Scriitorii s‑au regăsit pe sine în tărâmul de vis numit Transilvania, fiecare cam după etnia lui. Românii au creat literatură competitivă mai târziu decât celelalte „națiuni” ale Transilvaniei, dar de scris au scris mereu câte ceva, fie și numai pe meșter‑grindă, altfel nu ar fi păstrat din latinește verbul „a scrie”. „Întârzierea” aceasta a românilor și „graba” altora întru trecerea la literatura beletristică nu are nicio legătură cu superioritatea ori inferioritatea vreunui popor, ci cu anumite tipuri de educație și de imprimare a acestor tipuri în conștiința publică. Maghiarii, de exemplu, au fost educați ca să‑și formeze conștiință de stăpâni, de nobili. Kossuth Lajos, liderul revoluționar de la 1848 era convins că ungurul s‑a născut ca să fie nobil și nobilul (din Ungaria și țările dependente de ea) ca să fie ungur. Românilor li s‑a inoculat secole la rând ideea – care s‑a transformat în convingere – că sunt un neam de servitori, de slugi, de supuși. Conștiința de stăpân a generat numeroase împliniri în plan oficial, pe când conștiința de supus a dat naștere unor eșecuri în societate și unor creații anonime, nespectaculoase, neapreciate.
S‑a vorbit mult în cultură despre „transilvanism”, dar rândurile de mai jos nu au nimic cu acest concept, absent, în general, din mediile românești. Acum, toate s‑au diluat, diminuat și amestecat. Atât de mult ni s‑a repetat că nu mai există specific național și nici regional, că toți aparținem universului sau globului, încât ne‑am mondializat (cum ar zice un francez). În trecut nu a fost așa. Țările nu se potriveau cu cele de azi, iar popoarele trăiau fie în state prea mari, fie prea mici. De exemplu, Regatul Ungariei cuprindea prea multe popoare, greu de gestionat, pe când românii erau împărțiți în prea multe state mici, tot greu de gestionat. Națiunile moderne au sfărâmat această ordine medievală abia în secolele al XIX‑lea și al XX‑lea, când au încercat să aplice formula: „un popor – un stat”. Totuși, regiunile sau provinciile vechi au rămas fascinante. Astfel, a existat un timp când nu doar Transilvania era a scriitorilor, ci și scriitorii erau ai Transilvaniei.
Nicolae Bălcescu zice (în avântul său romantic) că munții înconjoară precum zidul o cetate toată această țară (a Ardealului), care a fost binecuvântată între toate de Domnul pe pământ. A fost, fără îndoială, Transilvania un loc de ispititor belșug și de trecere a oștilor, dar a rămas mereu și un loc al oamenilor statornici. Scriitorii români transilvani, de când știm – poate de la Olahus încoace –, au fost moraliști sau moralizatori, adică au urmărit nu atât să‑i răsfețe pe cititori (cu imagini artistice surprinzătoare și rafinate), cât să‑i învețe (cu exemple de viață trăită, sobră și plină de înțelepciune). A existat mai demult o sete de învățătură bună și de viață rânduită după reguli de morală, încât scrierile erau obligate să fie împodobite și cu câte o doză de înțelepciune ca să fie citite, apreciate, lăudate. Iar înțelepciunea venea din Cartea Cărților, în care preceptele morale predominau. Până prin secolul al XVIII‑lea este greu de despărțit clar literatura beletristică de celelalte literaturi, de aceea istoricii ori filosofii sunt și literați ori pot fi socotiți ca atare. Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior sunt calificați azi drept istorici și filologi, dar ei au și texte literare sau, mai mult, unele opere de‑ale lor prioritar istorice ori filologice conțin și vână literară. Ion Budai‑Deleanu este poet – prin „poemationul eroi‑comic” numit „Țiganiada”, prin poemul satiric „Trei viteji” –, dar el este și un istoric redutabil, cu lucrări latinești savante. Dincolo de faptul că erau polihistori sau enciclopediști, acești emuli ai illuminismului aveau și sensibilități literare notabile. Samuil Micu, de exemplu, a scris „Învățătură firească spre surparea superstiției norodului”. Titlul acesta valorează cât o metaforă. Învățătura nu este semeață sau orgolioasă, ci este firească, adică ține de datul firii. Superstiția este, natural, un nume neologistic. În Evul Mediu, superstițiile noastre erau numite eresuri, cântece și descântece, credințe vechi și obiceiuri din veac. Dar dacă autorul a folosit termenul nou de „superstiție”, ne‑am fi așteptat la alt substantiv legat de interzicerea acestor superstiții, nu la „surpare”, moștenit din latinescul subrupare, care înseamnă la origine „a sfărâma stânca”. Pentru oprirea superstiției era nevoie de o forță ca aceea care frângea piatra sau stânca. Termenul „norod” este de origine slavă și înseamnă om de jos, din popor. Oamenii din popor erau „proști”, în sensul că veneau din mulțime, din popor, din neam „prost”, nenobil. De aici, în românește avem și om „nărod”, adică prost de‑a binelea. Substantivul „norod” a devenit azi un arhaism.
