită să restrângă bogata semnificaţie istorică şi culturală a oraşului la faptul că de aici „au răsunat cele dintâi apeluri ale Căpitanului adresate unui neam încătuşat, cele dintâi răzvrătiri ale tineretului acestei ţări, cele dintâi înfiorări ale cântecului legionar şi de unde au izbucnit cele dintâi gloanţe contra duşmanului”.
Tot în Glasul strămoşesc (nr.7 din 1 decembrie 1940) a publicat articolul Unde-au fost – un rechizitoriu la indiferenţa bisericii ortodoxe române şi a slujitorilor lor într-un moment istoric când intrase în derapaje spăimoase şi greu de vindecat. Verbul lui Aurel Cioran capătă accente grave, iar tonul cu o octavă mai ridicat. Împietrită le-a fost inima în faţa muntelui de suferinţă? Îngheţat le-a fost sufletul? Sleit le-a fost cugetul de nu s-a cutremurat la gândul că şi absenţa e o crimă? Se-nţelege că toate aceste consternări vizau poziţia bisericii faţă de uciderea Căpitanului, dar prefigura şi câte ceva din indiferenţa ulterioară a bisericii, când ţara a lunecat spre abisuri prăpăstioase, iar biserica nu numai că n-a luat atitudine, dar a cochetat cu regimul comunist, s-a depărtat de poporul pe care îl păstorea şi-a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a se menţine în graţiile stăpânirii bolşevice.
Trei săptămâni mai târziu, la 25 decembrie 1940 (prima zi a Crăciunului) Aurel Cioran a publicat, în aceeaşi publicaţie sibiană articolul vitriolant Sufletele moarte ale neamului în care biciuieşte nepăsarea celor ce n-au înţeles mesajul Căpitanului şi nu l-au urmat în sfânta nebunie legionară. Şi mai notăm, măcar telegrafic, fugos, că în acelaşi număr de gazetă, fratele mai mare, Emil Cioran, semna articolul Profilul interior al Căpitanului – poate cea mai elogioasă evocare a fruntaşului legionar.
Multe din textele cuprinse în această ediţie de excepţie – Fragmente dintr-o Scrisoare imaginară către Dinu Noica,
Spre Canaan, Am plâns sunt preluate din arhiva familiei şi văd acum pentru prima dată lumina tiparului. Apoi, odată cu instaurarea regimului comunist, atitudinile publicistice ale lui Aurel Cioran dispar complet. Vorba lui Blaga: venise vreme grea pentru domni.
Va mai reveni la masa de scris pentru a-şi redacta scrisorile, cele mai multe către fratele său parizian, dar şi pentru a reacţiona la unele poziţionări.
