Renunţând la infantilizarea forţată, eschivându-ne de la spălarea de creiere, gândind cu capul nostru şi nu cu al mediilor intoxicante, informându-ne de la prima sursă, pastrându-ne statura dreaptă, putem ieşi din sclavie. Un roman grav, un roman incomod, un roman de citit
Bogdan Teodorescu nu este un autor comod. Este unul proteic care, în loc să-şi alterneze valenţele, le asmute toate deodată, astfel că întrezăreşti în spatele naratorului ubicuu, când pe povestaş, când pe analistul politic, când pe jurnalist. E, de fiecare dată, câte ceva din toate. Poate din asta i se trage prozei sale caracterul neobişnuit. Aşa se întâmplă şi cu cel mai recent roman al său (Libertate, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2016). Acesta pare să fie făcut din două romane. Primul intimist, polifonic, feminin, al doilea, care se înfăţişează cititorului abia la sfârşit, caustic, nemilos, cinic. Primul, mai mult literatură; al 
doilea şi cel mai restrâns ca dimensiune, publicistică, analiză politică, pamflet. Două romane într-unul singur. Ceea ce au în comun însă este jocul de identităţi şi atrocitatea cu care scriitura poate să intervină în viaţa reală a omului. Vedem cum ficţiunea poate strivi viaţa trăită.
Povestea, aşa cum o rezumă Horia Gârbea pe prezentarea de pe copertă, e destul de banală: „Bucureşti. România. Secolul XXI. Ea, doctoriţă de succes, proprietară a unui cămin de lux pentru bătrâni cu mulţi bani. El, chirurg faimos, venit dintr-o familie de medici foarte influentă. Un copil reuşit. O casă splendidă. Un grup de prieteni vechi, bine aranjaţi în viaţă. O existenţă proiectată să funcţioneze perfect până la adânci bătrâneţi. Doar că, de nicăieri, apare un şoc. Şi totul se rupe – familie, prieteni, avere, poziţie socială, relaţii, siguranţă –, iar personajele se trezesc singure în faţa unei lumi cu care nu mai au nici o legătură, lumea reală – frică, neîncredere, vinovăţie, abuz, tăcere.” Derularea lentă a poveştii doctoriţei Sonia Craiu, poate prea repetitivă, îmbibată de locurile comune ale traiului burghez îndestulat, ne conturează o femeie nu foarte cultă, dar nici proastă, uşor placidă şi mult prea obsedată, în negativ, de familia soţului ei. Antipatia acesteia pentru cumnată sau soacră frizează trivialul fiind, poate, un efect scontat de autor pentru a impregna literaritatea primei părţi a romanului cu banalitatea cotidianului. Toate personajele, de fapt, sunt atât de şterse, cu o conversaţie mai mult decât anostă, încât lumea pe care o înfăţişează e una a faptului divers mărunt. Pare alcătuită din cele mai nesemnificative anunţuri de mică publicitate. Suprafaţa pigmentată cu un pic de snobism, cu un pic de bârfă, face ca insignifiantul să apară într-o ipostază autodescriptivă şi autodevoratoare.
Nici lumea din azilul de lux nu e mai colorată. Evenimente minuscule, orgolii micuţe, singurul lucru semnificativ este plantarea, în apatia generalizată, a unui subtil joc de identităţi. Rezidenţilor li se arunca o momeală, tema unei discuţii, prin care ei să-şi valorifice sau chiar să-şi resuscite individualitatea, ba chiar să o contrafacă. „Pacienţii se adunau în salon pentru discuţia de dinainte de prânz. Era unul din punctele tari ale clinicii noastre şi unul din momentele-cheie al zilei, interacţiunea coordonată dintre oameni de peste şaptezeci de ani, făcută să le forţeze creierele, să le dea dimensiuni noi de dialog, să-i pună să muncească şi să gândească şi separat, înainte de întâlnire, şi împreună. Uneori chiar unii împotriva altora (…) Eram atrasă de ideea experienţelor de viaţă neştiute, ascunse în memoria unor oameni care nu mai simt nevoia să spună nimic despre ei fiindcă au impresia că totul s-a terminat. Am constatat în timp că, de fapt, vor să-şi aducă aminte şi vor spectatori pentru aceste amintiri, vor să se mândrească din nou cu realizările lor, nu doar cu ale fiilor şi ale nepoţilor”. Jocul acesta aduce cumva cu vanitatea şi contrafacerea de sine pe care le implică – şi autorul cunoaşte bine forţa de persuasiune a mediului online – facebook-ul. Dar şi această faţă ludică a plictisului apare ca una de rutină. Totul programat, nimic proaspăt nu se ridică la suprafaţă, doar mitomanii sau nămoluri ale orgoliilor scăpătate. Astfel apare doamna Schwarz, o veritabilă Şeherezadă ce recurge la aceleaşi tertipuri narative ca mai celebra sa înaintaşă („Doamna Schwarz s-a oprit din povestit, s-a uitat la asistenţă, a zâmbit şi a promis că va continua săptămâna următoare”). Este un caz tipic de măsluire a identităţii. De fapt doamna Schwarz nu este decât o colecţionară de biografii. Şi iată cum quid pro quo-ul îşi face subtil simţită prezenţa. De aici până la furtul de biografie nu mai este decât un pas.
