Să îndrăzneşti să ştii, să descoperi adevărul după întunecatele decenii de demonie politică e un act de curaj, dar şi unica şansă de a parveni la adevăr şi justiţie. În ape tulburi, se pot impune falsul şi impostura, cum ar fi ţintuirea la stâlpul infamiei, de către foştii persecutori, a fostelor victime – torturate, urmărite tot restul vieţii, interzise în spaţiul public, cunoscute atunci ca dizidenţi.
Filosofia critică, creaţie a Şcolii de la Frankfurt, al cărei scop este să conştientizeze o societate de felul în care e manipulată de putere, dobândeşte în paginile publicistice ale marilor noştri scriitori contemporani care au cunoscut dictatura – Nicolae Breban, D.R. Popescu, Augustin Buzura – accente virulente, pamfletare.
Cuvântul „revizionism” încă trezeşte în România angoase, chiar mai mult decât în vremea lui Caragiale, dar, din fericire, mai puţin decât în anii ’50, când o interpretare politică greşită putea fi fatală. Înlocuirea viziunii monoculare cu multi-perspectivismul a marcat însă intrarea în modernitate, nu numai în artă, cu legile perspectivei, dar şi în astronomie, prin coordonatele polare, sau în politică, prin relativismul raţiunii instrumentale. Să îndrăzneşti să ştii, să descoperi adevărul după întunecatele decenii de demonie politică e un act de curaj, dar şi unica şansă de a parveni la adevăr şi justiţie. În ape tulburi, se pot impune falsul şi impostura, cum ar fi ţintuirea la stâlpul infamiei, de către foştii persecutori, a fostelor victime – torturate, urmărite tot restul vieţii, interzise în spaţiul public, cunoscute atunci ca dizidenţi. Pentru a distinge însă între un denunţ soldat cu moarte şi o declaraţie impusă de un regim totalitar, care pretindea cetăţeanului, precum biserica Evului Mediu, să i se mărturisească în tot ceea ce făcea sau gândea, e nevoie de un filosof precum Michel Foucault. Pentru a sesiza barbaria din practicile de „igienizare socială”, de genul sterilizare şi deportare, e nevoie de o scriitoare precum Virginia Woolf. Să-l aperi pe funcţionarul Peter Pett, un fel de Acarul Păun, învinuit de dezastrul flotei engleze din anul 1667, atribuind răspunderea guvernului, e nevoie de un mare poet angajat politic în Războiul Civil, precum Andrew Marvell. Filosofia critică, creaţie a Şcolii de la Frankfurt, al cărei scop este să conştientizeze o societate de felul în care e manipulată de putere, dobândeşte în paginile publicistice ale marilor noştri scriitori contemporani care au cunoscut dictatura – Nicolae Breban, D.R. Popescu, Augustin Buzura – accente virulente, pamfletare. Abordate de autori din tânăra generaţie, precum
politologul Viorella Manolache, temele criticii sociale sunt tratate cu detaşare, impresia de obiectivitate venind şi din schimbarea frecventă a punctului de vedere, cu multe trimiteri bibliografice, într-un fel de exercţiu husserlian al variaţiei fenomenologice. Emoţionalitatea omului revoltat, prins în magma viului, a lăsat loc spiritului analitic, curiozităţii omului de ştiinţă şi arheologului neimplicat al cunoaşterii. De sub avalanşa de contexte discursive răzbat însă faţete noi, cel puţin pentru publicul larg, de natură să revizuiască istoria recentă a României şi a angrenajului de idei şi politici internaţionale din care a făcut parte.
