Printr-o răsucire a istoriei, identitatea latină a fost tocmai piatra pe care s-a realizat reîntregirea neamului şi destinul lui european. Extrem de valoroasă ni se pare însă filosofia politică a autoarei, concepţia sa despre stat ca reprezentând mult mai mult decât o entitate geografică şi administrativă
De inspiraţie divină trebuie să fi fost ridicarea Catedralei Întregirii în inima Cetăţii Apulum, al cărei trecut se pierde în abisul temporal al celui mai vechi popor european. O atingere de dincolo de fire ne înalţă chiar şi acum în timpul serviciului duminical deasupra existenţei terne, în pacea ecumenică a enoriaşilor gătiţi de sărbătoare, stând smeriţi de o parte şi de alta a unui coridor delimitat de trupurle lor şi care duce la Uşile Împărăteşti. Nu am mai auzit nicăieri acea pioasă cântare bisericească în care nu
simţi trecerea de la cânt la vorbire, nu am mai simţit nicăieri atâta înfiorare în vocile corului ce par să respire prin invocaţia şoptită a fiecărei note.
Mi-am amintit de toate acestea citind despre Dacia mitică a imnurilor lui Zalmoxis, a Blajinilor anahoreţi şi a preoteselor ancestralelor temple din jurul Pietrei Craivii în recenta carte a Victoriei Comnea, Amarad (Editura eLiteratura, 2015). Proiectul deosebit de ambiţios al autoarei de a scrie istorii alternative ale unor momente decisive din istoria neamului – Piaţa Universităţii din epoca postdecembristă (La Eneida), domnia lui Vodă Caragea (Marea mascara), teroarea anilor de după instaurarea regimului comunist (Domnul T. Confesiuni roz-negre) – realizează abia cu această ultimă carte o întoarcere la obârşii. Deşi nu e probabil precupată de teorie literară, autoarea pare să-şi scrie cărţile după toate canoanele şi uzitând strategiile narative şi tropii caracteristici ai Noului Istorism. Insula Scribului ale cărui memorii le citim (Leuce) are, ca şi spaţiul ficţional din Domnul T., forma literei X, semnificând „sensuri încrucişate”. Pe de o parte, naraţiunea operează cu informaţiile culese de la Institutul de Istorie Nicolae Iorga, dar şi cu un dublet mitopoetic, inspirat de legende, ipoteze istorice şi simboluri esoterice împrumutate din hermetism şi alchimie. Pe de alta, abisul privirii transgresează graniţele temporale: privirea scribului contemporan cu Decebal se intersectează cu privirea autoarei către trecut (pasaje cu scris italic) şi cu privirea Sibilei vergiliene către viitor (profeţii). Şi acest roman e articulat printr-o antiteză puternică între o Dacie spiritualizată, populată de eroi (chiar şi cei doi trădători, fratele regelui şi un tarabostes, arătând căinţă şi complexitate psihologică) şi o Romă distrugătoare de alte popoare, în vreme ce propria ei societate se limitează la o civilizaţie artificioasă.
La nivel metaficţional, naratoarea din prezent comentează versiunea textualizată a istoriei, care cel mai adesea e obiectul unei hermeneutici a suspiciunii: „Printr- o distorsionată viziune a istoriei, Diurpaneul a rămas totuşi cu imaginea unui om socotit şi curajos, dar primitiv, un fel de barbar incapabil de rafinamente psihologice.” Dacă Scribul scrie despre ceea ce vede, autoarea cântăreşte istorii alternative, se lansează într-un calcul al probabilităţilor: „fără acel aur, epoca lui Traian ar fi fost una de maximă austeritate. Fără acel aur, lipsa calităţilor imperiale ar fi şocat pe toată lumea. Nu doar senatul roman, dar şi intreaga lume i-ar fi retras susţinerea. Istoricii nu i-ar mai fi putut ridica osanale. N-ar mai fi existat Forumul cu măreaţa Columnă, nici noile porturi, scutirea de impozite şi incă multe altele…”
Insula Şerpilor, unde ajunge Scribul eliberat din sclavia de la Roma în care fuseseră târâţi dacii lui Decebal, este cunoscută drept Insula lui Ahile, dar autoarea imaginează un trecut al cultului lui Apollo în temple distruse de mânia peleianului după căderea Troiei. Resimbolizarea transformă asocierea lui Ahile cu Patrocle – emblema prietenei desăvârşite pentru generaţia lui Sadoveanu sau a mea – într-o relaţie sodomică. Ipoteza lui Eminescu, aceea că era imposibil ca un popor ocupat atât de puţin timp de romani, presărat cu răscoale contra lor, să-şi fi abandonat total graiul ancestral, a fost între timp întărită şi de istorici care cred că troienii lui Eneas au plecat din ţinuturile Traciei şi au migrat în primul mileniu în Etruscia. Victoria Comnea adaugă aceşti atlanţi-troieni-etrusci încărcăturii fabuloase ce mai include o incursiune a lui Eneas (coborârea acestuia în Infern şi profeţia Sibilei din Cumae sunt relocalizate în Dacia), o descendenţă din pelasgi, o alta din arsacizii dintre India şi Istru, sau