Învățații Școlii Ardelene ne‑au arătat căi sau drumuri de urmat. Cel mai important era acela spre Roma, spre Roma dintâi, nu spre Noua Romă. Era un fel de întoarcere spre Occident, mai întâi spre civilizația Occidentului, care, cel puțin de la Renaștere încoace, era una performantă, aducătoare de prosperitate, inclusiv în cultură. Dar pentru români, această întoarcere se făcea, în primul rând, spre mama tuturor cetăților lumii, spre Roma eternă, de unde ne veneau obârșia, limba, numele etnic și creștinarea în latinește. Noua Romă, care salvase imperiul pentru un timp, așa cum voise Constantin cel Mare, patrona o lume grecizată și slavizată, intrată în declin demult, dar mai ales după căderea ei în captivitate otomană (islamică) la 1453. Speranța de bine a românilor nu se putea îndrepta către această Romă răsăriteană (numită Constantinopol de creștini și Istanbul de mahomedani). Vechea Romă (în sens generic), dar de fapt Occidentul erau pilonii viitorului bun al românilor. Așa credeau acești învățați, iluminați inițial la școlile Blajului. Cei mai buni dintre ei au urmat drumul Romei occidentale dus și întors, alții nu s‑au mai întors niciodată, ca Inochentie Micu, mort acolo, în 1768, după un exil de 24 de ani. Așa fiind, departe de baștina sa, ne spune în testament că era pregătit de „obșteasca înviere”, pe care voia să o aștepte acasă, în mijlocul Transilvaniei sale, la Blaj. Spune aceasta foarte apăsat, întrucât aflase, din cauza șederii forțate departe de țară, că „nu poți învia cu‑adevărat decât din pământul patriei”. A mai avut de făcut față unui exil postum, de zece ori mai lung decât primul, ca să revină acasă, în mijlocul Transilvaniei sale, la Blaj, așa cum dorise, în 1998. Acum este împăcat că poate aștepta în pace învierea de obște, alături de neamul său. Nici cei mai optimiști emuli ai săi din secolul al XVIII‑lea nu au crezut că voința ierarhului luptător se va putea împlini vreodată. Peste ani, plămada generației următoare lui Inochentie, aceea a marilor învățați ai Școlii Ardelene, a rodit prin mlădițe noi între români, deopotrivă în mediile greco‑catolice și în cele greco‑orientale. Unitatea românilor a rămas dincolo de dezbinările confesionale, pentru că ierarhii, preoții și monahii au transmis mereu exemple bune, de comuniune, de înțelegere, de rânduială, de civilitate, de moralitate înaltă. Elita românilor se străduia să educe poporul, în conformitate cu dictonul „Prin cultură, la libertate!” și să arate că românii nu erau cu nimic mai prejos decât „națiunile” recunoscute legal. Cuvântul de ordine a fost ridicarea poporului. Literatura beletristică nu putea face excepție de la acest comandament.
