Titlul acestui articol este o traducere aproximativă a sintagmei engleze dintr‑un articol recenzat pentru o revistă indiană, Christianity without Christiandom, care propune o spiritualitate universală, inspirată de valorile creştine, eliberată de suportul ei instituţional – cler, biserică, ritual. Argumentaţia sa se sprijină pe o iniţiativă pornită chiar din sânul bisericii catolice cu ocazia celui de al doilea Conciliu Ecumenic al Vaticanului, din 1962‑1965, care a deschis porţile bisericii unei umanităţi eliberate de orice dogmă şi problematicii omului universal.
După o conferinţă la Dresda, care a dovedit existenţa unei comunităţi academice internaţionale, cu participanţi uimiţi ei înşişi de telepatia care funcţionase aparent între cei care nu numai concepuseră similar tematica, dar folosiseră concepte şi un limbaj comun, am pornit într‑o călătorie la lăcaşuri consacrate ale Imperiului Roman de Apus.
Am început chiar cu Catedrala din Dresda, ale cărei ziduri fumurii poartă, asemenea multor clădiri ale oraşului, urmele bombardamentelor din cel de‑Al Doilea Război Mondial. Astfel, am început să rătăcesc într‑un univers paralel unei lumi desacralizate şi total străine celei în care m‑am format. Ceea ce pentru mine făcea parte dintr‑un pelerinaj este descris pe unul din recentele şi puţinele bloguri dedicate Catedralei ca un surogat accidental. Naratoarea şi „Dan” au intrat în Catedrală să se adăpostească de ploaie, atenţia fiindu‑le captată înăuntru de zgomotul propriilor paşi şi de răpăiala ploii pe acoperiş. Realizează că nu prea ştiu ce căutau acolo, dar, cum nimeni nu‑i dă afară, se hotărăsc să „exploreze” interiorul. Pentru mine, interiorul era în minte mai înainte de a fi sub ochi. Una din Faptele goetheene ale poporului german, pentru care, după cum citesc pe înscrisul unuia din cei doi lei din faţa primăriei învecinate, este datorie de conştiinţă. Scriu în Cartea vizitatorilor o parafrază după un psalm de Luther (Aus tiefer Not…), a cărui statuie o ştiam undeva aproape, în faţa bisericii Marienkirche. Mă înscrisesem în tradiţia dialogului pasionat cu divinitatea al regelui psalmist. Undeva, la începutul paginii, un vizitator din Berlin scrisese: Lieber Gott, ich bin hier, du bist da, Tra,la la … (Dragă Doamne, tu eşti acolo eu colea, tra‑la‑la…). Un şoc şi mai puternic am avut în Regensburg, când am întrebat drumul către Catedrala Sf. Petru, iar interlocutoarea mi‑a răspuns: „Nu ştiu, doar nu sunt nătăfleaţă (dumm)…”.
M‑am convins încă o dată că identitatea unui popor nu este dată de ceea ce pune în vitrină, ci de modul cum îşi înţelege şi preţuieşte valorile în conştiinţă. Nu prin filiaţie biologică/ rasială, ci prin afiliere culturală dobândeşte conglomeratul de atomi umani formă unitară, precum mitul totalitar al catedralei gotice.
Catedrala din Regensburg te copleşeşte. Când intri de afară, ţi se pare că stăpâneşte peste tot întunericul, dar, după ce te obişnuieşti, distingi totul la unica lumină a vitraliilor, ca şi cum aceasta ar veni dinlăuntru. Nu sunt cuvinte pentru măreţia sobră a arhitecturii gotice, deşi sentimentul nu este unul de neobişnuit, ci, dimpotrivă, de loc hărăzit, al deplinei păci sufleteşti, din care cu mare greutate reuşeşti să te smulgi. Dimpotrivă, Catedrala din Rheims te răscoleşte. Jocul cu spaţii şi forme ţine de o inepuizabilă imaginaţie şi, întrucât nu ajungi să o stabilizezi într‑un tot simetric, această perpetuă variţie îţi pare infinită, ca şi laterala catedralei, atât de mare, încât îţi acoperă întregul câmp vizual.
