„Suntem şi vom fi totdeauna neam de ţărani. Prin urmare destinul nostru ca neam, ca Stat şi ca putere culturală, atârnă de cantitatea de aur curat ce se află în sufletul ţăranului. Dar mai atârnă, în aceeaşi măsură şi de felul cum va fi utilizat şi transformat acest aur în valori eterne.”
Liviu Rebreanu, Laudă ţăranului român, 1940
Țăranul şi agricultura au stat la baza evoluţiei noastre istorice. În epoca modernă, construcţia statului naţional a depins de rezolvarea problemei agrare, pentru că modernizarea societăţii şi emanciparea naţională nu erau posibile fără modernizarea agriculturii şi emanciparea ţărănimii. Tratatul de la Adrianopol din 1829, când este desfiinţat monopolul otoman asupra comerţului exterior al Principatelor, a fost un moment de răscruce, pentru că economia Principatelor, până atunci aflată la periferia Imperiului Otoman, se integrează sistemului economic mondial, se deschide spre Occident. Aşa cum arăta şi Ştefan Zeletin, prozaicul sac de grâu exportat pe calea apei a jucat un rol major în edificarea economiei româneşti moderne, în geneza capitalismului şi a economiei de piaţă. Urmărind structura exportului, observăm că modernizarea a fost susţinută de agricultură, ţărănimea suportând costurile acesteia, nu şi beneficiile, ea muncind, cum sugestiv arăta Mihai Eminescu, pentru toţi. Reforma din 1864 nu a rezolvat problema agrară, cauzele fiind extrem de numeroase, de la crizele economice, anii succesivi de secetă, lipsa creditului, forţarea exportului de cereale şi exploatarea exercitată de trusturile arendăşeşti la suprapopulaţia agricolă, imposibil de absorbit în condiţiile lipsei resurselor pentru transformarea capitalistă a marilor proprietăţi şi pentru demararea industrializării, care să absoarbă excesul de forţă de muncă. Apoi, sistemul moştenirii egale ducea la fărâmiţarea proprietăţii ţărăneşti cu fiecare nouă generaţie, răscoalele din 1888 şi 1907 fiind legate şi de acest proces, parcelele micşorându‑se până la nivelul în care nu mai puteau asigura subzistenţa tinerelor familii. Atunci, ca şi astăzi, preţurile foarte mici ale produselor agricole şi efectele lanţului de intermediari au agravat continuu situaţia. Regimul învoielilor agricole, arendăşia şi cămătăria au dus la întreţinerea şi agravarea sărăciei, la o înrăutăţire considerabilă a nivelului de trai al ţărănimii, încât s‑a ajuns la singura mare răscoală ţărănească din Europa secolului trecut. Problema agrară a captat atenţia întregii societăţi, provocând vii dezbateri în rândul clasei politice şi a opiniei publice. Ionel I.C. Brătianu lega, în 1909, desăvârşirea unităţii naţionale de împroprietărirea ţărănimii şi adoptarea votului universal, reaşezarea structurilor socioeconomice trebuind făcută în paralel cu modificarea cadrului politic. În 1921, cea mai radicală reformă agrară din Europa va duce la transformarea României într‑o ţară de mici proprietari.
Oamenii de porumb, de carbon şi de paie în noua Epocă de Piatră
Dacă în mitologia maya oamenii s‑au născut din porumb, în cea ecomarxistă ei au apărut din carbonul demonic. În contextul actual, Pactul Verde European se dovedeşte a fi o ficţiune ideologică, ţinând de curentul realismului magic. Prin această proiecţie fantastică, eurobirocraţia ţinteşte purificarea omului de carbon prin taxe de tot felul, prin noul fumărit al certificatelor verzi, economia reală şi modul de viaţă al cetăţenilor fiind anulate în favoarea libertăţii totale a himericului ideologic. Din 2019, asistăm la un veritabil joc asturian de combinare a realului cu imaginarul, un joc având ca efect dezintegrarea structurilor socioeconomice. Pentru a aduce, chipurile, din nou omul în comuniune cu natura, oamenii de paie ai birocraţiei bruxelleze îl rup de realitatea economică, de cuceririle civilizaţiei, de tradiţiile şi modul de viaţă constituite de‑a lungul istoriei.