Ioan Slavici era aproape bănățean (născut la Șiria), cu activitate multă și contestată, în parte la București și înmormântat la Panciu, în Moldova meridională. În „Moara cu noroc”, substantivul „drum” și derivatele sale apar de 94 de ori pe 54 de pagini (câte are nuvela în ediția consultată de mine). Cu alte cuvinte, „drumul” este prezent în medie de două ori pe fiecare pagină. Primul „drum” folosit de Slavici în „Moara cu noroc” indică și cheia operei, mesajul de transmis cititorului: „Timp de un ceas și jumătate drumul e bun; vine apoi un pripor, pe care îl urci, și după ce ai coborât iar în vale, trebuie să faci popas, să adapi calul ori vita din jug și să le mai lași timp de răsuflare, fiindcă drumul a fost cam greu, iară mai departe locurile sunt rele”. Este un semn că pentru Ghiță și Ana drumul bun se va sfârși la moară, fiindcă au dat de „locuri rele”. „Drumul” familiei lui Ghiță ar fi trebuit să fie bun, să se abată de la „locurile rele”.
Mai departe: „De când drumurile erau mai umblate, se vorbea mereu despre nenorociri întâmplate mai ici, mai colo, prin partea locului; cotitura de la Moara cu noroc, altădată vestită de rea, era însă în anul acesta scutită, și drumeții scoseseră vorba că, de când Ghiță a venit la Moara cu noroc, locurile nu mai sunt primejdioase cale de o zi jur împrejur. Jandarmii de la Ineu se țineau cu toate acestea mereu pe drumuri și abia trecea zi dată de la Dumnezeu fără ca ei să dea pe la cârciuma lui Ghiță”. Binele de la moară devine repede părelnic, în ciuda auspiciilor care se arătaseră bune. În final, după ce bătrâna a văzut că din toate „nu se alesese decât praful și cenușa”, se așeză „cu copiii pe‑o piatră de lângă cele cinci cruci și plângea cu lacrimi alinătoare. – Se vede c‑au lăsat ferestrele deschise! zise ea într‑un târziu. Simțeam eu că nu are să iasă bine; dar așa le‑a fost dat!… Apoi ea luă copiii și plecă mai departe”. Tot ea, bătrâna, avertizase la început: „Omul să fie mulțumit cu sărăcia sa, căci, dacă e vorba, nu bogăția, ci liniștea colibei tale te face fericit. Dar voi să faceți după cum vă trage inima, și Dumnezeu să vă ajute și să vă acopere cu aripa bunătății sale. Eu sunt acum bătrână, și fiindcă am avut și am trăit atât de multe bucurii în viață, nu înțeleg nemulțumirile celor tineri și mă tem ca nu cumva, căutând acum la bătrânețe un noroc nou, să pierd pe acela de care am avut parte până în ziua de astăzi și să dau la sfârșitul vieții mele de amărăciunea pe care nu o cunosc decât din frică. Voi știți, voi faceți; de mine să nu ascultați. Mi‑e greu să‑mi părăsesc coliba în care mi‑am petrecut viața și mi‑am crescut copiii și mă cuprinde un fel de spaimă când mă gândesc să rămân singură într‑însa: de aceea, poate că mai ales de aceea, Ana îmi părea prea tânără, prea așezată, oarecum prea blândă la fire, și‑mi vine să râd când mi‑o închipuiesc cârciumăriță”. Bătrâna, glasul înțelepciunii, avertizase de la început că „drumurile sunt rele” la Moara cu noroc și că bogăția nu te face fericit. Drumurile, în întreaga nuvelă, au un loc special și o funcție simbolică. Las la o parte că drumul spre Moara cu noroc urcă și coboară, cum avea să remarce peste ani Lucian Blaga, dezvelind acea vălurire ori unduire a spațiului, fascinantă pentru cunoscători. Urcarea și coborârea au însemnat, în destinul lui Ghiță și al Anei, alternanța norocului până la nenorocirea în care drumul morii s‑a frânt, ca și viața lor. Drumul cel bun era menit de Slavici tuturor poporenilor români, pentru că dacă fiecare veghea să nu decadă, să nu cadă în ispite, atunci le‑ar fi mers bine românilor ca popor, ca națiune.
