Ideea europeană şi românii de pretutindeni. Fundaţia Culturală Ideea Europeană (FCIE), instituţie de anvergură europeană ce are ca scop lansarea, promovarea şi sprijinirea civilizaţiei româneşti (cu toate componentele acesteia: identitate, cultură, religie ş.a.), a valorilor democraţiei, literaturii şi culturii, precum şi integrarea acestora în circuitul valorilor fondatoare universale, a organizat, după cum menţionam şi în numărul trecut, o serie de evenimente desfăşurate în cadrul proiectului „Radio Villalba – 10 ani de emisiuni în limba română”.
Invitaţi speciali ai Fundaţiei Culturale Ideea Europeană în cadrul proiectului „Radio Villalba – 10 ani de emisiuni în limba română”, organizat de Fundaţia Culturală Ideea Europeană în România şi Spania, în parteneriat cu ICR Madrid, cu sprijinul Departamentului pentru Românii de Pretutindeni, sunt scriitori, editori, membri ai Academiei Române, traducători, personalităţi de anvergură ale culturii române şi ale culturii spaniole: editorul şi graficianul Angel Himénes, profesorul Héctor Brioso, acad. Ioan‑Aurel Pop, preşedinte al Academiei Române, acad. Marius Andruh, vicepreşedinte al Academiei Române, acad. Ioan Dumitrache, Secretar General al Academiei Române, Aura Christi, poet, prozator, eseist, jurnalist şi editor, Preacuviosul Ierom. Arsenie Baltă, consilier în cadrul Sectorului Cultural şi Comunicaţii Media al Episcopiei Ortodoxe Române a Spaniei şi Portugaliei, Valeriu Matei, membru de onoare al Academiei Române, director al Editurii Academiei Române, Maria Floarea Pop, director ICR Madrid, Mircea Platon, poet, istoric, publicist, redactor-şef al revistei Convorbiri literare, Eugen Uricaru, romancier, eseist, publicist, diplomat, preşedinte COPYRO, Mihaela Helmis, jurnalist, realizator emisiuni Radio România Actualităţi, Melania Florea, consilier imagine, Adrian Lesenciuc, poet, scriitor, preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Braşov, Angela Bratsou, Manuel Rico, preşedinte al Asociación Colegial de Escritores de España, Mihaela Rusu, jurnalist Speranţa TV, consilier Ministerul Educaţiei din România, Corina Oproae, traducător, poet spaniol de origine română, Agustín González Plasencia, Consilier pentru Cultură şi Festivităţi al Cosladei, Emilia Escudero Amado, Marian Victor Buciu, profesor, critic şi istoric literar, Constantina Raveca Buleu, cercetător ştiinţific, critic şi istoric literar, actorul Florin Zamfirescu ş.a. O parte dintre aceşti invitaţi speciali ai Fundaţiei Culturale Ideea Europeană au fost intervievaţi de Dana Oprica, jurnalist, scriitor, publicist – amfitrion şi realizator pe parcursul unui deceniu al emisiunilor în limba română la Radio Villalba, radio public spaniol. Postul de radio spaniol Villalba a difuzat săptămânal emisiunile realizate sub egida proiectului nostru în limbile română şi, respectiv, spaniolă, în fiecare duminică, între 16:30‑17:30, ora Spaniei. După difuzare, emisiunile au fost afişate public pe site‑ul radioului, pe reţelele Ideea Europeană, ale revistei Contemporanul. Ideea Europeană şi ale partenerilor în proiect. De asemenea, unele dialoguri au fost realizate în formă scrisă şi publicate în presă, altele au fost transcrise şi publicate în presa scrisă şi online.