Aflată într‑o bulă ideologică şi refuzând cu obstinaţie realitatea, eurobirocraţia a lansat programul comunismului climatic, antieuropean şi antieconomic, bazat pe un pachet de politici ale anulării capitalismului, proprietăţii private, liberei iniţiative şi a clasei de mijloc. Prin Green Deal, această birocraţie a organizat prima călătorie continentală în Epoca de Piatră. Ea a reuşit îngroparea industriei, distrugerea agriculturii, a clasei de mijloc, a competitivităţii economiei şi a modului de viaţă tradiţional, transformând UE într‑o nouă Kakania, cum numea Robert Musil Imperiul Austro‑Ungar. Neghiobia politică a fost amplificată de cinismul trecerii poverii decarbonării pe seama cetăţenilor, miliardarii şi corporaţiile fiind marii câştigători. Asediul capitalelor Paris, Bruxelles şi Bucureşti de către fermieri ne arată că aceştia au înţeles cauza problemelor şi miza existenţială a luptei.
Ieşirea din basmele Green Deal şi dezvrăjirea Europei Verzi au venit destul de repede, nu înainte ca multă lume să fi fost orbită de imensa strălucire a prostiei ideologice. Sentimentul ororii şi al absurdului a fost puternic resimţit de oamenii de porumb din Europa, încât revolta lor s‑a transformat într‑un veritabil război ţărănesc european anti‑Green Deal. Distrugerea agriculturii clasice şi falimentarea fermierilor, pentru a face loc agriculturii corporatiste hiperchimizate a produs o nouă mişcare europeană de la Atlantic, până în Valea Plângerii de la Afumaţi, după cea de la 1848. Lupta fermierilor reprezintă ultima speranţă în oprirea Europei din marşul pe calea fără de întoarcere a falimentului comun, a ruinei comune, a construirii societăţii de cavernă multilateral pustiite.
Sub ameninţarea colectivizării corporatiste Green Deal
România a fost o ţară agrară, a cunoscut modernizări succesive pe baza agriculturii, iar ţărănimea s‑a identificat multă vreme cu poporul român. Declanşarea răscoalei fermierilor în Gerar 2024 a adus o mulţime de avertismente teribile. În primul rând, ne‑a arătat ce anume au făcut politicienii noştri în ultimii ani, ne‑a arătat mersul integrării europene de la nicicând către niciunde, ne‑a arătat o intelectualitate critic‑civică în plin somn dogmatic neomarxist. Dacă în 1907 intelectualii s‑au implicat total în rezolvarea problemei ţărăneşti, astăzi conştiinţele naţiei sunt mute, iar atunci când deschid gura, precum propagandiştii de la şcoala profesională de activişti „Ştefan Gheorghiu” de rit nou (SNSPA), nişte cetăţeni care nu au dat cu sapa, nu au făcut vizite de lucru în grajduri, iar vara nu au stat pe tractoare şi combine, ci la plajă, o fac pentru a cere instituţiilor de forţă reprimarea exemplară a răscoalei pe motiv de destabilizare şi putinism.
