O carte a lui Tudor Călin Zarojanu se intitulează Copiii asfaltului, dar nici copiii, nici asfaltul nu înseamnă acelaşi lucru pentru scriitori din promoţii diferite.
Aici, variaţiile fine dintre perioadele istorice, de la un an la altul chiar, colorează cu totul altfel memoria afectivă a fostului puşti, în care reverberează. Un băiat cu cheia de gât: da, asta este ce‑mi amintesc despre pionierul care am fost, laolaltă cu toată generaţia mea.
Şi ce generaţie! Când se făceau orele amiezii, un vuiet surd creştea pe străzile din jurul blocului D4. Deschizând fereastra, zgomotele năvăleau înăuntru. Urlete de piei‑roşii şi chirăieli de fetiţe, indicaţii zbierate pe terenul de fotbal şi înjurături prompt sancţionate de câte‑un educator ad‑hoc, asistând de sus de la geam, melodii revărsate din boxe peste întregul cvartal, hămăituri de câini urmărind o pisică sau fiind, ei, fugăriţi de copii…
Îmi puneam imediat şortul, tricoul, ciorapii, adidaşii şi mă năpusteam cu capul înainte pe scări, doritor să nu ratez ceva din ce se‑ntâmplă afară. De la etajul trei, şerpuiam dexter pe balustradele de plastic care, flexibile, nu se rupeau. Ieşit din scară, nu mai aveam răbdare să ocolesc amărâtul de spaţiu verde, de doi metri pătraţi. O luam pe mica fâşie de lângă bloc, săream un gărduleţ care „înconjura” bătătorul de covoare – şi de aici începea libertatea. Ea dura până seara târziu, când ultimii mohicani binevoiau să dea curs rugăminţilor de regrupare familială aruncate în întunericul feeric de părinţi îngrijoraţi.
Când la şcoală am început să facem ore după‑amiaza, libertatea s‑a mutat dimineaţa, atunci când aceiaşi părinţi erau, toţi, la serviciu. Cheia de gât nu e, aşadar, un simbol al captivităţii, al nefericirii decreţeilor. Trebuie să înţelegeţi asta, de la noi. Era elementul concret al fericirii noastre, liberă de orice „control parental” şi stăpânind, nestânjenită de nimeni şi de nimic, regatul de asfalt. Ce făceam? Dar ce nu făceam? S‑ar putea scrie mii de pagini de carte cu jocurile – puerile, sofisticate, brutale, înduioşătoare, importate, arhaice, prosteşti, minunate – în care generaţia noastră şi‑a trăit copilăria.
Profesorii ne învăţau cât de important e neamul românesc şi cum pământul nostru trebuie apărat, în istorie, împotriva ocupantului străin. Cu ocupantul mai pricepeam câte ceva (turci, nemţi, niciodată ruşi…), dar ce erau toate poveştile astea cu pământul? Care pământ?
Referentul, îmi e clar acum, ne lipsea. Pentru noi, satul nu însemna decât acel loc în care mergeam din când în când, în vizită, la bunicii cumsecade. Distracţie şi acolo, nimic de zis, mai ales în vacanţa de vară. Poţi să înoţi, să dai la peşte, să mănânci porumb pe jar, în timp ce ăi mai mari şi mai tari fumează. Poţi să te urci în copaci şi să leneveşti în hamac, citind Winnetou sau Jules Verne. Dar să sapi? Să pliveşti? Să seceri? Să dai cu coasa? Să întorci bălegarul? Cum ar spune astăzi fiu‑meu, când nu‑şi găseşte încărcătorul de la PSP: oribil.
Dacă bunicii noştri şi‑au pierdut cu sânge şi lacrimi Satul, iar părinţii ne‑au construit sub „indicaţii preţioase” şi strângând din dinţi Oraşul, noi ce‑am făcut? Revoluţia din 1989 n‑am făcut‑o, aşa cum ne minţim frumos. Tot generaţia precedentă a fost baza. Haideţi să ne lăudăm cu asta, fraţii mei albi şi voi, apaşi neînfricaţi cu care fumam pipa păcii: cu toţii împreună (blocurile D4, D3, D2, M5) şi fiecare în felul lui, am jucat primii şi jocul libertăţii tuturor.
