Încapsulat metaforic în trimiterea subtilă la vederile perioadei Edo (cunoscută și ca perioada Tokugawa), mai precis la seria de stampe ale lui Katsushika Hokusai, intitulată Cele 36 de vederi ale Muntelui Fuji, exercițiul analitic etalat de Rodica Frențiu în paginile volumului Unsprezece vederi de aproape asupra imaginarului japonez, apărut în 2024 la Presa Universitară Clujeană cu prefața Florinei Ilis, translează tehnicile și jocul perspectivic proprii artei plastice tradiționale nipone într‑un discurs critic rafinat, în care hermeneutica nuanțată, de tip close reading, și amplele tablouri de istorie literară și culturală de tip distant reading funcționează simbiotic, completându‑se minunat.
În limitele interpretării de aproape și de la distanță, cea dintâi secvență a volumului, este rezervată câtorva dintre marile nume ale literaturii japoneze clasice, Sei Shōnagon, Mori Ōgai, Osamu Dazai, Kenzaburō Ōe, Haruki Murakami, Natsume Sōseki sau Murasaki Shikibu, a căror creație beneficiază, într‑o primă instanță, de abilitatea cu care filologul Rodica Frențiu urmărește dezvoltările linvgistice, poetice, zoopoetice etc., și, pe de altă parte, de sensibilitatea educată a excelentei specialiste în cultură niponă, asociată științei de atelier a fabuloasei specialiste în caligrafie care a devenit Rodica Frențiu în urma câtorva sejururi academice în Țara Soarelui‑Răsare. Această ultimă dimensiune se dovedește a fi responsabilă pentru specificitatea metodologică a studiilor, bazată pe ceea ce autoarea numește a fi „analiza de tipul «acoperișului ridicat» (fukinuki yatai) – tehnică regăsită în rulourile pictate Genji monogatari emaki din secolul al XII‑lea, prin care scenele din romanul Povestea lui Genji (Genji monogatari, 1008?), scris de Murasaki Shikibu, sunt pictate într‑o manieră ce facilitează privirea imaginilor cu capul aplecat, de sus în jos, ca printr‑un acoperiș transparent”. Glosar livresc‑meditativ și adnotări romantic poetice: Sei Shōnagon, primul studiu al volumului, intitulat Însemnări de căpătâi (Makura no sōshi), se concentrează asupra creației contemporanei lui Murasaki Shikibu, decopertând sistematic valențele acestei scrieri de început de secol XI (1002?), de la circumscrierea istorică și teoretică a unui nou gen literar – numit mai târziu zuihitsu (sau „însemnări în goana pensulei”) –, rezultat din combinarea însemnărilor memorialistice cu anecdote, poezie, notații aleatorii și meditații contemplative, la survolarea unei exegeze complexe. În siajul acesteia, Rodica Frențiu reconstituie biografia lui Sei Shōnagon și atmosfera curții imperiale, sintetizează particularitățile scrierii acesteia, insistând pe nuanțele temporalității din discurs și pe detaliile de tehnică narativă specifică, explicate într‑un excurs elegant, mereu la obiect, în care autoarea intarsiază explicativ conceptele japoneze adiacente și corectează omisiunile datorate răstălmăcirilor originalului. Orientată de valorizarea cuvântului de către Sei Shōnagon, care, inspirată de kotodama (spiritul cuvântului, termen central în tradiția animistă shintō), exploatează valențele cuvântului, de „cuvânt ca element decorativ, dar și creator de lumi imaginare”, autoarea urmărește apoi, cu o impecabilă artă de miniaturist, efectele pe care adjectivul okashi (minunat, splendid, încântător, mare, bun, dar și straniu, neobișnuit, excentric etc.) le produce în textul doamnei de companie a împărătesei Fujiwara no Teishi, înainte de a se cufunda în analiza conceptului de makura kotoba (cuvinte‑pernă), figură de stil codificată tradițional și creatoare de tradiții.
Cuvântul își menține privilegiile și în capitolul secund al volumului, Conștiința intelectuală și cultivarea sinelui (shūyō) ca imperative ale modernizării Japoniei: Mori Ōgai, Tânărul (Seinen), în perimetrul căruia Rodica Frențiu surprinde mutațiile produse în literatura japoneză odată cu epoca modernă, impecabil ilustrate de un roman scris în genbun itchi (noul stil literar practicat în Japonia Restaurației Meiji). Polivalent, „etern rebel” asumat, romantic și idealist, cunoscut mai ales în calitate de creator al romanului eului (watakushi shōsetsu), inspirat de romanul autobiografic european de secol XIX, Mori Ōgai se convertește mai întâi în subiectul unui tablou cultural efervescent, excelent ancorat exegetic, privirea de ansamblu lăsând ulterior locul decantării hermeneutice a Bildungsromanului Tânărul, în care se contopesc teze canonice și dezvoltări analitice relevante (paginile consacrate intertextualității reprezintă o mostră în acest sens, mai ales dacă ne gândim la prezența filosofiei și literaturii germane în discurs), laterale istorico‑mentalitare importante pentru înțelegerea romanului, a idealurilor intelectuale translate ficțional.
