Svetlana Aleksievici, laureata Premiului Nobel pentru Literatură 2015. Ultimii martori
Colecţia Clasici Contemporani Litera continuă cu un alt titlu de excepţie, de Svetlana Aleksievici – Ultimii martori (Poslednie svideteli, 1985), amintiri ale adulţilor care în vremea celui de-al Doilea Război Mondial erau copii. Dintre toate scrierile Svetlanei Aleksievici, Ultimii martori este cea mai sfâşietoare. Căci ce poate fi mai cumplit decât copilăria în timp de război, mai tragic decât inocenţa supusă violenţei şi anihilării? Personajele acestei cărţi, băieţi şi fete, aveau, în perioada celui de al Doilea Război Mondial – 
conflictul poate cel mai inuman din istorie, între trei şi doisprezece ani, dar rănile căpătate atunci le sângerează până în ziua de azi. Şi totuşi, în pofida suferinţelor descrise, textul dobândeşte o extraordinară forţă evocatoare pentru că reuşeşte să reconstituie poezia inerentă vârstei copilăriei. Tulburător prin încărcătura sa de adevăr şi răvăşitor sufleteşte, Ultimii martori ne schimbă perspectiva asupra istoriei, a războiului, a copilăriei şi a vieţii. Svetlana Aleksievici: „Am căutat genul literar cel mai potrivit cu viziunea mea asupra lumii, care să reflecte modul în care urechea mea aude, iar ochii mei văd viaţa. […] Am încercat mai multe şi în final am ales unul în care vocile omeneşti vorbesc ele însele. […] Eu nu înregistrez însă pur şi simplu istoria seacă a evenimentelor şi a faptelor, ci scriu o istorie a sentimentelor umane”. Cărţile Svetlanei Aleksievici au fost sau vor fi publicate în 43 de limbi şi în 47 de ţări.
În colecţia Clasici Contemporani Litera a apărut, de aceeaşi autoare, cartea Războiul nu are chip de femeie şi urmează să apară Soldaţii de zinc (Ţinkovîe malciki, 1989), despre experienţele soldaţilor sovietici în războiul din Afghanistan.
„Svetlana Aleksievici este unul dintre cei mai valoroşi scriitori ai vremurilor noastre. Proza ei nu este feminină, ci aspră precum războiul […], dar, prin expresivitatea ei, devine artistică, palpabilă, profund emoţionantă.” (Vladimir Voinovici)
„EU L-AM ADUNAT CU MÂINILE MELE… E ALB, ALB…“
Jenea Selenea – 5 ani
În prezent e ziarist.
În duminica aceea… 22 iunie…
Plecasem cu fratele meu după ciuperci. Era deja vremea hribilor albi. Pădurea noastră e mică, ştiam acolo fiecare tufă, fiecare poieniţă, unde cresc diferite soiuri de ciuperci, poame şi chiar flori. Unde e răchiţica, unde e sunătoarea cea galbenă. Iarba-neagră liliachie… Ne întorseserăm deja acasă, când am auzit un bubuit ca de tunet, venit din cer… Am ridicat capul: deasupra noastră erau vreo douăsprezece–cincisprezece avioane… Zburau sus, foarte sus; nu ştiam ca avioanele noastre să zboare vreodată atât de sus. Se auzea bubuitul: uuuuuu!
Atunci am văzut-o pe mama: alerga spre noi – plânsă, ciufulită, cu vocea sacadată. Asta mi-a rămas impresia primei zile de război – mama nu ne striga cu blândeţe, ca de obicei, ci: „Copii! Copiii mei!“ Avea ochii mari, nu mai avea faţă, numai ochi…
Peste două zile, probabil, a ajuns în sătucul nostru un grup de soldaţi ai Armatei Roşii. Prăfuiţi, asudaţi, cu buzele uscate, beau cu sete apă de la fântână. Şi cum au mai prins viaţă!… Cum s-au mai luminat la faţă când au apărut pe cer patru avioane de-ale noastre! Am observat pe ele nişte stele roşii clare. „Ai noştri! Ai noştri!“ strigam împreună cu soldaţii. Dar, deodată, nu se ştie de unde, au ţâşnit nişte avioane mici, negre, s-au învârtit în jurul alor noastre, ceva a pârâit undeva, a bubuit. Ştiţi, ca şi cum… ai rupe o muşama sau o pânză… dar un sunet mai puternic… Încă nu ştiam că aşa pârâie de la înălţime rafalele de mitralieră. În urma avioanelor noastre atacate s-au întins nişte dâre roşii de foc şi fum. Bu-bum! Soldaţii stăteau în picioare şi plângeau, fără să se ruşineze de lacrimile lor. Am văzut prima oară… prima oară… un soldat al Armatei Roşii plângând… În filmele de război la care mergeam să mă uit, la noi în sat, nu plângeau niciodată.
