Recenta ediție a Festivalului Shakespeare (Craiova, 16‑26 mai a.c.), a XIV‑a, comparativ cu precedentele la care am participat, stă sub semnul unei provocatoare modificări de paradigmă. Nu știu dacă acestea au fost gândite ca atare de către cei implicați în selecție și alcătuirea programului (Alexandru Boureanu, manager general al teatrului, care își asumă paternitatea festivalului, Emil Boroghină, fondator și președinte onorific, Vlad Drăgulescu, director la zi al grandioasei manifestări) sau pur și simplu sunt doar o întâmplare. Impresia e totuși că edițiile anterioare nu au propus niciodată până acum un număr atât de mare de versiuni de spectacole ale unor companii diferite, din țări diferite, care să aibă la bază aceeași piesă a marelui autor. Așadar, abordări și interpretări din multiple perspective estetice, în sensul în care Umberto Eco consideră că opera literară este o operă deschisă. Evident, sintagma aceasta își găsește, poate, acoperirea cea mai completă atunci când se are în vedere literatura destinată scenei. E ceea ce demonstrează clar, fără echivoc, seria de variante văzute, adeseori radical deosebite între ele, atât ca formă, cât și ca mesaj, ca și când nu s‑ar revendica de la un text comun. Constatare firească în condițiile în care realizatorii lor, alături de numeroase alte nume referențiale, sunt regizori de puternică personalitate, Robert Lepage, Andrei Șerban, Robert Wilson, Declan Donnellan etc., din vârful ierarhiei actuale a artei teatrale. Astfel, ca să dau câteva exemple, remarc că Hamlet, de pildă, a avut parte de cinci versiuni, iar Furtuna, Regele Lear, Romeo și Julieta etc. de două, la fel ca și A douăsprezecea noapte, la care mă voi referi în comentariul de față, precizând de la început că ambele sunt ofertă românească.
Grație managerului său, Erwin Șimșensohn, el însuși regizor, Teatrul de Stat din Constanța a devenit tot mai vizibil în ultimii ani. Pe scena sa se gândesc și demarează proiecte repertoriale importante. Sunt invitați să realizeze spectacole tineri regizori de talent, unii deja afirmați, Bobi Pricop, Alexandru Mâzgăreanu etc., alții la întâii pași în carieră. Amintesc din ultima categorie cazul Dianei Mititelu, distinsă la Gala UNITER cu premiul de debut pentru spectacolul Jocuri în curtea din spate de Edna Mazya. Ascensiunea instituției de la malul mării, dotată cu o trupă dinamizată prin infuzie cu energia și entuziasmul unor actori foarte tineri, cred că se datorează, în primul rând, colaborării cu regizori dintre aceia ce sfințesc locul acolo unde lucrează. Să nu uităm că aici, în urmă cu un an, Radu Afrim realizează Seaside Stories, un spectacol admirabil „împlântat” în peisaj marin și cu o problematică acut contemporană. În consecință, A douăsprezecea noapte în regia lui Andrei Șerban, conlucrând la adaptarea textului cu regizoarea asociată Dana Dima, a fost întâmpinată ca un act de normalitate. Reproduc din caietul program al spectacolului, autoare Alina Ioana Vasiliu, un fragment din discursul ținut de Andrei Șerban cu prilejul conferirii titlului de Doctor Honoris Causa de către Universitatea „Ovidius”, semnificativ prin valoarea lui de profesiune de credință: „Pentru mine teatrul e o întâlnire cu ceva neștiut, spre care tindem cu toții. În Grecia antică operele de artă îndeplineau o funcție sacră. (…) Teatrul care se practică azi e total rupt de sacralitate; între entertainment și nimic mai mult, sau la polul opus, bazat pe o propagandă ideologică și probleme sociale, și‑a pierdut legătura cu vechea sursă divină”. Într‑un prezent atât de desacralizat, continuând să caute „sacralitatea” în spectacolele sale, reputatul regizor se autoprovoacă și ne provoacă permanent la reflecție, teatrul fiind singurul care produce „revelația unei alte lumi posibile”. Din necesitate interioară, preocupat să descopere noi modalități de lectură și exprimare teatrală, asumându‑și programatic introspecția, călătoria, începutul, acesta în accepțiune barbiană („Că vinovat e tot făcutul/Și sfânt, doar nunta, începutul”), Andrei Șerban lecturează, re‑lecturează, textul shakespearian, explorându‑l, iscodind în celălalt, pentru a se convinge, asemenea Susanei Sontag, dacă celălalt „este resimțit ca o purificare dură a sinelui”. Datând din perioada 1601‑1602, A douăsprezecea noapte are ca punct de plecare un naufragiu care declanșează crize sufletești, ambiguității identitare, stări exacerbate în relațiile dintre sexe, confuzii între realitate și fantezie, între spațiu și timp. Tema pierderii persoanelor dragi, ca și în Pericle, în speță a gemenilor Viola și Sebastian, se soldează cu scene succedate în ritm carnavalesc. Odată pătruns în sala amenajată în locația hotelului Ramada, privind spre scenă, publicul are sentimentul că participă la un ceremonial magic. Decorul și costumele închipuite