În cadrul acestui proiect, în patria Împăratului Traian, a fost organizată o serie de evenimente pe 17, 18, 19 şi 20 octombrie 2023, respectiv, în eleganta Sală de evenimente a ICR Madrid, la Biblioteca Centrală din Coslada „Luisa Carnés”, unde am fost invitaţi de Asociación Cultural Obatalá, în Sala de evenimente a Departamentului de Cultură al Primăriei Antiguo Hospital de Santa María la Rica din Alcalá de Henares. De asemenea, a avut loc o întrevedere de lucru cu scriitorul Manuel Rico, preşedinte al Asociación Colegial de Escritores de España, care a acceptat cu calificativul „fabulos” să discutăm, să încheiem şi să punem în pagina realităţii acordul dintre cele două instituţii (Fundaţia Culturală Ideea Europeană şi Asociación Colegial de Escritores de España) referitor la schimbul de valori între cele două instituţii, între cele două ţări, Spania şi România, în scopul promovării literaturilor spaniolă şi, respectiv, română. O altă întrevdere a avut loc, la invitaţia Preacuviosului Ierom. Arsenie Baltă, consilier în cadrul Sectorului Cultural şi Comunicaţii Media al Episcopiei Ortodoxe Române a Spaniei şi Portugaliei, la Episcopia Ortodoxă Română. La fiecare dintre aceste evenimente, Fundaţia Culturală Ideea Europeană a donat cărţi şi reviste. Menţionăm, cu bucurie, faptul că anvergura invitaţilor la seria de evenimente organizate în eleganta Sală de evenimente a ICR Madrid, amfitrion fiind Maria Floarea Pop, director al ICR Madrid, şi protagonist Aura Christi, a făcut conducerea Festivalului de literatură Eñe să le includă în programul său cu titlu de excepţie, acest eveniment naţional spaniol având, până la acea oră, invitaţi exclusiv spanioli.
Proiectul „Radio Villalba – 10 ani de emisiuni în limba română” continuă şi va continua la modul direct proiectele anterioare ale Fundaţiei Culturale Ideea Europeană, între care menţionăm, cu bucurie, următoarele: România citeşte, Europa – acasă, România citeşte în era digitală, Cultura şi civilizaţia românească în Israel, Ideea europeană la 100 de ani, Contemporanul 140 (în colaborare), Valori româneşti – valori europene ş.a. Toate aceste şi alte proiecte iniţiate, organizate şi aşezate în pagina realităţii de Fundaţia Culturală Ideea Europeană promovează cultura, civilizaţia, istoria, tradiţia, valorile fondatoare, identitatea naţională românească (în toate formele ei de manifestare), literatura română ca mod de conservare şi promovare a identităţii naţionale româneşti.
În numărul 12/2023 al revistei Contemporanul. Ideea Europeană a apărut prima parte a interviului cu acad. Ioan‑Aurel Pop, preşedinte al Academiei Române, interviu intitulat Istoria – ştiinţa şi arta de a reconstrui trecutul, precum şi relatările unora dintre participanţii la evenimentele organizate de noi ca, de pildă, Dana Oprica şi Mihaela Rusu.
În acest număr publicăm partea a doua a interviului cu domnul acad. Ioan‑Aurel Pop, preşedinte al Academiei Române.
Andrei Potlog
■ Jurnalist, economist
Voinţa de a alcătui o naţiune
Dana Oprica: Domnule preşedinte al Academiei Române Ioan‑Aurel Pop, cum credeţi că reuşesc românii de pretutindeni să‑şi păstreze identitatea în comunităţile unde au ales să trăiască? Copiii lor nu mai vorbesc limba română decât rar. Odată ce intră în sistemul şcolar al ţărilor unde trăiesc, unii nu se identifică cu ţara de origine a părinţilor, iar alţii, paradoxal, după 18 ani, se întorc spre România, de exemplu, spre lumea misterioasă a Maramureşului, şi îşi doresc să revină în ţara părinţilor lor.