Iar după aceea… mai târziu, peste vreo câteva zile, din satul Kabaki a dat fuga sora mamei, tanti Katia. Neagră, îngrozită. Povestea că în satul lor au venit nemţii, i-au adunat pe activişti şi i-au dus la marginea satului, iar acolo i-au împuşcat cu mitralierele. Printre cei ucişi se afla şi fratele mamei, deputat al sovietului sătesc. Comunist de multă vreme.
Şi acum ţin minte cuvintele mătuşii Katia:
– I-au crăpat capul, eu i-am adunat creierul cu mâinile mele… E alb, alb…
A stat la noi două zile. Şi povestea întruna… Repeta… În aceste două zile i-a albit părul. Şi, când stătea alături de mătuşa Katia, mama o îmbrăţişa şi plângea. Iar eu o mângâiam pe mama pe cap. Mi-era frică.
Mi-era frică să nu încărunţească şi ea…
„VREAU SĂ TRĂIESC! VREAU SĂ TRĂIESC!…“
Vasea Harevski – 4 ani
În prezent e arhitect.
De la imaginile astea, de la focurile astea… Asta e bogăţia mea… Ăsta e luxul prin care am trecut…
Nimeni nu mă crede… Nici mama nu m-a crezut… Când, după război, am început să-mi amintesc, s-a minunat: „N-ai cum să-ţi aduci aminte aşa ceva, erai mic. Ţi-a povestit cineva…“
Dar nu, îmi aduc aminte chiar eu…
Ţâşnesc bombele, iar eu mă agăţ de fratele meu mai mare: „Vreau să trăiesc! Vreau să trăiesc!“ Mi-era frică să mor, deşi ce puteam şti eu pe atunci despre moarte? Îmi aduc aminte chiar eu…
Mama ne-a dat mie şi fratelui meu ultimii doi cartofi, ea n-a făcut decât să se uite la noi. Ştiam că sunt ultimii cartofi. Am vrut să-i las şi ei o bucăţică… Şi n-am putut. Nici fratele meu n-a putut… Ne era ruşine. Groaznic de ruşine.
Nu, chiar eu…
L-am văzut pe primul nostru soldat… Cred că era tanchist, uite, nu ştiu precis… Şi am alergat la el: „Tata!“ Iar el m-a ridicat în braţe spre cer: „Fiule!“
Ţin minte tot…
Ţin minte cum vorbeau adulţii: „E mic. Nu înţelege“. Iar eu eram surprins: „Ce ciudaţi sunt adulţii ăştia! Cum de sunt ei convinşi că eu nu înţeleg nimic? Înţeleg tot“. Chiar mi se părea că înţeleg mai mult decât ei, pentru că eu nu plângeam.
Războiul este manualul meu de istorie. Singurătatea mea… Am pierdut timpul copilăriei, ea a dispărut din viaţa mea. Sunt un om fără copilărie, în loc de copilărie, am avut războiul.
Aşa, în viaţă, m-a mai tulburat după aceea iubirea. Când m-am îndrăgostit…
Am cunoscut iubirea…
„PRIN BUTONIERA PENTRU NASTURE…“
Inna Levkevici – 10 ani
În prezent e inginer constructor.
Chiar în primele zile… Chiar de dimineaţă…
Deasupra noastră au început să cadă bombele… Pe pământ erau stâlpi şi cabluri. Oameni speriaţi, toţi fugeau din case. Toţi fugeau afară din casele lor, dar, oricum, se avertizau unii pe alţii: „Ai grijă, e un cablu!“, ca nimeni să nu se împiedice şi să cadă.