În „Mara”, femeia cea energică, rămasă văduvă cu doi copii, își plânge de milă câteodată, dar trece peste toate, ia în arendă podul care unește Radna cu Lipova, strânge cu zgârcenie aparentă creițar lângă creițar, se gândește mult la chivernisirea copiilor. Unii critici au socotit că personajul Mara intră în tipologia avarilor, a celor dezumanizați de pofta de îmbogățire, dar nu este așa. Pe Mara o salvează din rău copiii, pe care‑i crește cu drag și dor. Este drept că fuge ca mânată de un duh rău spre ascunzătoarea banilor, cu teama că aceștia ar putea dispărea, tocmai când fata ei Persida era în chinurile facerii. Se poate interpreta că și‑a lăsat fiica pentru bani, că a dat întâietate banilor, când, de fapt, banii erau tot pentru copii și nepoți. Prețuirea copiilor ei era deasupra tuturor plăților în bani, dar fără bani nu se putea trăi. Astfel, cuvintele următoare vorbesc de la sine: „Sfinte Arhanghele! strigă apoi crucinduse. Sfântă Marie, Maică Preacurată! Bată‑vă să vă bată, copii! Nu, grăi dânsa mângâiată, copii ca ai mei nimeni nu are!”. Mara nu dă bani nici pentru răscumpărarea băiatului de armată (iar în armată acesta ar fi putut pieri), dar faptul este de înțeles pentru mintea ei: banii nu trebuie cu niciun preț pierduți și nici „prădați” (adică risipiți), ci păstrați pentru nevoile copiilor, pentru casele lor, pentru pământurile lor, pentru copiii copiilor. Este drept că dragostea Marei se măsoară în bani, dar asta nu se întâmplă de dragul banilor. Banii sunt doar forma, copiii sunt fondul. Toți maghiarii și șvabii de vază pe care‑i știa erau oameni cu bani. Ba și românii care se ridicaseră un pic au putut să facă aceasta doar prin acumulare de bani. Mara învățase și ea că fără bani ești un nimeni. Și s‑a chinuit să strângă bani cu o înverșunare ieșită din comun. Dar credința că nimeni pe lumea asta nu are copii ca ai ei o plasează pe Mara între cele mai umane personaje. Și ea păzește drumurile și se întreține de pe urma drumurilor altora, care au de trecut podul și care, firește, trebuie să plătească. Plata asta ar ajuta‑o pe văduvă să‑și educe fata (la minoriți, fiindcă așa mergea atunci țara cu dinastie habsburgică în care trăia) și să‑și facă feciorul meseriaș. Lucrurile nu ajung să fie cum voia Mara, drumurile vieții s‑au încurcat, dar copiii au rămas mereu icoana ei.
Obsesia drumurilor rămâne la mai toți scriitorii ardeleni. Transilvania este străbătută de drumuri de toate felurile, bune și rele. Liviu Rebreanu este pe aceeași traiectorie moralizatoare, dar pe o treaptă superioară. Și romanul „Ion” începe tot cu drumul: „Din șoseaua ce vine de la Cârlibaba, întovărășind Someșul ba în dreapta, ba în stânga, până la Cluj și chiar mai departe, se desprinde un drum alb mai sus de Armadia, trece râul peste podul bătrân de lemn, acoperit cu șindrilă mucegăită, spintecă satul Jidovița și aleargă spre Bistrița, unde se pierde în cealaltă șosea națională care coboară din Bucovina prin trecătoarea Bârgăului. Lăsând Jidovița, drumul urcă întâi anevoie până ce‑și face loc printre dealurile strâmtorate, pe urmă însă înaintează vesel, neted, mai ascunzându‑se printre fagii tineri ai Pădurii Domnești, și poposind puțin la Cișmeaua Mortului, unde picură veșnic apă de izvor răcoritoare, apoi cotește brusc pe sub Râpele Dracului, ca să dea buzna în Pripasul pitit într‑o scrântitură de coline”. Finalul romanului surprinde satul adunat la sărbătoarea sfințirii noii biserici, descrie drumul care iese din satul Pripas, viața urmându‑și cursul firesc: „Pripasul de‑abia