Ioan‑Aurel Pop: Am şi eu cazuri concrete. Oameni pe care‑i cunosc, care s‑au dus în Germania şi trăiesc acolo, din întâmplare ambii părinţi sunt stomatologi de succes şi au doi copii, doi băieţi. Amândoi au venit să studieze medicina în România. Şi unul s‑a decis să rămână în România. Deci fenomenul e foarte amestecat. În primul rând, ţinând seama de ceea ce spuneţi dvs., şi anume că unii copii şi nepoţi nu‑şi mai păstrează identitatea, vreau să vă spun că prin aceasta, paradoxal, se poate înţelege ce a însemnat romanizarea. Mulţi spun că în 170 de ani nu s‑a putut face romanizare, că nu au putut fi învăţaţi dacii limba latină. Dacă un fiu care pleacă la 5 ani de aici cu părinţii, când e de 20 de ani e aproape spaniol, iar copiii lui nu mai au nevoie de mult timp, se duc la şcoală, acolo şi învaţă limba, şi nu mai au niciun pic de accent, să‑mi spuneţi: e nevoie de 170 de ani ca să se schimbe identitatea? Deci, când au venit aici vorbitorii de limbă latină, nu a fost nevoie de nu ştiu câte secole ca să se schimbe etnia, mai ales că nivelul de trai era mult mai ridicat în Imperiul Roman decât fusese în Dacia pe care noi o numim liberă sau barbară, cum îi ziceau romanii. Romanii au venit cu un nivel de trai extrem de ridicat, ademenitor. Acum spuneţi‑mi: românii noştri de ce pleacă? Din motive economice în primul rând. Salariile sunt mai bune, viaţa e mai uşoară. Acum Europa, sigur, e într‑un fel de furtună, de conflict, dar când au plecat primii români după căderea comunismului au plecat cu gândul că acolo va fi mai uşor, mai bine, vor câştiga banii, îi vor aduce acasă. Identitatea se poate păstra şi peste generaţii. Depinde de familie, depinde de oameni, o parte se pierd în masa poporului în mijlocul căruia trăiesc, o altă parte nu. Dar, pentru prima generaţie, a doua generaţie, dacă părinţii insistă, chiar a treia, eu cunosc în Statele Unite puţini copii care sunt la a treia generaţie americani şi vorbesc limba română, vin aici în fiecare an, au rude, cu accent american, dar vorbesc limba română.
Departamentul pentru Românii de Pretutindeni, Ministerul Educaţiei şi Institutul Limbii Române se preocupă de existenţa unor cursuri de limbă română în şcolile unde sunt mai multe comunităţi şi, sâmbăta sau după cursurile obişnuite pe care le fac în acea ţară în limba ţării, învaţă şi limba română, regulile corecte de scriere în limba română ş.a.m.d. În unele ţări cursurile de română au fost trecute în curriculum şi ele fac parte din obligaţia celor care le aleg şi după aceea devin obligatorii. E o modalitate de a conserva identitatea românească. Cea mai bună modalitate însă e familia. Dacă există o familie cu părinţi şi bunici care întreţin acolo limba română şi nu le e ruşine să o mai vorbească, atunci copiii o vorbesc şi o învaţă. Şi vine şcoala care întăreşte acest lucru, căci există ceea ce v‑am spus. Pe urmă vin vacanţele la bunici, taberele şcolare în România pe care le facem, dar nu putem acoperi varietatea şi numărul diasporei astfel numai. Toate la un loc, însă, dacă se conjugă, pot contribui la păstrarea identităţii.
În Statele Unite, din Transilvania a început o emigraţie încă pe la 1890‑1900. Eu am predat în Statele Unite doi ani. Am fost în comunităţi unde până şi preotul vorbea numai engleză şi nu mai ştia decât slujba s‑o ţină în româneşte. Slujba se ţinea jumătate în engleză, jumătate în limba română. Mai zicea din când în când preotul „Doamne, miluieşte!” şi „Tatăl nostru” în limba română, „Crezul” însă în limba engleză. Nu mai ştiau limba română preoţii. Declarau însă că sunt români. Şi când făceau câte o ceremonie, după zilele noastre de sărbătoare – lasă că unii ţineau Paştele deja după rânduiala occidentală, catolică şi protestantă, deci nu ţineau Paştele cu Biserica Ortodoxă română – după sărbători, aşadar, făceau câte o masă, agapă, căci acolo toate bisericile au săli sociale în care se întâlnesc, şi ştiau să zică în româneşte două cuvinte. M‑a impresionat o doamnă care, cu lacrimi în ochi, mi‑a povestit că nu mai ştie să zică decât „cârnaţi” şi „sarmale”. Pentru că acestea s‑au tot repetat când s‑au întâlnit ei. Ea era a treia generaţie în America. Copiii ei, bineînţeles, nimic, şi nici nu mai fuseseră în România. Doamna zicea că nu vrea să moară până nu vine o dată cu copiii în România. Deci lucrurile se şi pierd, se şi câştigă. Se câştigă o experienţă de viaţă, românii se duc cu un mesaj şi eu cred mereu că în mesajul acesta sunt şi elemente bune. Din cauza renumelui prost pe care l‑am dobândit după 1990 în multe ţări, avem şi noroc după principiul – ştiţi că avem noi un proverb – „berzei chioare îi face Dumnezeu cuib”. Ei, aproape toţi străinii care vin în România vin cu impresii atât de proaste, încât nu pot pleca decât cu impresii bune. Pentru că ei vin cu ideea că suntem primitivi, că n‑avem nici asfalt, că nu circulă tramvaie, că n‑avem avioane.