În dimineaţa zilei de douăzeci şi şase iunie, mama a dat salariile – era contabil la uzină –, iar seara ne refugiam deja. Şi, când am plecat din Minsk, am văzut cum ardea şcoala noastră. Pe toate ferestrele tâşneau flăcări… Aşa de vii… Aşa de… aşa de puternice, până la cer… Plângeam în hohote. Mama avea patru copii, trei mergeau pe jos, iar cea mică, în braţe la ea. Mama era încă neliniştită că luase cheia, dar uitase să încuie apartamentul. Încercase să oprească nişte maşini, strigase şi se rugase: „Luaţi-i pe copiii noştri, noi mergem să apărăm oraşul“. Refuza să creadă că nemţii erau deja la Minsk. Oraşul fusese predat.
Pentru ea era ciudat şi de neînţeles ce se întâmpla sub privirile noastre. Mai ales moartea… Lângă cei ucişi erau răsturnate ceainice şi oale. Incredibil de multe. Totul arsese… Parcă fugeam pe cărbuni aprinşi… Eu fusesem mereu prietenă cu băieţii. Am crescut cam zvăpăiată. Mi se părea interesant să văd cum zboară bombele, cum şuieră şi cum cad. Eram la un moment dat întinsă la pământ, acoperită cu paltonul; şi prin butoniera pentru nasture mă uitam atent… Lumea aleargă… Ceva atârnă de un copac… Când mi-am dat seama că în copac atârnă ceva dintr-un om, am înţepenit. Am închis ochii…
Sora mea Irma avea şapte ani, ea ducea primusul şi pantofii mamei şi se temea groaznic să nu-i piardă. Erau nişte pantofi noi, de un roz pal, cu toc pătrat. Mama îi luase din întâmplare, poate şi pentru că erau lucrul cel mai frumos pe care îl avea…
Şi cu cheia, şi cu pantofii ne-am întors repede în oraş, unde totul arsese. Curând, am început să ne luptăm cu foamea. Culegeam şi mâncam lobodă, mâncam flori! S-au terminat repede şi lemnele. Nemţii incendiaseră livada mare a colhozului din afara oraşului – se temeau de partizani –, aşa că ne duceam cu toţii şi tăiam de acolo buturugi, ca să avem ceva lemne, să încălzim soba acasă. Din drojdie făceam ficat: prăjeam drojdia în tigaie şi căpăta gust de ficat. Mama îmi dădea bani să cumpăr pâine la piaţă, şi acolo, o femeie bătrână vindea iezi, şi eu mi-am imaginat că o să-mi salvez familia dacă o să cumpăr unul. Iedul o să crească şi o să avem mult lapte. Şi am cumpărat un ied de toţi banii pe care îi aveam la mine. Nu mai ţin minte cum m-a certat mama, atât îmi amintesc că, vreo câteva zile la rând, am stat flămânzi: banii se terminaseră. Fierbeam nişte zeamă, i-o dădeam iedului să mănânce, îl luam cu mine în pat ca să-i fie cald, dar el tot îngheţa. Şi curând a murit… A fost o tragedie… Am plâns toţi foarte mult, nu i-am lăsat să-l scoată din casă. Cel mai mult am plâns eu, mă consideram vinovată. Mama l-a scos noaptea, pe furiş, şi ne-a spus că fusese mâncat de şoareci. Dar, în timpul ocupaţiei, am ţinut toate sărbătorile din mai şi octombrie. Sărbătorile noastre! Ale noastre! Cântam mai ales, familia noastră iubeşte muzica. Chiar dacă aveam cartofi fierţi, uneori şi o singură bucăţică de zahăr pentru toţi, în ziua respectivă ne străduiam să pregătim ceva cât de cât mai bun, chiar dacă a doua zi rămâneam flămânzi. Dar am ţinut toate sărbătorile. Intonam în şoaptă cântecul preferat al mamei: „Dimineaţa colorează zidul vechi de la Kremlin…“ Neapărat…
O dată, o vecină copsese plăcinte ca să le vândă şi ne-a propus: „Luaţi angro de la mine şi le vindeţi la bucată! Sunteţi tinere, aveţi picioarele iuţi“. M-am hotărât să mă apuc de treaba asta, ştiind că mamei îi era greu să ne hrănească singură pe toţi. Vecina aduce plăcintele, eu şi sora mea Irma stăm şi ne uităm la ele:
– Irma, nu ţi se pare că plăcinta asta e mai mare ca ailaltă? zic eu.