Momentul raptului este marcat de apariţia în peisaj a unui romancier sau, mai degrabă, a romanului său pe care, personajele din jurul Soniei încep să-l citească. Este vorba de romanul Libertate, introdus prin truc omonimic de către Bogdan Teodorescu – nu fără autoironie, scris de „cel mai în vogă romancier de cucoane din România”, Sorin Bratu. Irina, Doru, Lori citesc cartea şi, pe măsură ce înaintează cu lectura, devin tot mai neliniştiţi şi chiar şocaţi. Romanul conţine elemente numai de ei ştiute, secrete şi confesiuni ale Soniei, brodate într-o manieră malefică. Imaginea personajului feminin din carte apare din ce în ce mai terfelită şi devine tot mai evident că prototipul acestuia este Sonia însăşi. Problema e că Sonia nu l-a întâlnit în viaţa ei pe Sorin Bratu. Iar micile ei confesiuni şi elemente extrase din biografia ei sunt în aşa fel mixate, încât să o compromită. Pericolul e că romanul poate fi citit de soţul ei, doctorul Craiu, care poate cădea în capcana autenticităţii elementelor biografice incluse şi să se lase înşelat de imaginea falsificată, profund compromisă, a soţiei sale. Şi aici începe eroziunea.
Personajul Soniei devine captiv în moara de măcinat reputaţia, imaginea ei e târâtă prin capitole care nu întâmplător poartă nume de cunoştinţe, de amici. Rând pe rând, capitolele Miruna, Lori, Irina, Maria, Dan, nu fac decât să răzuiască, puţin câte puţin, reputaţia Soniei. Ea devine o insectă neputincioasă prinsă în plasa unui păianjen neştiut. Bineînţeles că se ajunge la divorţ şi la prăbuşirea întregului eşafodaj social pe care familia Craiu îl construise. Şi ca lucrurile să fie şi mai complicate, apare un capitol autoreferenţial, după toată înşiruirea de nume de mai sus. Capitolul de numeşte Autorul. Care… nu e autorul. „Nu… Nu sunt eu autorul. (…) Eu sunt Mario Popescu. Dar de nişte ani buni sunt Lars. De ce Lars? Mai degrabă de ce Mario?” Acest nou personaj narator, cu complicităţi evidente cu autorul însuşi, o cunoaşte pe Sonia abia după divorţ. O Sonia deprimată, dezechilibrată, „slabă moartă, cu cearcăne consistente, (…) era prototipul aproape şablonizabil al bolnavului de nervi”. Mario devine captivat de povestea Soniei şi – trebuie spus, e un personaj cunoscut prin participări la talk-show-uri televizate, dar retras în ultima vreme. Să nu ne lăsăm însă prinşi în capcana de a crede că este un alter ego al lui Bogdan Teodorescu, căruia, trebuie s-o recunoaştem, îi cam place să se joace cu identităţile.
Mario sau Lars, obligat de un scandal de culise să renunţe la televiziune, e dispus să investigheze firele obscure ale afacerii care au transformat-o pe Sonia într-o proscrisă. Şi aici se declanşează partea romanului cinic, jurnalistic. Investigaţia lui Mario conduce către măruntaiele tenebroase ale realităţii pe care o trăim cu toţii. O lume a cătuşelor, a procurorilor, a arestărilor şi dispariţiilor. Această parte a romanului pare mai verosimilă decât realitatea însăşi. Un om obişnuit, şters, inocent, poate cădea în orice moment în jocul maliţios al unei realităţi aberante. „Mie nu mi-a trecut prin cap, în toată perioada mea de glorie, în care des, foarte des, bot în bot cu tot soiul de ofiţeri şi tot soiul de băieţi care trăgeau sfori, auzeam şi vedeam cum trag sforile alea, cum fac şi desfac politică şi politicieni, cum fac bani, cum omoară sau inventează afaceri. Nu mi-a trecut prin cap nici că, de nenumărate ori, informaţiile, pe care mi le dădeau, erau în primul rând utile pentru ei. Niciodată nu m-am identificat ca fiind doar o piesă a jocului lor. Dar la asta foloseşte orgoliul. Să nu vezi realitatea decât atunci când te muşcă de nas. Îi auzeam cum povesteau de telefoane interceptate, de ambientale şi de mailuri redirecţionate, de clone de telefoane şi de camere ascunse în dormitoare, dar nu m-am gândit niciodată că mi se poate întâmpla şi mie.” Personajul principal al romanului Libertate este tocmai această ţesătură monstruoasă de spionare reciprocă, aceste vase comunicante ale opresiunii care, nu ştim cum şi când, pe nesimţite, au devenit fireşti şi, oroare, au fost acceptate de oameni. Personajul principal este ceea ce ne-am obişnuit cu toţii să numim Sistemul. Lui i-am „acordat puteri absolute şi lipsite de orice responsabilitate asupra proprietăţilor noastre, asupra banilor noştri, asupra vieţilor noastre şi asupra persoanelor noastre. Aşa că ei sunt stăpânii noştri”. Oameni banali, normali, fericiţi, nefericiţi, oameni simpli ca noi pot sfârşi între dinţii acestei fiare, folosindu-se ea de neştiinţa şi naivitatea noastră. Există şi leac, şi e la îndemâna noastră. „Sistemul există atâta timp cât oamenii cred în mesajele lui. Cred în modelul pe care îl propune. Cu cât mai mulţi oameni sunt sceptici, cu cât mai mulţi oameni încearcă să gândească, să analizeze ce aud şi ce li se întâmplă, cu atât sistemul devine mai slab”. Singura posibilitate de eliberare locuieşte, aşadar, în mintea noastră. Renunţând la infantilizarea forţată, eschivându-ne de la spălarea de creiere, gândind cu capul nostru şi nu cu al mediilor intoxicante, informându-ne de la prima sursă, păstrându-ne statura dreaptă, putem ieşi din sclavie. Un roman grav, un roman incomod, un roman de citit.