Dezbaterea privind relația dintre individ și cultura instituționalizată se întețește după Al Doilea Război Mondial, perioadă nevralgică în istoria Japoniei, reflectată și în romanul din 1948 al lui Osamu Dazai, tratat în capitolul Osamu Dazai Osamu Dazai, Dezumanizat (Ningen shikkaku). Un „proscris social” la procesul condiției umane. Spirit inadaptat, devenit legendă încă din timpul vieții (motivele fiind multiple: morfinoman, alcoolic, bolnav de tuberculoză, cu opinii politice radicale și o o serie de tentative de sinucidere, cea din urmă, de tip shinjū – dubla sinucidere a îndrăgostiților – fiind reușită) acesta pune pe tapet condiția intelectualului și a naționalismului, înțeles ca identitate națională reflectată în conștiința individuală. Romancierul japonez se convertește în lectura Rodicăi Frențiu în pivotul unui complex joc al perspectivelor interpretative, cu un reper în diagnoza societății japoneze postbelice și un altul în circumscrierea romanelor de tip shishōsetsu (echivalentul japonez al romanului eului din literatura occidentală). Analiza propune o oportună prezentare a conceptului de haji (rușine), prolog necesar al decorticării polivalente a romanului Dezumanizat, privit drept „mărturia extrem de sinceră a «decăderii» și «descalificării» unui om și, în același timp, revolta acestuia împotriva stigmatizării primite din partea societății, în lipsa înțelegerii exacte a datelor din «dosarul» vieții personale”.
Cele două secvențe critice rezervate creației romanești a lui Kenzaburō Ōe – Kenzaburō Ōe, O experiență personală (Kojintekina taiken). Istoria personală conectată la istoria universală ca meditație asupra crizei umanismului, respectiv Kenzaburō Ōe, Strigătul înăbușit (Man’en gannen no futtobōru): Jocul violenței sacre între mit, logos și istorie în matricea culturală japoneză – oferă un avizat portret de autor, în care, alături de elementele biografice și cele de contextualizare istorică, se insistă pe specificitatea stilistică a romanelor și pe un program caracterizat prin protest și rezistență, respingerea ideologicului de orice fel aspirând să genereze un nou tip de umanism. Studiile aprofundează cele două teme majore ale operei lui Kenzaburō Ōe, amândouă fiind „expresii ale crizei interioare trăite de autor”: traumele și evoluția copilului handicapat, respectiv mitologiile societății contemporane (corelativul fiind reîntoarcerea la mit, în absența idealizării acestuia).
O schimbare de registru se produce odată cu imersiunea Rodicăi Frențiu în universul infuzat muzical al unui fost proprietar de bar de jazz, convertit într‑unul dintre cei mai titrați prozatori japonezi postmoderni – Haruki Murakami. Studiul Haruki Murakami: ritmuri din muzica timpului‑fluviu dizlocă valențele muzicii ca formă de seducție oferită cititorului postmodern, începând cu primul roman al scriitorului, Ascultă cum cântă vântul (1979), unde discografia reprezintă cheia de interpretare a textului, pentru ca autoarea să treacă apoi prin fiecare roman în încercarea de a redimensiona hermeneutic ceea ce protagonistul homodiegetic din În căutarea oii fantastice (1982) afirmă: „Muzica e mai durabilă în timp decât gândirea”.
În Zoopoetica la intersecția dintre postmodernism și postuman. Studiu de caz: pisica și literatura japoneză contemporană, Rodica Frențiu începe prin a constata că în primele două decenii ale secolului nostru, piața literară japoneză a întregistrat șapte romane în al căror titlu apare cuvântul neko (pisică), ceea ce generează o arheologie sofisticată, bogată în reconstrucții mitologice și date istorice, dublată de o istorie concentrată a prezenței pisicii în literatura japoneză – de la Sei Shōnagon și Murasaki Shikibu la haikuurile lui Masaoka Shiki sau la Eu, motanul, romanul lui Natsume Sōseki. Centrul de greutate al studiului se consumă în analizele minuțioase ale câtorva romane postmoderne, în perimetrul cărora pisica se configurează ca subiect al cunoașterii – Pisica musafir, publicat în 2001 de Takashi Hiraide, Înotând cu elefantul, în brațe cu pisica, de Yōko Ogawa (2009), Dacă pisicile ar dispărea din lume, de Genki Kawamura (2012), Ea și pisica ei, de Makoto Shinkai și Naruki Nakagawa (2013), Memoriile unui motan călător, de Hiro Arikawa (2015), sau Motanul care voia să salveze cărțile, de Sōsuke Natsukawa (2017) –, cu pertinente dezbateri privind reconsiderarea viziunii antropocentriste asupra subiectivității, individualității sau ființei interioare.
Rezervată traducerii literare din limba japoneză în limba română și experienței/experiențelor alterității, secțiunea secundă a volumului, intitulată Re‑descoperirea celuilalt, incorporează două studii succinte consacrate romanului Starul al lui Yukio Mishima și creației lui Murasaki Shikibu, Povestea lui Genji. Lor li alătură un text doar aparent distonant, consacrat redescoperirii celuilalt prin intermediul artei culinare (Pe‑trecerea anotimpurilor în arta culinară japoneză washoku) și ceea ce autoarea numește a fi o „narațiune confesivă despre morfologia învățării unei limbi străine” (Confesiuni despre… cucerirea limbii celuilalt), ancorată în discursurile lui Polly Barton și Akira Mizubayashi. Revenind la sine, Rodica Frențiu evocă, în Post‑scriptumul „vederilor” sale, intitulat Visul japonez: descoperirea și re‑descoperirea celuilalt, istoria configurării fascinației sale pentru civilizația și cultura japoneză, punctând scrupulos fiecare eveniment definitoriu al unei „experiențe inițiatice” continue, ale cărei ecouri se regăsesc și în acest volum, deopotrivă de fascinant, de inestimabil ca informație și foarte bine scris, pe care îl lași cu regret din mână, punându‑l însă la păstrare pe cel mai apropiat raft al bibliotecii tale afective.
■ Scriitor, critic şi istoric literar, cercetător ştiinţific
Constantina Raveca Buleu