– Aşa mi se pare…
Nici nu vă imaginaţi cât de mult voiam să gustăm o bucăţică.
– Hai să rupem puţin, după aceea mergem să le vindem.
Am stat aşa două ore şi n-am mai avut ce duce la piaţă. Apoi vecina a început să fiarbă pernuţe – un fel de bomboane, de mult nu mai există – nu ştiu de ce – în magazine. Ne-a dat pernuţele să le vindem. Iar am început cu Irma să vorbim despre ele:
– Uite, pernuţa asta e mai mare, mult mai mare decât celelalte. Hai, Irma, s-o lingem puţin!
– Hai!…
Aveam un palton la trei persoane, o singură pereche de pâslari. Adesea stăteam acasă. Încercam să ne spunem poveşti unul altuia… Nişte cărţi… Dar nu era interesant. Pentru noi interesant era să visăm cum se va termina războiul şi cum vom începe să trăim după război. Cum o să mâncăm numai plăcinte şi bomboane. Când s-a terminat războiul, mama a îmbrăcat o bluziţă de crep. Nu mai ţin minte cum de-i rămăsese, pentru că toate lucrurile bune le schimbaserăm pe alimente. Bluziţa avea manşete negre şi mama le îndoia ca să nu aibă nimic sumbru în ţinută, ci să fie luminoasă.
Imediat ne-am dus la şcoală şi din primele zile am început să învăţăm cântece pentru paradă…
„AM AUZIT NUMAI ŢIPĂTUL MAMEI…“
Lida Pogorjelskaia – 8 ani
În prezent e doctor în biologie.
Toată viaţa am ţinut minte ziua aceea… Prima zi fără tata…
Eu voiam să dorm. Mama ne-a trezit dimineaţă devreme şi ne-a spus: „E război!“ Ce vis mai e şi ăsta? Am început să ne pregătim de plecare. Încă nu ne era frică. Toţi ne uitam la tata, iar el era liniştit, ca de obicei. Era activist de partid. Fiecare, a spus mama, trebuie să ia ceva cu el. Eu nu m-am gândit la nimic, dar sora mea cea mică şi-a ales o păpuşă. Mama l-a luat în braţe pe fratele meu mai mic. Tata ne-a ajuns când eram deja pe drum…
Am uitat să precizez că locuiam în oraşul Kobrin, în apropiere de Brest. Iată de ce războiul a ajuns la noi chiar din prima zi. Nici n-am apucat să ne dezmeticim. Adulţii mai că nu vorbeau, mergeau în tăcere pe jos, pe cai. Şi ţi se făcea frică. Toată lumea mergea întruna, oamenii sunt mulţi şi tac cu toţii.
Când ne-a ajuns tata din urmă, ne-am mai liniştit. Tata era stâlpul familiei, pentru că mama se căsătorise de foarte tânără, la şaisprezece ani. Nici nu ştia să facă de mâncare. Tata era orfan, ştia de toate. Ţin minte ce ne mai plăcea când tata avea timp şi putea să ne gătească ceva gustos. Pentru toată familia era sărbătoare. Acum nimic nu mi se pare mai gustos decât grişul pe care ni-l făcea tata. Cât timp am mers singuri, l-am tot aşteptat. Cu nici un chip nu puteam să ne imaginăm să rămânem fără el în timpul războiului. Aşa era familia noastră.
