Din nou despre continuitatea elitelor şi elitele continuităţii
Linia liberalismului naţional a fost inaugurată de Mihail Kogălniceanu. Nicu Gane scrie că Mihail Kogălniceanu a realizat „emanciparea unui aproape un milion de ţărani, dându‑le pământ, puşcă şi vot”. Probabil că, dacă ar fi trăit în SUA, Mihail Kogălniceanu ar fi fost socotit un al doilea Benjamin Franklin, doar că mai cult decât acesta, de o mai mare anvergură intelectuală. Publicist, ucenic al marelui gânditor Alexandru Sturza, student al lui Friedrich Carl von Savigny şi Alexander von Humboldt, istoric, editor, om politic, diplomat, universitar, om de lume, pasionat bibliofil şi colecţionar de tablouri, erou al saloanelor – în Germania era un dans care îi purta numele, atât de bine ameţea doamnele în ritmul muzicii – şi al ţăranilor, om care a dat României primul teatru naţional (împreună cu C. Negruzzi şi V. Alecsandri), înţelepciunea cronicarilor (cu ediţiile sale, primele, din Grigore Ureche, Miron Costin, Nicolae Costin, Ion Neculce, Axinte Uricariul, Nicolae Muste, Ion Canta, [Pseudo‑]Enaki Kogălniceanu ş.a.m.d.), Unirea de la 1859, universităţile, sistemul şcolar de masă, împroprietărirea ţăranilor, Independenţa, Dobrogea şi, în pragul morţii, o soluţie spinoasei „chestiuni a Dunării” (pe care avea să o rezolve, energic, abia Carol II), acest bărbat de stat a dat şi mişcării de la 1848 cea mai consistentă expresie doctrinară, articulând în Dorinţile Partidei Naţionale în Moldova, tipărită în august 1848 în Bucovina, un adevărat program de structurare a unei Românii unite pe coordonatele conştiinţei naţionale.
Dorinţile rămâne o reprezentare clasică a diplomaţiei „brâncoveneşti” – am putea să‑i spunem foarte bine şi „englezeşti” pentru că se axa pe invocarea marilor puteri una împotriva alteia –, prin care elitele româneşti organice au ştiut şi au căutat să apere autonomia internă, când nu chiar independenţa şi statalitatea Moldovei şi Ţării Româneşti. Falsele protestări de eternă fidelitate ale Moldovei faţă de Poarta Otomană ale lui Mihail Kogălniceanu, omul care cu nici treizeci de ani mai târziu avea să proclame independenţa României faţă de Poartă, modul în care se slujeşte de declaraţiile, interesele şi presa marilor puteri (Rusia, Imperiul Otoman, Imperiul Habsburgic), care dominau vârful de ac pe harta Europei care era atunci Moldova, pentru a obţine libertatea de mişcare a ţării lui în faţa acestor varii puteri suzerane sau protectoare care mai de care mai benevolente şi mai sublime, fac din lucrarea lui Kogălniceanu echivalentul românesc al Principelui lui Machiavelli. Arhetipalul Liberal roşu C. A. Rosetti, el însuşi maestru al tuturor combinaţiilor şi conspirator încercat, recunoştea în Kogălniceanu un om care, atunci când laudă Austria, o face „cu scop diplomatic” şi care e „rumânul cel mai de acţie” şi „cel mai dibaci”.