Un război de contradicţii a produs în mine şi vizita, de mult visată, la Le Mont Saint Michel din Normandia. Dorinţa se născuse dintr‑un vis contagios. Protagonistul unei povestiri de T.W. Higginson se doreşte Regele viselor, cum sună titlul, adică stăpân peste eul scăpat de sub propria voinţă în vis. Imaginea pe care doreşte să o viseze este o ilustraţie a lui Mont Saint Michel dintr‑un album.
Pe de o parte, există în acest teritoriu permanent asediat de turişti mănăstirea fortificată datând din primul mileniu şi spaţiul ei originar. Inteligente politici culturale au interzis construcţii, atât în satul de pe continent, cât şi în cel dintre sat şi mănăstirea care, privită în goana maşinii, se profilează în singurătatea şi splendoarea ei la orizontul unde pământul şi cerul îşi unesc pânzele uniforme, cenuşii. Nu am mai văzut nicăieri case asemănătoare. Sunt şi ele cenuşii, fără vârstă, construite ca nişte cuburi perfecte din piatră ce ar fi putut fi ridicate şi în epoca astfel numită. Acoperişurile sunt şi ele închise la culoare, sentimentul încercat în faţa lor fiind acela de timp îngheţat într‑o materie neschimbătoare, incoruptibilă. Nu‑ţi poţi imagina oameni născându‑se şi murind între acele ziduri, poate părăsite, deoarece nu am văzut nicio fiinţă vie mişunând printre ele.
Digul construit între ţărm şi muntele mănăstirii care, pe vremuri, devenea insulă la ceasul mareelor, este străbătut doar de autobuzele care transportă turişti. Dincolo se întinde Atlanticul – o geană fără culoare, ce se confundă cu cerul şi care formează în vecinătate mici insule de apă agitată peste dunele de nisip ale unui deşert acvatic. În partea dinspre ocean, se ridică un fel de chilie pe care o deschid curioasă. Nu zăresc nimic, este un întuneric deplin ca şi uitarea în care s‑au pierdut călugării benedictini care priveau, poate, de acolo, alternanţa mareelor.
Păşim peste podul ce duce la mănăstire, deasupra căruia străjuieşte poarta dinţată. La intrare, ţâşneşte un izvor într‑o fântână de piatră rămasă din timpurile de demult. Turiştii, probabil informaţi de pe bloguri, şi‑au adus sticluţe şi stau la coadă pentru a le umple. Însoţitorul meu îşi face palmele căuş şi bea apa din ele, iar eu îi urmez exemplul.
Iar apoi, şocul! Voci vesele răsună ca la o petrecere populară, venind din restaurantele deschise cu duiumul în interiorul fortăreţei. Pe partea stângă văd un oficiu poştal şi mă întreb dacă oamenii nu pot bea o bere sau expedia scrisorile şi din altă parte decât din interiorul sacrosantului Mont Saint Michel. Există şi varianta modernă a podului de apărare – un mic detaşament de militari înarmaţi futuristic ca în războiul stelelor, care îşi leagănă agale pistoalele automate. De consumerism nu te apără însă nimic.
Informată şi eu de pe bloguri, mi‑am adus încălţări potrivite pentru ascensiunea montană, dar renunţ. Plec pentru a păstra în memorie doar exteriorul de basm al lui Saint Mont Michel, mai presus decât cel din vis.