Nimeriserăm pe lângă un convoi mare de care… Se mişca încet. Uneori, toată lumea se oprea şi se uita la cer. Căutau din ochi avioanele noastre… În zadar…
La amiază, am văzut nişte soldaţi încolonaţi. Mergeau călare şi erau îmbrăcaţi în uniforme noi ale Armatei Roşii. Caii erau sătui, voinici. Nimănui nu i-a trecut prin minte că ar fi putut fi diversionişti. Ne-am zis: „Sunt ai noştri!“ Ne-am bucurat. Tata le-a ieşit în întâmpinare, şi eu am auzit ţipătul mamei… N-am auzit împuşcătura… Numai ţipătul mamei: „Aaaaaa! Îîîîîî!….“ E vocea mamei sau nu? A mamei! Ţin minte că soldaţii nici măcar n-au descălecat… Când mama a început să strige, eu am luat-o la fugă. Toţi au zbughit-o care încotro… Fugeam în tăcere. Auzeam numai cum ţipă mama… Am alergat până ce m-am împiedicat şi am căzut în iarba mare…
Caii noştri au rămas pe loc până seara. Au aşteptat. Noi ne-am întors acolo când a început să se însereze. Am văzut-o numai pe mama stând şi aşteptând. Cineva a spus: „Ia uitaţi-vă, a albit!“ Ţin minte cum cei mari au săpat o groapă, cum ne-au împins apoi de la spate pe mine şi pe surioara mea: „Mergeţi! Luaţi-vă rămas-bun de la tata!“ Eu am făcut doi paşi, dar n-am putut să merg mai departe. M-am aşezat pe pământ. Surioara mea s-a pus alături. Frăţiorul nostru dormea, era mititel de tot, nu înţelegea nimic. Iar mama noastră era întinsă, inconştientă, într-o căruţă, nu ne lăsau să ne ducem la ea. Aşa că nici unul dintre noi nu l-a văzut pe tata mort. Nu ne-a rămas aşa în memorie. Eu mi-l aminteam tot timpul, nu ştiu de ce, într-un veston alb. Tânăr şi frumos. Chiar şi acum, când sunt mai în vârstă decât era el.
În regiunea Stalingrad, unde am fost evacuaţi, mama lucra la colhoz. Mama, care nu ştia să facă nimic – să prăşească răsadurile, să deosebească ovăzul de grâu –, devenise fruntaşă. Nu-l mai aveam pe tata, şi nu eram singurii. Altul nu avea mamă. Sau frate. Sau soră. Sau bunic. Dar nu ne simţeam orfani. Tuturor le era milă de noi şi ne creşteau. O ţin minte pe tanti Tania Morozova. Îi muriseră ambii copii, trăia singură. Şi ea îşi rupea de la gură pentru noi, ca mama noastră. Era o străină, dar în timpul războiului s-a apropiat de noi. Când a mai crescut, frăţiorul nostru spunea că nu avem tată, dar avem două mame: pe mama noastră şi pe tanti Tania. Aşa am crescut toţi… Cu două, trei mame…
Mai ţin minte că, pe drum, când mergeam să ne refugiem, am nimerit sub bombardament şi am fugit să ne ascundem nu la mama, ci la soldaţi. După ce s-a terminat bombardamentul, mama ne-a certat că fugiserăm de la ea. Degeaba: cum au început din nou bombele, am fugit tot la soldaţi.
Când Minskul a fost eliberat, ne-am hotărât să ne întoarcem acasă, în Bielorusia. Mama noastră e născută la Minsk, dar când am coborât în gara din Minsk, nu mai ştia încotro să meargă. Era cu totul alt oraş. Numai ruine… Nisip din pietre…
După război studiam deja la Academia Agricolă din oraşul Gorki… Locuiam la cămin, stăteam câte opt fete în cameră. Toate eram orfane. Nu fuseserăm cazate separat – eram prea multe. Şi nu eram singura cameră. Ţin minte că noaptea ţipam toate… Eu săream din patul de fier şi începeam să bat în uşă, voiam să plec undeva… Fetele mă prindeau, şi atunci începeam să plâng. La fel şi ele. Plângea toată camera. Şi a doua zi dimineaţă trebuia să mergem să audiem cursurile.
Odată, pe stradă, am întâlnit un bărbat care semăna cu tata. Cu tatăl meu. M-am ţinut mult după el…
Doar nu-l văzusem pe tata mort…
„NOI CÂNTAM, IAR SOLDAŢII PLÂNGEAU…“
Volodea Cistokletov – 10 ani
În prezent e muzician.
Era o dimineaţă frumoasă…
Marea de la începutul zilei. Albastră şi liniştită. Erau primele zile, venisem la sanatoriul pentru copii Sovet-Kvadze de la Marea Neagră. Am auzit bubuitul avioanelor… Am sărit în apă, dar şi acolo, sub apă, se auzea. Nu ne-am speriat, am început să ne jucăm „de-a războiul“, fără să bănuim că undeva era deja război. Nu în joacă, nu cu manevre militare, ci de-adevăratelea.
Peste câteva zile am fost trimişi acasă. Eu, la Rostov. În oraş căzuseră deja primele bombe. Toată lumea se pregătea de lupte de stradă: se săpau tranşee, se ridicau baricade. Oamenii învăţau să tragă. Iar noi, copiii, păzeam lăzile în care se puneau sticle cu amestec incendiar, aduceam nisip şi apă, în caz că ar fi luat foc ceva.