din hiperborienii şi blajinii coborâtori din zei. Dinastiei lui Decebal i se atribuie o descendenţă din zeul Mercur. Confirmate de documentele puse la dispoziţie de Vatican, centrele de cultură din Dobrogea fostelor colonii greceşti chiar au fost surse de educaţie ale unui popor pe nedrept etichetat drept barbar. Rămas orfan din cauza războaielor cu romanii, Scribul e luat de un unchi la Gymnasion-ul său de la Calatis, unde învaţă câteva limbi şi dobândeşte suficientă învăţătură pentru a deveni secretarul particular al regelui Decebal. Rege zeificat, adulat de popor a cărui relaţie cu el aminteşte de ancestralele comunităţi agrare, genial strateg, înconjurat de o familie de eroi şi vestale turnate în tiparul Artemisei, Decebal intră într-o istorie revizuită, care corectează profilul unui învins din memoria colectivă, evocând victoria repurtată de daci asupra lui Domiţian, silit să semneze un armistiţiu ruşinos pentru un Împărat al Romei, ca şi cei şase ani care i-au trebuit lui Traian pentru a-i învinge. Deşi cronicar al prezentului, Scribul are conştiinţa istoriei. Nu corespondenţa diplomatică dictată de rege contează cât reconstituirea din memorie a unei domnii şi salvarea „Arhivelor Regale”: „Scrisul este ca un drum pe care il sapi între trecut şi viitor. Dacă te opreşti, nu va mai exista niciun drum, iar omenirea va rătăci veşnic în jungla ignoranţei”. Naraţiune de tipul meta-ficţiunii istoriografice, romanul nu este cronică de evenimente, ci încercare de definire a unei epoci sau formaţiuni statale. Iată, de exemplu, tipologia universală a tiranului şi a oricărui regim totalitar creionată de Dion Chrisostomul, un filosof cinic exilat în Dacia: „Dacă îngropi de vie o vestală nevinovată, doar pentru că a rezistat avansurilor tale, dacă trimiţi la moarte doi autori oneşti, doar pentru că au scris de bine despre altcineva şi nu despre tine, împăratul lor, dacă ordoni arderea până şi a cărţilor lor, toate aceste fapte şi incă multe altele nu dezvăluie îndeajuns găunoasa vanitate a unui veritabil tiran? Şi dacă le iei dreptul filosofilor de a vorbi şi de a asculta, dacă le închizi gura şi le interzici memoria, asta nu dezvăluie cu prisosinţă îngustimea minţii şi nemărginita răutate a unui tiran?” Reificarea spiritului în artefacte la romani este opusă Luminii divine a Geţiei: ce nevoie ai de filosofi profesionişti când fiecare dac e pătruns de măreţia misterului morţii, de dorinţa reintegrării în cosmos, ceea ce le şi dădea în bătălii ascendentul luptătorilor care nu se tem de moarte. Scribul comentează ironic politicianismul monocular care a inspirat falsa reprezentare a războiului cu dacii pe Columna lui Traian, invitând la îndoială asupra posibilităţii de a cunoaşte trecutul exact cum a fost. Scrisul este o activitate determinată de poziţia de putere, la Roma, în calitate de sclav, Scribul devenind simplu copist: „Cine ar fi stat să asculte vorbele unui sclav? Cine m-ar fi crezut pe cuvânt?” Surprins asupra scrierii adevăratei istorii a războiului cu dacii de stăpânul său roman, i se amputează patru degete şi e deportat, dar descoperirea unei mănuşi cu degetare de argint la un templu de pe Insulă (simbol al nemuririi sau al revelaţiei spiritului în alchimie) îl înalţă între magi, solomonarzi.
Arătându-se intrigată de o statuie a lui Traian, distrugătorul anticei civilizaţii a dacilor, postată în faţa Muzeului de Istorie, Victoria Comnea se aliază cu Eminescu sau Lucian Blaga, ataşaţi afectiv fondului nostru nelatin. Aşezând însă naraţiunea istorică deasupra haoticei istorii reale, se poate spune că Victoria Comnea nu şi-a exploatat argumentul până la capăt. Printr-o răsucire a istoriei, identitatea latină a fost tocmai piatra pe care s-a realizat reîntregirea neamului şi destinul lui european. Extrem de valoroasă ni se pare însă filosofia politică a autoarei, concepţia sa despre stat ca reprezentând mult mai mult decât o entitate geografică şi administrativă. Istoria, valorile, spiritualitatea, relaţiile sociale îl definesc calitativ, adică sub aspectul construcţiei sale identitare. Iată de ce, contemplând sfârşitul făuritorilor Unirii (Iuliu Maniu, Alexandru Vaida-Voievod, Onisifor Ghibu, Ion Nistor, Nicolae Iorga, dr. Aurel Vlad, Iuliu Hossu ş.a.), fie sub tăvălugul comunist, fie sub cel fascist, Ion I. Nistor deplânge în Amintirile din închisoare „prăbuşirea măreţei opere naţionale”. În apropierea Centenarului, îmi pare că a sărbători ceea ce au realizat fără lecţia de istorie a tragicului lor destin ar semăna cu însuşirea trofeelor unor viteji căzuţi pe câmpul de luptă. Putem fi legitimi numai venind în numele lor.