Titlurile cărţilor publicate de Viorella Manolache într-un răstimp scurt, de un deceniu, sunt definitorii pentru modernitatea viziunii unei minţi mobile şi erudite care se mişcă lejer, cu maxim de informaţie şi minim de text într-o vastă arie interdisciplinară. Obiectul de studiu e plasat într-un câmp de energii socio-politice şi perceput în devenire. Ar putea spune, precum Montaigne: „eu descriu trecerea”: Cecitatea politică între sindrom ereditar şi faza lungă a maşinismului, Elita politică românească: între deconstrucţia comunismului şi reconstrucţia democraţiei, Elite în marş, Centru şi margine la Marea Mediterană. Filosofie Politică şi Realitate Internaţională… Ne-au reţinut în mod deosebit atenţia două dintre ele: Dinamica modelului european asupra localismului creator în epoca „modernismului ofensiv” (prima jumătate a secolului XX) (Editura Techno, Sibiu 2011) şi cea mai recentă, Repere teoretice în biopolitică (Editura Institutului de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale, 2013).
Opoziţia „model european”/ „localism creator” anticipează şi rezumă argumentaţia primului volum: prima jumătate a secolului trecut a fost scena confruntării dintre tradiţionalişti şi europenişti, ambele tabere acceptând statutul marginal al României în concertul european şi diferind doar în proiecte. Cei dintâi se temeau de sentimentul de alienare pe care l-ar fi putut produce vidarea de conţinut a ordinii culturale tradiţionale, în vreme ce avocaţii modernizării prin emulaţie îşi însuşeau, fie principiul Legii imitaţiei teoretizat de Gabriel de Tarde (Lovinescu), fie modelul social modern, paneuropean, pe care Rădulescu-Motru şi-l însuşise, probabil, de la profesorul său, Wilhelm Wundt, susţinător al lui Bismark. O a treia cale pare să fi fost intuită de Al. Dima, care propusese „localismul creator” ca pe o formă de „resurecţie a secundarului”, aflată în relaţie integratoare, nu antagonistă faţă de centru. Marginalitatea e „revendicată ideologic ca outsider tipologic ce supravieţuieşte historiei, fagocitând-o” (56).
„Ideea europeană”, titlul dat revistei sale de direcţie, era pentru Constantin Rădulescu-Motru modul de articulare a culturii ca formă emergentă a unei ordini la care contribuiau toate popoarele de pe continent. Dezamăgit că românilor le lipsea „sufletul instituţional”, el încerca să le insufle sentimentul de identitate pe care fiecare naţie ţi-l construieşte prin ordinea artefactelor (forma supremă de reificare a psihologiei colective în Etica lui Wundt), care este, de fiecare dată, locală, fără implicaţii valorice. Trebuie spus că modelul european era repus în discuţie la sfârşitul secolului al XIX-lea, odată cu schimbarea hegemoniei: independenţa faţă de turci şi alianţa cu o dinastie germană. Dimitrie Cantemir fusese el însuşi model, atât pentru estul, cât şi pentru vestul Europei, iar personalităţi precum Eminescu, Iorga, Blaga, Brâncuşi sau Eliade nu încap în niciun „localism”, fie el şi creator. Vidul cultural al epocii post-renascentiste a fost, fără îndoială, consecinţa regimului politic, care nu a afectat opulenţa unor familii, dar a blocat generarea de forme personalizate ale spiritualităţii. Dacă e să adoptăm moda franceză a reprezentării spiritului naţional printr-un chip feminin emblematic, potrivită pentru această perioadă ni se pare faţa cu trăsături impecabile dar complet inexpresive, ca şi privirea ochilor perfect rotunzi aţintiţi asupra pictorului dintr-un tablou al perioadei Biedermeier organizată de curând de Muzeul de Artă. În contrast cu deşertul de gânduri pe care-l bănuieşti dincolo de căutătura placidă, mulţumită de sine, luxul şi ornamentaţia rochiei par o lecţie despre zădărnicie. Extrem de interesant ni se pare însă capitolul despre relaţiile dintre grupul Lovinescu şi Ramiro-Ortiz, al căror fruct a fost o societate de studii italiene şi o revistă, Roma, despre care eruditul italian a declarat că a reuşit, în câţiva an, să formeze un public „mai pretenţios şi mai luminat”. Era Italia cu adevărat spaţiul unui „curent secundar de sincronizare”? 