Toate şcolile se transformaseră în spitale militare. În şcoala noastră, nr. 70, era instalat spitalul militar de campanie pentru răniţi uşor. Acolo au trimis-o pe mama. Primise permisiunea să mă ia şi pe mine, ca să nu rămân singur acasă, iar când ne-am refugiat, unde se ducea spitalul, acolo ne duceam şi noi. După un bombardament, îmi aduc aminte de un morman de cărţi în mijlocul cărămizilor sparte; am ales una, se numea Viaţa animalelor. Mare, cu nişte ilustraţii frumoase. N-am dormit toată noaptea, nu mă puteam opri din citit… Ţin minte că nu luam cărţi de război, nu voiam deloc să citesc despre război. Doar despre animale şi păsări…
Noiembrie ’42… Directorul spitalului militar a ordonat să mi se dea uniformă; e adevărat, a trebuit să fie modificată urgent. O lună întreagă însă n-au reuşit să-mi găsească cizme. Aşa am devenit elevul spitalului militar. Un soldat. Ce făceam? Bandajele te puteau scoate pur şi simplu din minţi. Mereu lipseau. Trebuia să le speli, să le usuci, să le faci sul. Ia încercaţi să faceţi mii de suluri pe zi! Iar eu mă descurcam chiar mai repede decât adulţii. Mi-a ieşit bine şi prima ţigară artizanală… Când am împlinit doisprezece ani, un sergent-major de cazaci mi-a întins zâmbind un pachet de mahorcă, ca unui militar cu drepturi depline. Am început să fumez… Pe ascuns, să nu mă vadă mama… Aşa credeam eu, desigur. Eh, era groaznic… Foarte greu m-am obişnuit cu sângele. Mi-era frică de cei arşi, cu feţele lor negre…
La un moment dat au fost bombardate nişte vagoane cu sare şi parafină, şi am luat totul la mână. Sarea a ajuns la bucătari, parafina, la mine. A trebuit să deprind o îndeletnicire neconsemnată în nici un opis militar – să fac lumânări. Era mai rău decât cu bandajele! Aveam sarcină să fac lumânările astfel încât să ardă cât mai mult, atunci când nu era curent electric, în timpul bombardamentelor. Medicii nu întrerupeau operaţiile nici în timpul bombardamentelor, nici când erau trageri. Atâta doar, noaptea închideau ferestrele. Le acopereau cu cearşafuri, cu pături.
Mama plângea, iar eu visam să fug pe front. Nu credeam că aş fi putut fi omorât. O dată ne-au trimis după pâine… Doar ce ne-am îndepărtat puţin, şi a început tirul de artilerie. Trăgeau cu mortiere. Un sergent a fost omorât, eu am suferit o contuzie. Mi-am pierdut graiul, iar când, peste un timp, am reînceput să vorbesc, m-am trezit uşor bâlbâit. Aşa sunt şi acum. Toţi s-au minunat că rămăsesem în viaţă, dar eu aveam un alt sentiment: Oare s-ar fi putut să fiu omorât? Cum să mă omoare pe mine? Am mers cu spitalul militar prin toată Bielorusia, prin Polonia… Am învăţat cuvinte poloneze…
La Varşovia, printre răniţi se afla şi un ceh – trombonist la Opera din Praga! Directorul spitalului s-a bucurat de prezenţa lui şi, când cehul s-a mai întremat, l-a rugat să meargă prin saloane, să caute muzicanţi. Au încropit o orchestră minunată. Pe mine m-au învăţat să cânt la violă, la chitară am învăţat singur. Noi cântam, iar soldaţii plângeau… Cântam cântece vesele…
Aşa am ajuns până în Germania…
Într-un sătuc german distrus am găsit o bicicletă pentru copii, căzută pe undeva. M-am bucurat. M-am urcat pe ea şi am început să merg. Ce bine mergea! În timpul războiului nu văzusem nici un obiect pentru copii. Uitasem că există aşa ceva – jucării pentru copii…
Uitasem, pentru că eu am fost copil în timpul războiului…
Traducere din limba rusă de
Antoaneta Olteanu
Editura Litera
