Gabriel Andreescu: Bujor Nedelcovici. Comportament pragmatic, discurs idealist (I)
Campania de transformare a lui Mircea Iorgulescu într-un colaborator al Securităţii a fost iniţiată, continuată şi împinsă până la ultimele consecinţe de prietenul de altădată al criticului, Bujor Nedelcovici. Martorul acestei atitudini ar putea avea ca explicaţie asumata intransigenţă morală a scriitorului faţă de orice compromis cu autorităţile
comuniste. Fermitatea faţă de „imperiul răului” este la rândul ei consecinţa logică a adversităţii lui Nedelcovici însuşi faţă de regim, exprimată în opera sa. Nedelcovici a scris despre nevoia scriitorului „de memorie” şi a militat pentru aducerea responsabililor comunişti în faţa instanţei istoriei:
Va trebui să văd semnele ascunse, înţelesurile tainice, simbolurile suferinţelor şi ale depresiilor din acea perioadă [a comunismului] din care speram că m-am salvat. Sunt obligat să descifrez semnificaţiile şi sensurile, să le înţeleg şi să le interpretez pentru a regăsi structurile de rezistenţă în fluxul neliniştitor al faptelor istorice. Sunt obligat să mă întorc în miasma (gr.) timpului trecut, un Rău latent, o îmbolnăvire colectivă pentru mai multe generaţii (une pathologie de lignée) care nu vor putea fi vindecate şi eliminate decât printr-o „mărturisire”, un „catharsis” general şi o dreaptă judecată a nedrepţilor. Un delict penal sau moral este un rău latent care înveninează soarta mai multor generaţii (cel puţin trei) şi menţine un sentiment de nemulţumire, un conflict ascuns, o ambiguitate în comportament, o lipsă de decizie în situaţii hotărâtoare, o tendinţă spre minciună, corupţie şi dorinţă de revanşă1.
Prin astfel de rânduri, Bujor Nedelcovici contribuie la crearea unei culturi a condamnării Marelui Rău.
O sursă a anticomunismului său este drama de familie. Nedelcovici a scris câteva rânduri tulburătoare despre cele întâmplate unchiului său.
Unchiul meu, Constantin (Tică) Niculescu, fusese declarat chiabur la Vălenii de Munte. Era prin ‘51-’52. […] A stat câţiva ani închis la Poarta Albă şi în mai multe închisori. Când s-a întors acasă era „distrofic” – avea greutate sub normalul admis de medicină –, adică era atât de slab încât numai în lagărele de exterminare naziste au fost cazuri asemănătoare. După o perioadă, mă plimbam cu el pe stradă. Deodată, îmi cerea să trecem pe celălalt trotuar. „De ce?” îl întrebam eu. „Am văzut un miliţian în faţa mea şi …”. Îi era frică să treacă pe lângă un ofiţer de miliţie 2.
Şi iată amintirea cea mai importantă, care-l priveşte pe tatăl său:
În noaptea de 30 octombrie, am auzit bătăi puternice în uşă. Au intrat in casă câţiva bărbaţi în civil. Unul dintre ei – care părea şef
– i-a spus tatălui meu să-şi strângă lucrurile într-o valiză deoarece va pleca cu ei pentru o scurtă perioadă. […] Eram siderat şi nu înţelegeam nimic. Aveam senzaţia că nici unul dintre ei nu voiau să-i facă vreun rău tatălui meu pentru că… nu aveam o explicaţie clară, eram sigur că după câteva zile se va întoarce acasă. După ce valiza a fost pregătită, unul dintre ei i-a făcut semn tatălui meu să-i urmeze. Abia atunci, în clipa aceea, când am văzut că ne va părăsi, am simţit că ceva grav şi iremediabil se va întâmpla. Nu-mi amintesc dacă ne-a îmbrăţişat, dar după ce s-a deschis uşa am văzut alţi doi bărbaţi care stăteau în curte. L-au urcat într-o maşină şi au dispărut în noapte. Am intrat cu toţii în casă. Mama a început să plângă, scâncea ca un animal lovit şi se îneca în lacrimi.
Nopţi de-a rândul mă trezeam din somn şi săream la fereastră. Auzeam o maşină care s-a oprit în faţa porţii. De atunci, nu l-am văzut pe tatăl meu timp de patru ani. Pe o bibliotecă, afişasem o coală de hârtie pe care era scrisă o frază din „Valurile”, de Virginia Woolf: „Je suis seul dans un monde hostile. La face humaine est atroce”3.