de Carmencita Brojboiu surprind și ele la rândul lor. Simetria unei suprafețe dreptunghiulare (un bazin?), delimitată de niște punți‑alei, ornamentată cu câteva pietre de dimensiuni considerabile, încadrată pe vertical de o cortină franjurată din plastic care își schimbă culorile în funcție de lumină, trimite cu gândul la grădinile japoneze a căror amenajare pornește de la principiile filozofiei zen. Unul dintre acestea este: „Dacă vrei să începi să trăiești, acceptă lucrurile așa cum sunt ele și acceptă‑te așa cum ești”. Nu știu în ce măsură Andrei Șerban a intenționat să proiecteze Iliria, locul acțiunii piesei, în Țara Soarelui Răsare. „Semnele” nipone, presărate în construcția spectacolului, induc mai curând ideea că Iliria nu are topografie, ci este cu pregnanță o stare de spirit. Două actrițe, cu veșminte și mișcări lente, hieratice și repetitive, ca într‑un veritabil prolog, amintesc de Xena, prințesa războinică, incumbând din start conceptul feminismului vehiculat cu atâta cerbicie în zilele noastre. În spectacol însă se trece de orice atitudine subordonată unei ideologii. Preluând parcă o seamă din atribuțiile lui Puck, Andrei Șerban sondează cu voluptate piesa lui Shakespeare, mizând pe structura unui scenariu circumscris revelațiilor și unei transfigurări împinse formal prin dilatare până la liziera unei suprarealități a inefabilului. A douăsprezecea noapte este un spectacol cu atmosferă și energii copleșitoare în care spațiul și timpul devin fluide, se intersectează. Geografia spațială, Japonia, Anglia, România sau oricare altă țară, nu prezintă relevanță. Elementele de costum, ca accesorii, ale protagoniștilor (vezi chimonoul purtat de Orsino, gulerele elisabetane etc.) punctează întrepătrunderea a trei timpi: istoric, cultural și prezent. Distribuind actori tineri (Andrei Bibire, Cristiana Luca, Vlad Lință, Mihaela Velicu, Ecaterina Lupu, Cătălin Bucur, Emilian Oprea, Ștefan Mihai, Alina Manțu, Georgiana Mazilescu) alături de alții cu o carieră consacrată (Liviu Manolache, Iulian Enache, Florentin Roman), regizorul bucură cu încă un spectacol excelent. Glumind puțin, potrivit unui vers al lui Marin Sorescu dintr‑un poem despre minunea, hai să‑i zic, „ieșită din comună”.
Același text într‑o altă cheie de lectură, jucat pe scena Teatrului Colibri, de astă dată producție a Teatrului Nottara, aparține tânărului regizor Alexandru Mâzgăreanu. Demersul său este riguros, inventiv, deloc ostentativ, previzibil sau monoton, chiar dacă nu construiește pe orizontală supralicitând imaginarul, el nu‑l exclude, deși creativitatea sa se concentrează pe experiența și sensibilitatea actorului. Nu se îndepărtează, prin urmare, de istoriile încâlcite de amor ale personajelor, de experiențele lor emoționale intens trăite la încheierea zilelor de sărbătoare ale Crăciunului. A „douăsprezecea noapte” este aceea dintre ziua a cincea și a șasea a unui nou an. În calendarul ortodox e numită Boboteaza și în cel catolic Epifania, omonimă cu Închinarea Magilor. Cu toate că firul dramatic este unul sinuos, greu de urmărit, în reprezentația lui Mâzgăreanu pariul este câștigat. Spectatorul care nu a citit în prealabil piesa înțelege meandrele poveștilor. Spre deosebire de Andrei Șerban, tânărul regizor nu este interesat de „sacralitate”, ci reevaluează autenticitatea relațiilor dintre protagoniștii săgetați de iubire. Andreea Săndulescu propune un decor amprentat de stilul arhitectural al regiunilor sudice din Spania, cu ceva, mai concret vorbind, din rafinamentul castelelor maure ale Peninsulei Iberice. Mizanscena impune, de aceea, o tratare în spirit realist a textului, cu accent pe o „beție” dezlănțuită a simțurilor. Costumele create de Alexandra Boerescu, în special vestimentația hippie a ducelui Orsino, completează atmosfera și decadența Iliriei. Memorabila scenă de amor colectiv, secvență în care toate personajele se pare că s‑au dedat la un dezmăț cu droguri, favorizează în analogie o receptare a ideii de revoltă a simțurilor împotriva unei vieți conformiste. Cerasela Iosifescu (Olivia), mereu făcând dovada unor resurse inepuizabile, Luminița Erga (Maria), Daria Pentelie (Viola), Dan Bordeianu (Orsino), Alexandru Jitea (Malvolio), Sorin Cociș (Sir Andrew), Mihai Marinescu (Sir Toby), Lucian Ghimiși (Fabian), Tudor Cucu Dumitrescu (Feste), Rareș Andrici (Sebastian), Răzvan Bănică (Antonio), Filip Ristovski (Valentin, Curio, Ofițer 1) și Mircea Teodorescu ( Căpitanul, Ofițer 2) alcătuiesc o distribuție în care fiecare compune individualități distincte, pline de haz, nerv și vervă, cu relief psihologic nuanțat în raport de context. A douăsprezecea noapte (Noaptea Magilor) este o reprezentație a unui regizor de reală vocație, inteligent, care are de spus și arătat multe.
■ Critic de teatru, editor, actriţă, publicist
Dana Pocea