Într‑adevăr, Kogălniceanu trebuia să fie dibaci, pentru că programul său urmărea independenţa României prin unirea Ţărilor Române. Era un program Liberal‑Conservator, în sensul că urmărea eliberarea energiilor culturale naţionale de formele străine lor, dezrobirea culturii române, a limbii, tradiţiilor politice şi culturale, de servitutea în care erau ţinute de variile imperii înconjurătoare şi de agenţii lor în teritoriu, de variile elemente colonizatoare, de obicei, de alt neam, folosite de aceste imperii pentru a infiltra şi controla ţările românilor. Liberalismul politic, adică liberalismul de tip clasic, cel al privilegiilor istoric confirmate şi al drepturilor naturale clasice, avea drept scop la Kogălniceanu de a ajuta la descătuşarea fondului organic‑conservator. Revoluţia sa era una de tip Liberal clasic, adică o revoluţie văzută ca restaurare a vechilor privilegii, a vechilor drepturi confirmate istoric şi pierdute în negura timpurilor şi a samavolniciilor marilor puteri, o revoluţie văzută ca o revenire la acea „ancient Constitution” la care fac trimitere toate revoluţiile clasice, aristocratice sau nobiliare ale Europei Vechiului Regim. De aceea, din acest punct de vedere, protestele lui Kogălniceanu, ca şi ale lui Costache Hurmuzachi, cum că mişcarea din Moldova lunii martie 1848 nu a fost o revoluţie, are sens, pentru că ea pare a fi ţintit la un program de restaurare a vechii constituţii, la o reafirmare a principiilor de drept tradiţionale şi în vigoare care oricum s‑ar fi cuvenit să domine desfăşurarea treburilor ţării. Fie că e vorba de emanciparea ţăranilor, de abolirea rangurilor nobiliare, de autonomia locală, de libertatea tiparului sau de raporturile cu marile imperii care îşi disputau partea de lume stăpânită de români, Kogălniceanu foloseşte nu doar limbajul drepturilor naturale, ci mai ales pe cel al drepturilor istorice, consfinţite de tradiţie.
Şcoală, tradiţie, naţiune. Acestea au fost coordonatele în jurul cărora au funcţionat şi s‑au autoedificat elitele culturale româneşti. Dacă nu poate exista şcoală fără tradiţie, fără a avea ceva de predat, fără un tezaur de certitudini şi moduri de viaţă pe care să le transmiţi celor ce vin după tine, nu poate exista tradiţie fără naţiune, care tezaurizează această tradiţie. De aceea, România modernă s‑a născut şi prin apelul elitelor la popor, la înţelepciunea populară, la frumuseţea populară, la sfinţenia populară. De la culegerile de poezii populare ale lui Vasile Alecsandri şi G. Dem. Teodorescu, la volumele de mitologie românească publicate de Simion Florea Marian şi Ileana Niculiţă Voronca, la basmele culese de Ion Pop Reteganul şi Petre Ispirescu, de la amintirile din copilărie, snoavele şi basmele lui Ion Creangă, un clasic al literaturii române publicat de Convorbiri literare, acolo unde a apărut şi o bogată literatură populară sau dialectală, până la tradiţionalismul neo‑bizantin sau expresionist al revistei Gândirea, această joncţiune dintre elite şi tezaurul cultural, comportamental, religios al unui popor de ţărani s‑a făcut fără întrerupere. Gândirea a fost principala revistă creatoare de direcţie culturală din epoca interbelică a României, revistă din a cărei grupare au făcut parte şi în ale cărei pagini au publicat mai toţi marii scriitori români moderni precum eseiştii, filosofii sau teologii: Nichifor Crainic, Lucian Blaga, pr. D. Stăniloae, Vasile Băncilă, Al. Busuioceanu, Ion Petrovici, Petru P. Ionescu, Emilian Vasilescu, Emil Cioran, Nae Ionescu, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Vintilă Horia, Mitropolitul Nicolae Bălan, Sandu Tudor; prozatorii Cezar Petrescu, Gib I. Mihăescu, Victor Ion Popa, Victor Papilian, Pan. M. Vizirescu, Ion Marin Sadoveanu; poeţii: Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Aron Cotruş, Ion Pillat, V. Voiculescu, Adrian Maniu, Radu Gyr, N. Crevedia, Ion Minulescu; criticii literari Ovidiu Papadima, Tudor Vianu, George Călinescu, D. Caracostea, Şerban Cioculescu, Dragoş Protopopescu. După instaurarea comunismului în 1945, mulţi dintre aceşti scriitori s‑au trezit ţintă a unui regim internaţionalist care voia să‑i lichideze. Prin urmare, au fost prigoniţi, condamnaţi la moarte sau la ani grei de închisoare, exilaţi, cu opera interzisă.
Continuităţile de orice fel – genealogice, culturale, instituţionale – au fost principala ţintă a furiei ucigaşe şi iconoclaste a autorităţilor comuniste din deceniul de început al regimului. Ţărănimea a fost deposedată de pământ, elitele ţărăneşti, profesionale şi intelectuale au fost hăituite, persecutate şi ucise, şi ideea continuităţii istorice – a tradiţiei culturale şi sociologice, a legăturii dintre reprezentarea culturală şi rânduiala românească – a fost frântă brutal cu ajutorul unui discurs oficial de tip marxist, bazat pe blamarea întregii istorii a românilor ca „trecut întunecat”, pe înfierarea elitelor istorice ca „exploatatori”, pe eradicarea ariilor de libertate din lumea ţărănească, pe distorsionarea evenimentelor şi epocilor istorice cu ajutorul teoriei luptei de clasă şi pe dezrădăcinarea înţelegerii istoriei românilor prin proiectarea ei, nu pe fundalul real al societăţii româneşti, ci pe ecranul atemporal al ideologiei vulgare.