În conştiinţa scriitorului, destinul individual al tatălui s-a întâlnit cu cel colectiv, dând măsura marii tragedii a comunismului. Intensa sa emoţie pare a se fi transformat într-o revelaţie etico-politică. Există, totuşi, în acest efort de expresivitate personală, un fapt ce nu se acomodează cu imaginea. La începutul anului 1970, Bujor Nedelcovici a solicitat intrarea în PCR şi a fost primit în mişcarea care a răspândit şi practicat comunismul pe această planetă. În România au mai existat circa trei milioane de membri, oameni care au făcut acelaşi gest. Intrarea în partid era pentru imensa majoritate a lor o formalitate şi pentru că eticheta comunismului nu avea de fapt semnificaţie. Dar este firesc să te întrebi: cum poate un om să semneze că-şi însuşeşte statutul formaţiunii care a distrus viaţa tatălui său, deşi îi conştientizase rolul criminal chiar din momentul traumei şi devenise un adversar visceral al comunismului?
Pentru scriitor, apartenenţa la PCR avea implicaţii de anvergură: mai uşoara angajare în instituţii culturale, simplificarea intrării în Uniunea Scriitorilor şi ocuparea de poziţii de decizie în Uniune ş.a. Nu poţi folosi astfel de argumente justificative când profesezi tipul lui de anticomunism. Mai ales când eşti un om, cum insistă Bujor Nedelcovici, „lipsit de simţ practic”, neadaptat la realitate, care se lasă purtat de natura idealistă a fiinţei sale:
Refuz orice formă de angajament. Nevoia mea de libertate ajunge până la nivel de anarhism. Nu am aptitudine pentru: strategia tăcerii, a dublului sau a triplului limbaj, nu ştiu să fac diferenţa dintre ce gândeşti, ce vorbeşti şi cum acţionezi, nu am harul relaţional şi tehnica raporturilor profitabile şi sunt lipsit de instinctul practic al interesului imediat sau al intereselor proiectate în viitor. […] Prin scris mi-am salvat viaţa. Viaţa în singurătate, în demnitate şi libertate interioară şi exterioară 4.
Doar un citat din multele posibile. Înţelegerea contradicţiei dintre vorbe şi fapte are nevoie de subsolul arhivelor de la CNSAS.
Un urmărit mai curând solitar
Bujor Nedelcovici a intrat prima oară în supraveghere informativă generală în luna octombrie 1976, cu motivaţia „atitudine protestatară şi relaţii cu străinii”5. Securitatea notează că Nedelcovici duce o viaţă izolată, fără manifestări ostile şi că devenise de curând membru PCR. Cel mai probabil, atenţia asupra lui fusese determinată de legăturile cu rudele şi prietenii din Elveţia şi Italia. Sursa „Radu” relatează că volumul lui Bujor Nedelcovici, Întâlnirea, iniţial cuprins în planul editorial al Editurii „Eminescu” pe anul 1976, a fost restituit „în vederea refacerii deoarece ridică mai multe p
robleme politico-ideologice confuze”6. Nedelcovici s-ar fi declarat nemulţumit, ar fi avut reacţii necontrolate. Totuşi, la sfârşitul anului 1976, scriitorul iese din atenţia instituţiei, sau cel puţin aşa rezultă din doumentele livrate CNSAS.
Va reveni însă în anul 1982. Planul de măsuri întocmit cu ocazia deschiderii dosarului de urmărire informativă face un mic portret romancierului şi explică interesul arătat lui de această dată. Aflăm că între 1942-1953 a urmat şcoala la Ploieşti, după care s-a înscris la Facultatea de drept, absolvită în 1958. A lucrat însă ca merceolog, din 1961, la întreprinderea de Electricitate Braşov, apoi la Bicaz şi la IDE Bucureşti, până în 1970, când s-a pensionat pe caz de boală7. Soţia, evreică, a emigrat în Israel, iar mama şi un frate au plecat în Elveţia. După pensionare, se va dedica scrisului, cu succes. Îi vor apărea, pe rând, Ultimii (1970), Fără vâsle (1972), Noaptea (1974), Grădina Icoanei (1977), Zile de nisip (1979), Somnul Vameşului (1981). În urma alegerilor din 1981, a devenit secretarul secţiei de proză din cadrul Asociaţiei scriitorilor din Bucureşti. Din această poziţie, spun documentele, „pune probleme interpretabile”. Mai este „semnalat că în unele împrejurări face comentarii politice necorespunzătoare încercând să-şi creeze popularitate în rândul acelor scriitori care se arată nemulţumiţi de măsurile luate de forurile superioare în domeniul culturii”8.
