Revanşa lui Marx. Identitatea de idei între marxism şi corectitudinea politică
Cu puţin timp înainte ca ultimele regimuri comuniste din Europa să se prăbuşească, în vara anului 1989, în revista The Naţional Interest, într‑un eseu (The end of history) dezvoltat apoi într‑o carte devenită bestseller, Francis Fukuyama declara victoria unei ideologii (liberalismul) asupra altei ideologii (comunismul), sugerând că lupta a fost câştigată la nivelul confruntării setului hard de idei ale acestor două ideologii, de vreme ce o confruntare militară directă între cele două sisteme nu avusese loc. Această victorie la nivelul ideilor făcea liberalismul cu atât mai redutabil şi mai durabil, neavând practic vreun adversar previzibil în plan istoric. „The end of history will be a very sad time”, spune Fukuyama, grăbindu‑se să creadă că ideile vor sta pe loc (ceea ce nu s‑a întâmplat niciodată în istorie, mânată înainte în general de inovaţii în domeniul ideilor), dar şi să subestimeze forţa de seducţie şi de penetrare a ideilor marxiste, un adevărat mănunchi die‑hard, care nu s‑au dus la groapa de gunoi a istoriei, odată cu regimurile comuniste oficiale, şi nici cu partidele comuniste, ci s‑au dovedit foarte rezistente, metamorfozându‑se în cel mai pervers mod şi mutându‑se din est în vest, de unde apoi se întorc din nou în est, de data aceasta sub diverse forme ale obligativităţii universalismului.
Acest mănunchi de idei de sorginte marxistă a luat forma unei noi ideologii, numită îndeobşte corectitudine politică (în planul ideilor) şi progresism (în politică). Premiza este aceea că actuala stare ideologică (liberalismul) trebuie depăşită cu un progres necesar (recunoaştem aici un pattern determinist marxist, mascat sub obsesia unui reformism morbid, pornit de la premiza că nimic nu este bine aşa cum este). După Războiul Rece, societatea liberală occidentală nu a mai fost contestată dinspre ţările comuniste sau de pe poziţii pur marxiste, ci chiar din interiorul ei, graţie toleranţei ce caracterizează liberalismul. Astfel liberalismul nu are şansa unei confruntări directe, aşa cum a fost cea pe care a dus‑o cu comunismul, pe câteva axe ideatice fundamentale (libertatea cuvântului, libertatea religioasă, libertatea de iniţiativă economică, libertatea de mişcare), ci este măcinat din interior de un activism radical (esenţial asemănător cu activismul bolşevic, violent atât la figurat, cât şi la propriu, violenţă care descurajează adversarii), care îi distruge încet‑încet universul ideatic, urmând probabil ca la un moment dat să devină victima propriului său cod genetic.
Care este acest set de idei comun marxismului şi corectitudinii politice/ progresismului? Ce ne face să credem că cele două sisteme de idei, comunismul şi corectitudinea politică, sunt două
mulţimi juxtapuse? În primul rând, este comună ideea că starea actuală a societăţii este rea, că societatea trebuie obligatoriu să se schimbe spre un orizont paradiziac, schimbare văzută ca o evoluţie obligatorie şi necesară. Transformarea, de cele mai multe ori radicală, trebuie făcută pentru a duce la progres. Descrierea situaţiei actuale prin optică negativă justifica atât nevoia acută de schimbare, cât şi radicalismul metodei prin care se face schimbarea.