La începutul anilor 1960, s‑a ridicat o nouă generaţie, generaţia „şaizecistă”, a celor care au debutat în acel deceniu. Generaţia a dat, practic, un nou val de clasici ai literaturii române, un modernism postbelic care continua firesc, cu strălucire poetică, forţă epică şi substanţă intelectuală, firul tradiţiei culturii române rupt în 1945. Odată cu recuperarea scriitorilor încă în viaţă din epoca interbelică sau a operelor lor în cazul în care scriitorii dispăruseră, noii creatori au purces la recuperarea tonului intelectual şi tonusului culturii române, revenind, chiar în condiţii de confruntare cu cenzura în unele cazuri, la demnitatea cuvenită elitelor creatoare de cultură. Astfel, generaţia şaizecistă îi cuprindea pe poeţii Nichita Stănescu, Ioan Alexandru, Cezar Baltag, Ion Gheorghe, G. Tomozei, Ana Blandiana, Florin Mugur, Constanţa Buzea, Marin Sorescu, prozatorii N. Breban, G. Bălăiţă, D.R. Popescu, Sorin Titel, Augustin Buzura, Ştefan Bănulescu, criticii şi eseiştii Lucian Raicu, Eugen Simion, Matei Călinescu, Gheorghe Grigurcu, Valeriu Cristea, N. Manolescu, Virgil Nemoianu, Zoe Dumitrescu‑Buşulenga şi alţii. Acestor scriitori li s‑au alăturat membrii elitei intelectuale interbelice precum Constantin Noica sau Nicolae Steinhardt, care, ieşiţi din închisori şi din varii forme de surghiun interior, şi‑au recăpătat dreptul de semnătură din a doua jumătate a anilor 1960.
După 1990, aceste continuităţi au fost atacate, perturbate şi uneori chiar compromise de un nou discurs cultural, care confunda decomunizarea şi anticomunismul cu deconstrucţionismul filosofic, demitizarea culturală şi promovarea unor mituri alternative, susţinute de masive influxuri de fonduri venite pe calea agenţiilor guvernamentale sau prin reţeaua capilară a oengeurilor. În aceste condiţii, departe de a mai reprezenta continuitatea culturală şi legitimitatea care vine odată cu ea, elitele au fost tratate ca orice alt furnizor de servicii sau bunuri supus legilor pieţei, adică ale modei, putând fi făcut şi desfăcut, vândut şi cumpărat după bunul-plac şi după buget. Autonomia – intelectuală, politică, financiară şi estetică – a elitelor a fost înlocuită cu un teleghidaj care a dat naştere unor elite‑dronă. Aceste elite‑dronă nu mai reprezintă valorile şi modurile de viaţă ale societăţii care le‑a dat naştere şi pe care are rolul să o articuleze în conformitate cu acele valori şi moduri de viaţă care reprezintă adaptări organice la realităţi de lungă durată. Ele reprezintă, pun în scenă adică, doar dorinţele de moment ale sponsorilor. Acest tip de comportament reduce elitele la rolul de proletar intelectual, la cel de salahor năimit din domeniul culturii care, oricât de bine ar fi plătit, nu are independenţa specifică elitelor adevărate. Fenomenul este global, el având de a face cu expansiunea modelului socio‑economic neoliberal după 1990. România nu s‑a putut sustrage acestei evoluţii. Există însă segmente, în lumea universitară, în lumea scriitorilor şi a revistelor literare, în lumea cercetătorilor, la nivelul Academiei Române, la nivelul Bisericii Ortodoxe Române şi al celorlalte biserici creştine din România, care înţeleg să continue acel tip de realism axiologic şi social, acel tip de referenţialitate, de legătură cu o realitate naţională, socială, naturală, obiectivă care articulează o naţiune şi generează elitele organice ale unei ţări.
■ Istoric, scriitor, critic şi istoric literar
Mircea Platon