Astfel de note se vor multiplica în timp. În aprilie 1982, informatorul „Suciu” susţine că, ocupându-se de coordonarea activităţii Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, Nedelcovici a luat în discuţie „posibilitatea tipăririi tuturor cărţilor, tirajele reduse, lipsa hârtiei, drepturi pentru autori etc.”, întâlnirile pe care le conducea transformându-se într-o „judecată sau proces al editurilor şi forurilor care dirijează proza culturală”9. Securitatea este preocupată că nu poate avea o cunoaştere bună a urmăritului „datorită firii sale necomunicative cât şi pentru faptul că nu se bucură de prietenia multor scriitori, cu excepţia celor care-şi desfăşoară activitatea în jurul revistei «România literară»”10.
Este o temă care revine. Informatorul „Crin” susţine şi el: „Ca om este o fire închisă, mai puţin sociabilă. Cu greu, aproape imposibil de a-i cunoaşte intimităţile. Vorbeşte puţin şi mai mult ascultă ce spun alţii. Face parte din grupul lui Ion [sic!] Manolescu, Eugen Simion şi Paul Georgescu şi se pare că este manevrat de aceştia”11. Ofiţerul de caz caută să obţină ceva de la sursa „Dorin” şi află că acesta îl apreciază ca un scriitor bun, dar picat pe panta misticismului. Şi: „Mi-a precizat că nu a sesizat vreodată ca Nedelcovici Bujor să facă comentarii politice sau să discute unele măsuri întreprinse de conducerea de partid şi de stat în domeniul creaţiei literare”12.
Oricum, o notă de analiză de la sfârşitului anului 1983 îi arată pe ofiţeri nemulţumiţi de cartea Ereticul îmblânzit, predată în toamna anului 1982 la Editura Cartea Românească. Fusese respinsă, după ce i s-au cerut scriitorului modificări, „datorită conţinutului ei tendenţios” Autorul nu a acceptat schimbările. Bujor Nedelcovici a fost contactat şi „a încercat să lase impresia unui om sincer, cu concepţii sănătoase şi ataşat politicii noastre”, dar, adaugă ofiţerul, „s-a putut remarca conservatorismul său”. Comentariul acesta răuvoitor era de fapt motivat de scandalul filmului Faleze pe nisip, făcut pe scenariul scris de Nedelcovici, retras de pe piaţă după ce-l mâniase pe Nicolae Ceauşescu. Este interesant cum, contrar stilisticii acelor ani, acuzaţiile aduse lui Nedelcovici de secretarul general al PCR îl fac pe ofiţer să se exprime în cel mai tipic stil stalinist: „obiectivul, cu prudenţă şi şiretenie desfăşoară o aşa-zisă activitate subterană, ascunsă, de denigrare a politicii partidului nostru, de poluare morală, de interpretare negativistă a fenomenelor”13.
„Accidentul” Falezelor pe nisip îi determină pe ofiţeri să-şi înăsprească evaluările. În ultima lună a anului 1983, scriitorul este prezentat drept „instrument al scriitorilor de naţionalitate evrei şi al grupului care promovează o literatură neangajată”14. I se cer noi intervenţii asupra manuscrisului Ereticul îmblânzit şi i se face propunerea, pentru Nedelcovici umilitoare, de a publica volumul în colecţia „Fantastic Club”.
În faza de manuscris, romanul se bucurase de două referate elogioase şi e probabil că le cunoştea. Conform celui semnat de Georgeta Dimiseanu şi de redactorul-şef Cornel Popescu, „Bujor Nedelcovici are meritul de a medita serios şi cu talent asupra situaţiei artistului într-un sistem de agresiune, în care libertatea nu există pentru nimeni. El ne dă un roman grav despre condiţia omului într-o societate care se bazează pe dispreţul pentru om şi valorile sale fundamentale”15. Deşi cu două puncte critice, referatul lui Eugen Simion păstrează tonul înalt: „Reproşez autorului două lucruri: puţinătatea epicului într-o naraţiune unde se petrec răsturnări atât de grave şi abundenţa «franţuzismelor» în text. În latură reflexivă, romanul este remarcabil”16.