Cineva m‑a întrebat după ’90 dacă „voi aveţi electricitate?”. Or, când vin în vizită la noi străinii, văd că sunt hidrocentrale, văd că e întreţinut cât de cât mediul; mă rog, cât e la noi, nu e cum ar trebui, dar e! Dacă se duc în munţi şi văd lacul Bucura, dacă se duc şi văd vârful Omu, dacă se duc în Bucovina şi văd cum sunt rânduite satele şi cum sunt construite casele… În Maramureş s‑a pervertit mai mult, dar în Bucovina vă rog să vă uitaţi: parterul este din zidărie sau din piatră, etajul e de lemn, cu un pridvor frumos la intrare, cu sculpturi de lemn, iar mănăstirile sunt nişte bijuterii unice. Mănăstirile pictate de acolo… sunt unice. Întâmplător, pictura cea mai intensă s‑a făcut când era mitropolit Grigorie Roşca şi domn al ţării Moldovei Petru Rareş, fiul lui Ştefan cel Mare, personaj pe care Barbu Ştefănescu Delavrancea l‑a transformat în trilogia lui istorică în Luceafărul. Partea a treia se cheamă Luceafărul. Petru Rareş e luceafărul. De ce? După părerea mea de istoric, n‑a avut o politică foarte fericită, şi a avut şi bune, şi rele, s‑a refugiat, a avut două domnii, a cumpărat a doua domnie cu bani grei la Constantinopol, dar a avut o idee care‑l face nemuritor: a îngăduit şi a patronat pictura exterioară a bisericilor noastre. Ştefan cel Mare le‑a construit, dar nu le‑a pictat în exterior. Nu‑i venise nimănui gândul. Mitropolitul Ţării Moldovei de atunci a sprijinit pictura exterioară şi bisericile noastre pictate din nordul Moldovei, din Ţara de Sus, au devenit o simfonie de culoare şi de fond, cu poveştile biblice reprezentate unic în această lume, cu nişte culori păstrate până astăzi. Gândiţi‑vă, în exterior câte necazuri pot fi. Noi admirăm Capela Sixtină de la Roma a lui Michelangelo şi a elevilor lui, căci n‑a pictat‑o singur, dar acea capodoperă se află în interior. Pictura noastră exterioară s‑a păstrat în cea mai mare măsură, a fost şi ea reconstituită şi recondiţionată în ultima vreme, şi e o minunăţie a lumii. Nu există nicăieri o pictură şi interioară, şi exterioară, şi povestea Vechiului Testament mai ales, pictată ca să înţeleagă şi analfabeţii, fiindcă noi am început să ne alfabetizăm ca popor – dar nici în Occident n‑a fost mult mai bine – abia în secolul al XIX‑lea, când Alexandru Cuza, al patrulea şef de stat european care a introdus învăţământ obligatoriu şi gratuit de 4 clase. Am fost a patra ţară europeană!, în 1864. De atunci şi copiii de ţăran s‑au dus la şcoală, dacă era gratis şi dacă erau învăţători, pe vremea aia statul s‑a ocupat foarte mult de şcoală. Şi am început.