Al doilea lucru esenţial comun corectitudinii politice/ progresismului şi marxismului este viziunea antagonică asupra lumii. Una din frazele cheie ale Manifestului Partidului Comunist este aceasta: „Omul liber şi sclavul, patricianul şi plebeul, nobilul şi iobagul, meşterul şi calfa, într‑un cuvânt, asupritorii şi asupriţii se aflau într‑un permanent antagonism, duceau o luptă neîntreruptă, când ascunsă, când făţişă, o luptă care de fiecare dată se sfârşea printr‑o prefacere revoluţionară a întregii societăţii, sau prin pieirea claselor aflate în luptă”. Filosofia marxistă are la bază ideea unei confruntări antagonice fundamentale între clasa muncitoare şi burghezie, din care rezultă o stare superioară, societatea comunistă, după victoria clasei muncitoare. Conflictul fundamental burghezie/ proletariat, în esenţă exploatat/ exploatator, este preluat ca viziune centrală asupra lumii (element comun corectitudinii politice/ progresismului şi postmodernismului). Pentru corectitudinea politică, în societate are loc în permanenţă o confruntare între majoritate/ minorităţi, exploataţi/ exploatatori, vechi/ nou, canoane/ reevaluări, cei ce deţin puterea/ cei ce nu deţin puterea, albi/ negri, majoritate sexuală/ minorităţi sexuale, uniunile de creaţie/ artiştii independenţi, generaţia tânără/ generaţia în vârstă (conflict extrem de cultivat în varianta fascistă a colectivismului), stat/ societate civilă, stat/ mediu înconjurător etc., etc. Acestor „conflicte” li se dă un caracter antagonic, fundamental, radical, de proces, excluzându‑se posibilitatea unor schimbări treptate, tipice liberalismului. Conflictele antagonice (raporturi de excludere) sunt teoretizate, augmentate, argumentate, transpuse în planuri de acţiune, inculcate în minţile unor activişti şi apoi transpuse în luptă politică. Grupurilor sociale care sunt antagonizate artificial li se conferă, de fapt, statutul de „clase”, grupuri compacte, ideologizate, aflate într‑un antagonism fatal, ireconciliabil, care nu poate fi rezolvat decât prin ciocnire. Marx şi Engels afirma în Ideologia germană că „ideile clasei dominante sunt în fiecare epocă ideile dominante”. Pe acest pattern, corectitudinea politică asociază idei dominante (considerate idei retrograde) unor grupuri definite ca „dominante”, la celălalt capăt al antagonismului aflându‑se „victimele”. Asemenea grupuri „dominante” sunt „albii”, „anglo‑saxonii”, heterosexualii, europenii, clasa politica, conservatorii creştinii, uniunile de creaţie, generaţia în vârstă etc. Conflictele se „acutizează”, în maniera marxistă, ciocnirea fiind inevitabilă.
Al treilea element esenţial care leagă corectitudinea politică/ progresismul cu marxismul este eradicarea oricăror ierarhii. De la ierarhiile familiale, continuând cu ierarhiile profesionale, trecând prin ierarhiile universitare şi încheind cu ierarhiile publice, acestea sunt contestate şi urmărite pentru a fi distruse. Deşi unele ierarhii sunt bazate pe inegalitatea naturală dintre oameni (calităţi fizice sau intelectuale, aptitudini), ele sunt percepute ca structuri de dominaţie ale vechii societăţi a căror înlocuire este stringentă. Aplicarea în viaţa reală a dus la măsuri precum eliminarea criteriului de înălţime pentru accederea la o meserie ce presupune forţa fizică, cotele de gen (similare cotelor de clasa din universităţi din anii ’50) etc.
În fine, un ultim element esenţial comun este perceperea statului ca un element opus „societăţii civile”, cetăţeanului, ca un instrument al unei clase „opresive”. În Manifestul Partidului Comunist, Marx şi Engels definesc statul ca „un comitet care administrează treburile obşteşti ale întregii clase burgheze”. Această idee a aproprierii statului de către un grup şi opunerii acestuia cetăţeanului, cu care are în mod obligatoriu interese opuse, este unul din motoarele ideologice ale corectitudinii politice/ progresismului, comun cu marxismul.
Adăugăm un lucru ce ni se pare esenţial, anume faptul că adepţii corectitudinii politice/ progresismului dovedesc o capacitate de activism superioară membrilor partidelor politice tradiţionale. Un activist din raza corectitudinii politice e uşor de recunoscut prin siguranţa deţinerii adevărului (orice încercare de dialog este sortită eşecului). Din această siguranţă a deţinerii adevărului derivă un radicalism de discurs (prima etapă a violenţei) şi un tip de acţiune soft‑revoluţionar, care se transformă uşor în unul revoluţionar‑violent, ceea ce este o notă comună cu activismul bolşevic – adevărul trebuie impus celor care nu sunt dispuşi să‑l accepte sau care nu pot să‑l înţeleagă.
Aşadar, setul de idei comun marxismului şi corectitudinii politice include, minimal: egalitarismul, contestarea naţiunilor, contestarea creştinismului (a religiei în general), contestarea culturii în sensul tradiţional al cuvântului (cancel culture), contestarea tradiţiei, contestarea instituţiilor, contestarea establishmentului politic, a establishmentului instituţional în general, contestarea ierarhiilor, ideea omului nou rupt în întregime de trecut, anticolonialismul (ca o condamnare a acestuia ca fenomen istoric), reconsiderarea istoriei (reevaluarea unor evenimente sau personalităţi istorice, din perspectiva noii ideologii), reconsiderarea scărilor de valori în cultură, în societate în general, eliminarea artei tradiţionale, „arta trecutului”, „arta burgheză” sau „artă albă”, limitarea libertăţii de exprimare prin subordarea ei şablonului ideologic, cenzura ideologică.
■ Romancier, eseist
Mirel Taloș