Aflăm dintr-o notă de analiză din primăvara lui 1984 că „Obiectivul nu a fost de acord cu propunerile făcute de editură afirmând că preferă să ia manuscrisul acasă şi să nu mai insiste asupra publicării lui”17. Totuşi, negocierea continuă o perioadă. Nota lui „Suciu” susţine că Nedelcovici a revenit să discute despre manuscris, a făcut unele modificări, „dar a refuzat să plaseze acţiunea în perioada dictaturii fasciste într-o ţară [din America de Sud]”18.
Securitatea nu a admis propunerea şi a pavat astfel drumul către „cazul Bujor Nedelcovici”. În luna august 1984, scriitorului i se avizează plecarea în Grecia, Anglia, Franţa şi Elveţia. În aprilie 1985, postul de radio Europa Liberă anunţă publicarea în Franţa a romanului Ereticul îmblânzit [cu titlul Le second messager] care fusese respins de editurile Cartea Românească şi Albatros. La întoarcere, scrie informatorul „Rada”, Bujor Nedelcovici a evitat să vorbească despre apariţia cărţii la Asociaţia Scriitorilor.
Din acel moment, mizele se vor schimba şi pentru urmărit, şi pentru urmăritori. În dosar apare o pagină cu litere mari, dovada că documentul era pregătit pentru conducerea Securităţii şi pentru partid:
În ziua de 6 mai 1985, conducerea operativă a Uniunii Scriitorilor, alcătuită din D.R. Popescu, Al. Balaci, George Bălăiţă, Domokos Geza, Constantin Ţoiu, Ion Hobana, Constantin Chiriţă şi Traian Iancu i-a solicitat prozatorului Bujor Nedelcovici să-şi dea demisia din funcţia de secretar al secţiei de proză a Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti pentru faptul că a publicat în străinătate romanul „Al doilea mesager”, fără aprobările necesare. Iniţial, Bujor Nedelcovici nu a acceptat soluţia sugerată, motivând că aflându-se în Franţa […] ar fi rescris cartea din memorie […] Ulterior, însă, a fost de acord să-şi dea demisia…19.
Era doar prima sancţiune. În luna mai 1985, i s-a refuzat cererea de viză pentru Franţa. Literaţii care au legătură cu Nedelcovici sunt supuşi intoxicării: „Scriitorului «Mirel» din anturajul său, aflat în contactul nostru pentru dezinformare, îi vom relata că Bujor Nedelcovici nu constituie un caz pentru organul de securitate…”20. Un raport vorbeşte despre rugămintea pe care scriitorul a adresat-o lui Nicu Filip, juristul Uniunii Scriitorilor, să-i intermedieze o întâlnire cu ofiţerul care răspunde de Uniune pentru a purta o discuţie privitoare la apariţia în Franţa a romanului Le second messager. Nicu Filip l-a anunţat pe colonelul Achim Victor. Ofiţerul a cerut să i se aprobe contactarea lui Nedelcovici, dar documentul nu finalizează istoria21.
Deşi face demersurile enumerate, iar reacţiile sunt încăpăţânate, Nedelcovici nu pare intimidat de agitaţia din jurul lui. Din contră, se radicalizează. Nota-raport din 21 august 1985 semnalizează introducerea nuvelei „Căpetenia din Golf” în volumul Oratoriu pentru imprudenţă, preg
ătit pentru publicare la editura Cartea Românească. Despre nuvelă, directorul editurii a aflat că ar constitui „o alegorie pe tema puterii absolute”. Ofiţerul de caz anunţă că îl va contacta împreună cu un coleg „pe George Bălăiţă, directorul editurii «Cartea Românească» şi ne vom pune de acord asupra modului de acţiune pentru influenţarea lui B.N. şi determinarea să aducă modificările solicitate”22.