În acelaşi timp, răscoala a fost un veritabil test PISA pentru clasa politică, analfabetismul ei funcţional fiind clar evidenţiat. Chiar dacă politicienii ştiu să citească textul jurământului constituţional, în activitatea guvernamentală au dovedit că nu au înţeles nimic din ceea ce au citit. În loc să fie preocupaţi de bunăstarea cetăţenilor, de rezolvarea crizelor, aceşti lideri se angajează faţă de alte state, uitând pe cine reprezintă şi pentru ce anume au fost aleşi. Dovedind că mai are darul vorbirii, preşedintele republicii ne‑a anunţat senin că nu există nicio revoltă a fermierilor, că va asigura dublarea cantităţii de cereale din Ucraina, că România va deveni republică experimentală pentru politicile climatice. În continuare, oile placide din politica noastră vor avea grijă să nu contrazică Bruxelles‑ul, mai ales în politica de trecere la agricultura de subzistenţă justă şi jaf corporatist sustenabil.
Prima mare răscoală de după 1907 este consecinţa cedării agriculturii unei birocraţii străine tiranice (prin Politica Agricolă Comună), o ocupaţie milenară urmând să dispară din nomenclatorul românesc. Prin aceasta, clasa politică a renunţat benevol la suveranitatea agricolă, acceptând voioasă toate servituţile din PNRR şi Green Deal.
Oligopolizarea economiei şi revoluţia verde conduc stihinic la o nouă colectivizare forţată a agriculturii, însemnând dispariţia fermierilor şi a proprietăţii româneşti, locul lor fiind preluat de corporaţiile transnaţionale. În curând, nu vom mai vorbi de ţărani, fermieri, muncitori, ci de clăcaşi trudind pe latifundiile corporaţiilor, aceasta până când inteligenţa artificială va fi pusă la munca ogorului. Nici nu a apucat să se înfiripe, că piaţa concurenţială a şi fost înlocuită cu piaţa controlată de oligopoluri corporatiste şi carteluri bancare. Capitalismul speculativ al trusturilor arendăşeşti de altădată a revenit sub forma corporaţiilor, acestea reinventând sistemul tocmelilor agricole din epoca modernă, ceea ce a permis saltul de la neoiobăgie la neofeudalismul corporatist tehnotronic. Deja arendaşii lui Duiliu Zamfirescu şi Caragiale s‑au reîncarnat în traderi şi corporatişti, aceştia dovedind aceeaşi ştiinţă a jafului şi aceeaşi nesecată lăcomie în obţinerea profitului. În curând, alternativa la agricultura clasică va fi agricultura hiperchimizată, cetăţenii urmând să beneficieze de hrana curată produsă de corporaţii, plină de pesticide savuroase şi consistente, având schema completă de aditivi şi E‑uri, noua dietă fiind bazată pe lăcuste, viermi şi carne artificială, preparată în laboratoarele filantropului avar Bill Gates.
Dacă dispariţia oamenilor de porumb, a truditorilor pământului, va face să nu mai aveam romane, precum „Ion” şi „Moromeţii”, în mod sigur nu vom duce lipsă de ode închinate corporaţiilor transnaţionale, slăvind lupta eroică a acestora pentru acapararea pământului, pentru profituri uriaşe, pentru impunerea, împreună cu partidele progresiste, a alimentaţiei ştiinţifice, bazată pe făina de coropişniţe şi laptele de lăcustă. În versuri tulburătoare, va fi elogiată şi activitatea neîntreruptă a roboţilor – fermieri, coordonaţi nonstop de superinteligentul consilier guvernamental Ion.
Pe nimeni nu mai interesează cum arată astăzi locul în care Lucian Blaga spunea că s‑a născut veşnicia, satul românesc. Ruinând fermierul român, politicienii îşi imaginează că vom urca pe noi trepte de progres climatic, civilizaţie woke de grotă şi prosperitate sobră. Lecţia fermierilor ar trebui să le fie clară: românii îşi vor lua destinul în propriile mâini, ori vor accepta dispariţia din istorie, pentru că doar capitalismul românesc va pune capăt agriculturii de subzistenţă, blestemului sărăciei şi va asigura prosperitatea unei ţări cu resurse de excepţie.
■ Scriitor, profesor la Colegiul Economic „Ion Ghica” din Brăila
Constantin Toader