Poate că nu, dacă ne gândim că, în vreme ce Marinetti arunca peste bord într-un Paris considerat Centru cu majusculă operele literare şi muzeale ale ţării sale, Ezra Pound îi descoperea pe Sextus Propertius şi pe poeţii italieni timpurii, molipsindu-l şi pe prietenul său, T.S. Eliot. Istoria literaturii i-a luat cu sine în viitor pe aceştia din urmă.
Revendicând termenul de „bioputere”, un concept central în filosofia lui Foucault, discursului sociologic din România interbelică, Viorella Manolache reface, în acelaşi timp, istoricul acestui subiect până în antichitate, probând deopotrivă erudiţie şi capacitatea de a construi un nou câmp disciplinar la intersecţia filosofiei, biologiei, sociologiei, dreptului şi politologiei. De pe această poziţie privilegiată, respinge reducţia discursurilor instituţionalizate la simple texte şi retorică, aşa cum fac deconstrucţionişti de genul lui Hayden White, insistând asupra efectului lor de realitate, de generare, nu doar de atitudini, ci de practici sociale. Conceptul de medicină socială elaborat de eugeniştii ardeleni care au editat Buletinul Eugenic şi Biopolitic al anilor treizeci era un reflex târziu al ideilor lui Galton şi al şcolilor de eugenie din toate ţările europene, ca şi de peste Ocean. Sub forma ingineriei omului nou din Rusia bolşevică, imitată mai târziu în exprimentul Piteşti, practicile de modelare a psihicului uman prin intermediul violenţei asupra trupului erau incriminate de Orwell în coşmarescul univers al romanului său, O mie nouă sute optzeci şi patru, dovedind capacitatea scriitorului de a vedea mai departe decât omul politic. Cartea Viorellei Manolache dă de gândit, în această privinţă. Când spunem Europa, ne gândim la muzica lui Beethoven, la filosofia lui Rousseau, la tratatele despre guvernare ale lui Hobbes sau Locke. Dar toţi aceştia au apărat drepturile individului contra leviathanului puterii. Beethoven a retras dedicaţia unui revoluţionar devenit oligarh, Rousseau, Hobbes şi Locke au insistat asupra naturii contractuale, nu naturale, dintre omul liber în starea naturii şi cetăţeanul supus legii, pentru a-l apăra de abuzurile ei. Cultura, corect definită de autoare ca o chestiune de coduri şi moduri de reprezentare, nu poate fi locală, iar conceptul actual de literatură universală chiar este aceea de literaturi în concert, hrănindu-se reciproc, ca lumina din lumină. Salman Rushdie, de exemplu, e convins de importanţa efectului revitalizant al literaturilor fostelor colonii asupra celor din metropole, invocând realismul magic.
Ordinea politică rămâne, prin contrast, un domeniu vulnerabil la „voinţa de putere” a unora, care impun forme instiuţionale neconstituite organic. Este citat Adrian T. Sârbu care vede în campanii de aliniere la modele străine o „voinţă de putere în ipostaza sa nevrotică şi adesea isterică” de „violentare grăbită, impacientă, convulsivă a fondului”. Se observă că, prin contrast cu evazionismul moderniştilor occidentali, elitele româneşti, inclusiv literaţi, au fost implicate în politică din vremea Convorbirilor literare până în pragul ultimului război. Într-o societate care nu s-a întemeiat pe convenţii ale drepturilor omului – Ceauşescu le-a semnat dar nu le-a respectat – şi nici pe o constituţie precum aceea concepută de Jefferson, implicarea scriitorului în politică pentru a asigura imperativul lui Beethoven – „Îmbrăţişaţi-vă, milioane!” – ni se pare încă imperios necesară.