Nota-raport următoare, din 9 noiembrie 1985, are avantajul că este elaborată dintr-o înregistrare, deci se poate miza pe un conţinut autentic. Ea reproduce discuţia dintre Bujor Nedelcovici şi „Mirel”, pe care prozatorul îl vizitase cu o zi înainte pentru a discuta depunerea carnetului de partid. „Spune-mi deschis, prieteneşte”, întreabă Iorgulescu (alias „Mirel”) „dacă e adevărat ce afirmă unii din colegii binevoitori că vrei să-ţi creezi platformă de disident şi apoi să te stabileşti în Occident. Dacă vrei într-adevăr pe calea asta cunoşti foarte bine filmul: 6 luni vei ataca regimul şi după ce-ţi vei epuiza muniţia o să fii uitat şi terminat ca scriitor”23.
Nedelcovici îi răspunde că a fost plăcut impresionat de discuţia din 28 octombrie de la Comitetul de partid al sectorului I, când a fost ascultat cu atenţie şi s-a manifestat înţelegere. Nedelcovici i-a relatat că ieri s-a dus la D.R. Popescu şi i-a spus: «De ce nu vrei să mă ajuţi, nu ai făcut nimic pentru mine şi din cauza dumitale mâine voi depune carnetul de partid». «Mirel» l-a întrebat ce-i reproşează el concret preşedintelui Uniunii. Nedelcovici a afirmat că din luna mai nu mai are niciun mijloc de subzistenţă şi trăieşte vânzând lucruri din casă. Ctin Ţoiu cu acceptul lui D.R. Popescu l-au [sic!] scos din colectivul de redactare a almanahului pentru un favorit – Mircea Scarlat. Spunându-i lui D.R. Popescu că rămâne fără niciun ban, acesta i-a promis că i se va acorda un ajutor lunar. După trei luni văzând că nu a primit nimic s-a dus la Traian Iancu [directorul Fondului literar], care l-a dat afară din birou. Nu mai are încredere în conducerea Uniunii, afirmând că dacă renunţă la ameninţarea făcută se va zice că dă înapoi iar problemele sale vor rămâne în suspensie. „Mirel” i-a indicat ca în momentul când se va prezenta la Comitetul de partid al sectorului I, să susţină că nu va mai depune carnetul, dar că se lasă în grija partidului întrucât la conducerea Uniunii Scriitorilor nu găseşte înţelegere. Bujor Nedelcovici a afirmat că va mai reflecta la această idee. 24
Documentul este relevant sub mai multe aspecte. Este de remarcat activismul cu care Nedelcovici înfruntă noua situaţie: ia contact cu sectorul de partid, cu conducerea Uniunii Scriitorilor, cu conducerea Fondului literar. Apoi, discuţia amestecă tot timpul problemele personale cu cele sociale. Ameninţările cu conţinut politic sunt amintite pe lângă rezolvarea problemelor proprii. Mircea Iorgulescu excelează prin propuneri practice, dar vorbeşte cu cineva care nu arată a fi mai puţin practic. Tactica reuşeşte cel puţin în sensul enunţat de planul de măsuri din 7 noiembrie 1985: „În situaţia că va solicita să efectueze o nouă călătorie în occident [sic!] i se va aviza pozitiv [lui Bujor Nedelcovici] deplasarea pentru a i se dezamorsa stările tensionale pe care încearcă să le creeze şi a întări suspiciunile privind persoana sa”25.
Simultan, este lansat „planul de luptă”: „Dată fiind situaţia operativă din cadrul dosarului de urmărire informativă, principala sarcină de realizat constă în prevenirea angrenării lui Bujor Nedelcovici în activităţi protestatare prin influenţarea şi descurajarea lui…”26. Se încearcă mobilizarea colegilor împotriva lui. Între altele, intoxicarea lui Nicolae Breban, aflat în Franţa, prin sursa „Coroiu”. Agentul de influenţă urmează să-l anunţe pe prozator că Nedelcovici spune lucruri urâte despre el. Securitatea se aşteaptă ca Breban, orgolios, să-l vorbească de rău pe Nedelcovici 27.