își mai arăta câteva case… Apoi șoseaua cotește, apoi se îndoaie, apoi se întinde iar dreaptă ca o panglică cenușie în amurgul răcoros. În stânga rămâne în urmă Cișmeaua Mortului, pe când în dreapta, pe hotarul veșted, delnițele se urcă, se împart, se încurcă până sub pădurea Vărarei. Apoi Pădurea Domnească înghite uruitul trăsurii, vâltorindu‑l în ecouri zgomotoase… Satul a rămas înapoi același, parcă nimic nu s‑ar fi schimbat. Câțiva oameni s‑au stins, alții le‑au luat locul. Peste zvârcolirile vieții, vremea vine nepăsătoare, ștergând toate urmele. Suferințele, patimile, năzuințele, mari sau mici, se pierd într‑o taină dureros de necuprinsă, ca niște tremurări plăpânde într‑un uragan uriaș. Herdelenii tac toți trei. Numai gândurile lor, ațâțate de speranța împodobitoare a tuturor sufletelor, aleargă neîncetat înainte. Copitele cailor bocănesc aspru pe drumul bătătorit și roțile trăsurii uruie mereu, monoton, monoton ca însuși mersul vremii. Drumul trece prin Jidovița, pe podul de lemn, acoperit, de peste Someș, și pe urmă se pierde în șoseaua cea mare și fără început…”. Este și aici o simfonie a drumurilor și o simetrie a lor, prin care romanul se confundă cu viața. Ion este obsedat de pământ și ajunge la crimă pentru pământ. Dar se salvează și el din postura groaznică de criminal, prin dragostea de pământ. Ion nu vrea pământul numai ca să fie bogat (gazdă) și să scape de umilințe, ci iubește pământul ca pe‑o făptură omenească sau ca pe‑o femeie, și câteodată ca pe însuși Dumnezeu. De aceea, se și închină pământului și îl sărută dimineața, când este reavăn și când iese aburul din el, ca o sevă binecuvântată. Ion sărută pământul cum ar săruta o icoană sfântă din altar. El face moarte de om, dar nu moarte de pământ, căci pământul este odor de preț, veșnic ca timpul.
Și tot așa, aș putea exemplifica la Agârbiceanu, la Lucian Blaga, la Pavel Dan. Literatura nu se făcea la acești scriitori ardeleni pentru a evada în alte lumi, nici pentru a crea alte lumi, nici pentru delectare cu imagini artistice ori cu universuri fantastice, ci pentru a îndrepta lumea curentă, unica lume palpabilă pe care o aveam. Astfel, literatura, ca și istoria, era învățătoarea vieții. De aceea, în literatura scriitorilor transilvăneni există un fior de viață autentică, aspră și noduroasă, plină de drumuri cotite și grele. Sau mai degrabă exista cândva acest fior.
Astăzi viața a nivelat, a omogenizat multe abordări literare, încât este greu să se mai distingă specificități regionale, locale și chiar naționale. De curente literare ce să mai vorbim? Poate de aceea nu se mai studiază la școală nici cele vechi. Odinioară, era de neconceput ca un elev de liceu să nu distingă un text romantic de unul realist sau unul realist de unul naturalist. Azi, aceste exerciții de imaginație, de memorie și chiar de inteligență sunt socotite caduce, inutile, fastidioase. Ce să mai încurcăm mințile tinere cu direcții și curente literare? Dar acestea au fost aievea și au ilustrat drumuri reale. Pentru noi, maturii, este frumos și permis încă să ne mai amăgim cu astfel de constatări care, chiar și dacă nu mai răspund criteriilor actuale de adevăr artistic, sună ademenitor, ca o undă de apă de izvor limpede fără de început și sfârșit ori ca o cărare pornită de niciunde și care duce nicăieri. Scriitorii transilvăneni, precum cei evocați aici, ne ajută să înțelegem de ce nu avem nevoie neapărat de certitudini, ci de vise.
■ Istoric, profesor universitar, membru al Academiei Române şi preşedinte al acesteia
Ioan‑Aurel Pop