Divina Comedie a fost comparată cu o catedrală în versuri – expresie, şi ea, a unui mit totalitar, care poartă istoria reală, dogmatica, etica, valorile, credinţele Evului Mediu în deplinătatea constituirii sale. Este Scriptura Imperiului Roman de Apus, sublimarea lui în reprezentare. Am putea să receptăm cea mai valoroasă operă a Italiei dacă ar fi desprinsă de fundamentul său material şi cultural – catolicismul ca religie, edificii, dogme, scolastică? Am putea reduce tetrada heideggeriană – cer, divini, pământ, muritori – la cei din urmă? Într‑un eseu devenit canonic despre Divina Comedie (1929), T.S. Eliot distinge între credinţă şi înţelegere, dar fără a le pune în opoziţie. Sentimentul religios, credea Eliot, nu se confundă cu o anume credinţă, religie. Dar dacă îl posezi, poţi înţelege credinţa cuiva, chiar dacă nu o împărtăşeşti: „Putem distinge între credinţa lui Dante ca om şi credinţa lui ca poet, dar suntem siliţi să credem că există o relaţie specială între cele două şi că poetul «crede în ceea ce spune». Dacă am afla, de exemplu, că De Rerum Natura a fost un exerciţiu latin pe care Dante l‑a compus pentru relaxare după finalizarea Divinei Comedii şi publicată sub numele de Lucretiu, sunt sigur că aceasta ar ştirbi capacitatea noastră de a ne bucura de poezia lui”.
Eliot vede în Dante un poet universal, deoarece limba sa este aproape de latina Evului Mediu târziu, care era vorbită de toată elita intelectuală a vremii. Acea comunitate transfrontalieră este rememorată cu nostalgie de T.S. Eliot, mărcile identităţii fiind transmise ca meme culturale. Există un hiat stilistic între Infernul, pe de o parte, şi Purgatoriul şi Paradisul, de cealaltă parte. Limbajul lui Dante se simplifică în acestea din urmă, sugerând prin abstractizare spiritualizarea celor care se căiesc, care caută ei înşişi focul purificator şi care se contopesc în lumina iubirii divine.
Criticul şi poetul Geo Vasile îl interpretează pe Dante într‑un mod asemănător celei mai autoritare voci a modernismului. Publicate separat, Purgatoriul şi Paradisul au apărut anul trecut la Editura Eikon, desăvârşind un act creator care a dăruit limbii noastre un monument literar. Caracteristicile enumerate de Eliot se regăsesc în această transpunere românească: simplitatea limbii, apropriată de vorbirea comună, lipsa metaforelor şi predominanţa alegoriei cu imagini foarte vii, emularea sintaxei şi retoricii latinei medievale. Concreteţea imaginilor câştigă în formele derivate ale cuvintelor prin care substantivelor li se asociază calităţi: „O, nu căta la scoarţa precum râia/ ce‑mi gălbeneşte pielea, se tot ruga,/ şi nici că‑mi este carnea scorburoasă…”. Sunt preferate cuvintele de origine latină, iar sintaxa contorsionată cu predicatul la sfârşit urmează acelaşi model: „De‑nmărmurire covârşit, întorsu‑m‑am/ spre călăuză, aidoma copilului ce fuga dă/ într‑una acolo unde se‑ncrede cel mai mult// şi călăuza‑mi sare‑ndată să/ îşi ajute băieţelul palid, cu sufletul la gură:// cu glasul său mai potrivit să liniştească,// îmi spuse”.
Foarte frecvent este hiperbatonul, alterarea sintaxei fireşti, de dragul de a accentua anumite sensuri sau pentru a prelungi efortul de înţelegere al cititorului sporindu‑i concentrarea şi sentimentul de lectură ceremonioasă.
Credem că idiomul controlat, fără cusur, cu un timbru sapienţial, este câştigul deplinei maturităţi a traducătorului, în consonanţă cu ceea ce observa Eliot la Dante: limbajul acestuia trădează filtrarea tuturor imaginilor prin îndelungată reflecţie.
Fiind el însuşi poet, GeoVasile nu neglijează expresivitatea poetică de dragul dogmelor augustiniene, iar italienistul şi criticul literar însoţesc Cânturile de note cu un material din cel mai divers: interpretare, informaţii despre evenimente şi persoane reale, citate şi aluzii intertextuale. Versiunea pe care Geo Vasile o dăruieşte limbii române aduce către noi nu doar poemul dantesc, ci lumea în care aceasta s‑a sublimat.
■ Scriitor, eseist, profesor universitar, traducător
Maria‑Ana Tupan