Părinţi de pământ
Părinţii noştri s‑au născut la ţară. (Vorbim de majoritate aici, nu de excepţiile celor trăitori de generaţii în câte‑un mare oraş.) Visul lor, însă, a fost să ajungă în metropolă şi să muncească altfel decât lucrând pământul.
Prin cooperativizare, acesta oricum nu mai era al lor. După război comunismul le distrusese părinţii, luându‑le baza existenţei şi obligându‑i să presteze pentru popor; de fapt, pentru Stat. Dar acelaşi comunism îi vrăjise pe urmaşi, promiţându‑le tuturor celor cuminţi un loc de muncă în oraş, un apartament şi apă caldă la robinet.
Aşa s‑a construit la noi socialismul, cu foşti copii de ţărani, urbanizaţi şi (auto)integraţi în ritmuri de producţie industrială. Tatăl, fie el mezinul, medianul sau cel mai mare dintre cei şapte fraţi, şi‑a dorit să scape de sărăcia pe care şi‑o amintea bine, de pământul bocnă iarna şi vara, de bălegarul pe care trebuia să‑l întoarcă, de chirpiciul din care le era făcută casa. El a visat şi a obţinut incredibil de repede o locuinţă a sa (tot a Statului, dar cu numele lui pe uşă) şi un serviciu. Pentru asta, a învăţat şi a muncit cu un entuziasm de neregăsit la o altă generaţie. Părinţii noştri de pământ, care în copilăria rurală se sculau cu găinile şi spărgeau cu toporişca apa îngheţată în găleată, sunt în fond cheagul socialismului autohton. Cei care s‑au muncit pentru el şi pentru noi toţi, împingând lucrurile, făcând sistemul să meargă – cât a mers. Tot ceea ce ei şi‑au dorit odată s‑a materializat. Iar pentru fantasmele suplimentare s‑au zbătut şi mai mult, de dragul progeniturii. Las’ să aibă asta mică tot ce n‑am avut eu: să mănânce banane, să facă meditaţii la franceză, s‑o dăm la balet. Hai să‑i luăm puştiului o minge ca lumea de piele; ştii cu ce jucam noi fotbal pe maidan? cu un ghem de cârpe…
Noi, copiii de asfalt, am fost o generaţie foarte răsfăţată şi norocoasă. Părinţii noştri ne‑au oferit tot ce‑au putut şi ceva în plus, exploatând întreaga ofertă a regimului socio‑politic în care trăiau şi storcând, din feluritele circumstanţe favorabile, picurii de consumerism occidental.
Cum se gândeau ei la satul lăsat în urmă? Fără vreo nostalgie tradiţionalistă. Nu voiau să se întoarcă în el decât ca nişte musafiri în cinstea cărora mamaie gătea, sâmbăta, găina pe care‑o tăiase tataie. Erau vizite de învingători zâmbitori, oameni realizaţi la oraş, cu salar bun şi o profilare socială în „egalitatea” generală. Părinţii lor, deja îmbătrâniţi şi singuri, erau atât de bucuroşi pentru reuşita copiilor şi mândri de nonşalanţa nepoţilor, încât îi iertaseră, cred, pe comunişti. Ce mai conta vechea lor suferinţă, ce mai conta pământul? Nu‑l lucraseră pe vremuri pentru a‑şi câştiga traiul: al lor şi al urmaşilor? Iată că acum foştii copilandri sunt oameni la casa lor; şi când pe mamaie o doare inima, Nelu vine îndată şi‑o duce la spital. Iar cu Măriuca a’ mică şi cu ginerele o să mergem la vară la băi…
Părinţii noştri de pământ au făcut Oraşul postbelic, smulgându‑se cu ambiţie ţărănească din lumea rurală; iar părinţii lor traumatizaţi de raptul şi ruptura comunismului n‑au mai putut, omeneşte vorbind, decât să fie fericiţi pentru ei. Era însă ceva în aerul satului, în aerul oricărui sat românesc, ce melancoliza clasa muncitoare şi îi fragiliza robusteţea interioară. Ceva ce nu prea se mai auzea la oraş şi despre care tovarăşii vorbeau cam urât.
Duminica dimineaţa, la Snagov Sat, pe orăşenii în vizită şi pe copiii lor îi trezeau clopotele.
Fragmente din volumul Cinematograful gol, apărut în ediție definitivă la Editura Spandugino
■ Critic şi istoric literar, profesor
Daniel Cristea‑Enache