Între timp, Bujor Nedelcovici a obţinut premiul PEN-Clubului pentru romanul Al doilea mesager. O notă atrage atenţia că preşedintele juriului este dramaturgul Eugen Ionescu, cunoscut cu poziţie ostilă, virulentă, la adresa R.S. România. După transmiterea ştirii despre premiu de către postul Europa Liberă, „Georgeta Dimisiano l-a felicitat pe Bujor Nedelcovici şi i-a zis că va lua legătura cu Marie-France Ionescu pentru a afla valoarea în valută a premiului”28. Se adaugă informaţia că Bujor Nedelcovici urma să se afle, între 7–20 iulie 1986, la Vama veche, „timp în care susţine că-şi va definitiva noul roman «Flamme-pilot» care are un conţinut deosebit de ostil regimului actual din ţara noastră” 29. Nu este clar dacă Securitatea a intrat în posesia acestei informaţii demonstrând perspicacitate, ori dacă scriitorul răspândeşte acest mesaj care-i pare câştigător.
Nota de studiu din luna noiembrie 1986 are un conţinut despre care ai crede că intenţionează intoxicarea Securităţii Municipiului Bucureşti:
Obiectivul consideră că apariţia în primăvara anului 1985 la Paris a romanului său „Al doilea mesager” […] chiar dacă îl încântă, nu-l avantajează în ţară, complicându-i existenţa. Crede că cei de afară au căutat să facă din el un dizident dar i-a deziluzionat deoarece nu răspunde aşteptărilor. Intuieşte că „răsplata primită” de la Paris exprimă dorinţa de a fi transformat într-un caz în lipsa unuia mai bun. Este conştient că-i dezamăgeşte întrucât nu marşează pe astfel de iniţiative, nefiind un spirit cu vocaţie de aventurier sau luptător ca Dorin Tudoran sau Paul Goma, care s-au complăcut ca „lideri ai opoziţiei”. Explică apariţia peste hotare a cărţii, printr-un complex de împrejurări la care au concurat lipsa de înţelegere şi interpretarea greşită dată de edituri manuscrisului depus iniţial în ţară, la care s-a adăugat interzicerea filmului „Faleze pe nisip” […] iar pe de altă parte interesul celor din exterior de a-l „ajuta” aşa cum s-a întâmplat cu ani în urmă cu Breban. Apreciază pozitiv discuţiile avute în toamna anului 1985 cu D.R. Popescu, preşedintele Uniunii Scriitorilor, precum şi la Comitetul de partid al sectorului 1. […] În acest context îşi manifestă mâhnirea pentru faptul că în prezent se consideră abandonat de oficialităţi. Consideră că el a făcut unele compromisuri (şi-a recunoscut greşeala, a acceptat să-şi dea demisia din funcţia de secretar al secţiei de proză a Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, a revenit la hotărârea de depunere a carnetului de partid, desfăşoară o viaţă de organizaţie normală etc.) dar ar considera necesar ca factorii decizionali să nu-l mai evite el fiind dispus să coopereze pentru a nu mai fi un caz30.
Rândurile citate, care-l prezintă pe scriitor cuminte şi spăşit, par că fac parte dintr-un memoriu, sau sunt declaraţii făcute de Nedelcovici unui oficial.
Ofiţerul îl contrazice:
Cu toate că pozează în neînţeles şi victimă a unor conjuncturi în care el ar juca un rol impus de alţii, împotriva voinţei sale, considerăm că în mare parte, această postură este falsă şi contrazisă de atitudinea sa prezentă. Practic refuză să facă modificări ale manuscriselor în discuţie şi excesul de orgoliu îl determină să nu vină cu propuneri constructive, aşteptând să fie mereu chemat de diverşi factori de răspundere fără să ofere certitudinea unor modificări a atitudinii. Cu toate că nu a fost semnalat cu comentarii ostile evidente, ţine unele relaţii sporadic cu Mihai Botez, cunoscut cu poziţie antisocială, care poate avea o influenţă negativă asupra sa31.
Concluzia analizei: „avizarea cererii de paşaport turistic pentru RFG funcţie de evoluţia atitudinii sale cu consultarea Dir. I-a”. Scriitorul a primit viza, a plecat în străinătate şi a refuzat să se întoarcă la data expirării vizei. Bujor Nedelcovici câştigase confruntarea cu Securitatea32.
Fragment din volumul Existenţa prin cultură. Represiune, colaboraţionism şi rezistenţă intelectuală în comunism, în curs de apariţie la Editura Polirom
(Va urma)
Note:
1. Bujor Nedelcovici, Un tigru de hârtie. Eu, Nica şi securitatea, Editura Allfa, Bucureşti, 2003, p. 21.
2. Idem, p. 61.
3. Idem, pp. 61-62.
4. Idem, p. 18.
5. Arhiva CNSAS, Fond informativ (Bujor Nedelcovici-Grigore) I 001430, vol. 1, f. 1.
6. Arhiva CNSAS, Fond informativ, I. 001430, vol. 1, f. 69.
7. Acest traseu profesional este rezultatul scoaterii sale din avocatură. Cei 12 ani care au urmat sunt consideraţi de Bujor Nedelcovici „muncă de jos” (Ovidiu Şimonca, „«În literatură las o portiţă de salvare». Interviu cu Bujor NEDELCOVICI”, Observator Cultural nr. 378, iunie 2007).
8 Plan de măsuri pentru lucrarea prin DUI a lui Nedelcovici, din 23.03.1982, (Arhiva CNSAS, Fond informativ, I 001430, vol. 1, ff. 1–2).
9. Nota lui „Suciu” din 7.04.1982, Arhiva CNSAS, Fond informativ, I 001430, vol. 1, f. 88.
10. Arhiva CNSAS, Fond informativ, I 001430, vol. 1, f. 91. La revista România literară lucra informatoarea cu nume conspirativ „Ruxandra”. Foarte activă, ea adăuga solicitărilor Securităţii propriile iniţiative de cenzurare a textelor. În notele scrise, „Ruxandra”, condamna, fără să i se ceară, comportamentele colegilor care afectau „etica şi echitatea socialistă”.
11. Nota-raport din 8.06.1983, Arhiva CNSAS, Fond informativ, I 001430, vol. 1, f. 114.
12. Nota din 8.12.1982, Arhiva CNSAS, Fond informativ, I 001430, vol. 1, f. 97.
13. Nota de analiză din 30 septembrie 1983, Arhiva CNSAS, Fond informativ, I 001430, vol. 1, f. 129v.
14. Nota de analiză din 8.12.1983, Arhiva CNSAS, Fond informativ, I 001430, vol. 1, f. 137.
15. Referatul sinteză din 19.07.1982, semnat de Georgeta Naidin-Dimiseano şi redactor-şef Cornel Popescu, Arhiva CNSAS, Fond informativ, I 001430, vol. 1, f. 134.
16. Referatul lui Eugen Simion din 15 iulie 1982, Arhiva CNSAS, Fond informativ, I 001430, vol. 1, f. 136.
17. Nota analiză din 31.03.1984, Arhiva CNSAS, Fond informativ, I 001430, vol. 1, f. 160v.
18. Nota lui „Suciu” din 24.05.1984, Arhiva CNSAS, Fond informativ, I 001430, vol. 1,f. 163v.
19. Arhiva CNSAS, Fond informativ, I 001430, vol. 1,f. 193.
20. Nota din 14.05.1085. Arhiva CNSAS, Fond informativ, I 001430, vol. 1,f. 197. În mod paradoxal, CNSAS a luat şi această notă drept dovadă a faptului că Iorgulescu era informator. Ea proba exact contrariul, căci pe un informator nu trebuie să-l intoxici, ci îi spui direct ce are de făcut.
21. Idem, f. 202.
22. Idem, f. 218v.
23. Nota-raport din 9.11.1985, Arhiva CNSAS, Fond informativ, I 001430, vol. 1,f. 252.
24. Arhiva CNSAS, Fond informativ, I 001430, vol. 1,ff. 251–252.
25. Idem, f. 255v.
26. Planul de măsuri din 7.11.1985, Arhiva CNSAS, Fond informativ, I 001430, vol. 1,f. 254v.
27. Exploatarea sensibilităţilor psihologice ale literaţilor este una dintre cele mai frecvente tactici ale Securităţii, poate şi pentru că s-a dovedit, repetat, atât de plină de succes.
28. Nota din 19.04.1986, Arhiva CNSAS, Fond informativ, I 001430, vol. 1,f. 287.
29. Adresa din 8.07.1986, Arhiva CNSAS, Fond informativ, I 001430, vol. 1, f. 297
30. Nota de studiu a Securităţii Municipiului Bucureşti, aprobată în ziua de 14.11.1986 (Arhiva CNSAS, Fond informativ, I 001430, vol. 1, f. 311, 311v).
31. Arhiva CNSAS, Fond informativ, I 001430, vol. 1, f. 311v.
32. Idem, f. 312.