Al doilea factor a fost presa. A circulat presa scrisă şi s‑a întărit şi identitatea naţională. Aşa au aflat românii, la început de la preotul din sat, care era singurul cititor şi care îi strângea după slujbă să le spună ce s‑a mai întâmplat prin restul pământului românesc, şi aşa au aflat cu toţii că trăiesc români până dincolo de Nistru, ardelenii mei, sau cei de acolo au aflat că trăiesc români până spre Tisa, încoace. Că din Carpaţii Păduroşi până la sud de Dunăre se vorbeşte în grai românesc şi oamenii se îmbracă în straie româneşti. Şi s‑a strâns identitatea. Naţiunile, după părerea mea, se construiesc organic, că aşa vrea Dumnezeu, nu că vor oamenii. Daţi‑mi un exemplu de naţiune care s‑a înfiinţat printr‑o hotărâre de guvern… Sigur că în Franţa, care e mai deşteaptă decât toate ţările lumii, căci de la ea am luat modelul, s‑a spus că există voinţa de a alcătui o naţiune. Da, e şi voinţa de a alcătui o naţiune după Marea Revoluţie franceză, dar aici, în partea noastră de Europă, naţiunile s‑au format de la sine, dar n‑aveau cadru, n‑aveau acel instrument ocrotitor care se numeşte statul unitar. Şi asta s‑a făcut cu ajutorul intelectualilor mari pe care i‑am avut, oameni de stat (nu politicieni mărunţi!), oameni de stat cum au fost Cuza, Alecsandri, Kogălniceanu, Avram Iancu, Nicolae Bălcescu, care s‑au gândit la lumea asta.
Cel mai bun avocat al României
Carol I, e ştiut, a venit ca străin şi a murit ca român. Ferdinand a venit ca străin şi a murit ca român. S‑au îndrăgostit de pământul acesta. Crescută în Anglia, rudă cu toate casele regale şi imperiale europene, Principesa Maria, care a devenit Regina Maria a României, când a venit aici a fost foarte tristă la început. Dar după ce a cunoscut ţara pas cu pas s‑a îndrăgostit de România în aşa măsură încât a devenit cel mai bun avocat al României. N‑avea dreptul nimeni să jignească România în faţa ei. Deci noi am adoptat foarte mulţi străini. Unul din marii istorici români, Xenopol, nu era român. Alexandru Davila, care a scris drama istorică Vlaicu Vodă, era fiul lui Carol Davila, care era de spiţă italo‑franceză. Alţii erau greci, alţii maghiari. S‑au naturalizat. Lucrul acesta se întâmplă la fiecare popor. Nu există popoare „pure”. Popoarele se educă. Dacă eu iau un copil de spaniol la vârsta de 2 ani şi‑l duc în Norvegia, când ajunge la 20 de ani, crescut într‑o familie de norvegieni, el e norvegian. Până la urmă educaţia ne face ceea ce suntem şi ne dă crezul de viaţă. De aceea ţările care au un sistem de educaţie bine pus la punct sunt ţări de durată, ţări de forţă. Conducătorii unei ţări, dacă se gândesc la educaţie, la sănătatea fizică a poporului şi la sănătatea lui psihică, dobândită prin educaţie, reuşesc să asigure viitorul ţării, viitorul bun al ţării respective. Din păcate, la noi, şi sub regimul comunist, mai ales în ultima lui parte, dar şi acum, conducătorii politici se gândesc mai mult la ei înşişi. Şi acum vă spun ce spunea un membru al Academiei pe care l‑aţi cunoscut şi dvs., şi doamna Aura Christi, Răzvan Theodorescu. Răzvan Theodorescu spunea că noi am avut în istoria noastră – dar nu numai noi – două categorii de conducători: unii oameni de stat, şi alţii oameni politici sau politicieni. Oamenii de stat, adică cei care au puterea, oamenii de stat adevăraţi se gândesc la viitorul naţiunii pe care o conduc, pe când politicienii se gândesc la viitoarele alegeri. E o mare deosebire. Din păcate şi în Europa e aşa, chiar în Occident acum. Vedeţi atâţia politicieni pervertiţi, care ajung la putere şi recurg la corupţie, iar oamenii îşi dau seama, poporul îşi dă seama. Aşa cum un grup de studenţi când vine în faţa lor un profesor rău, prost, după primul curs îşi dau seama. La fel, când apare un politician găunos, care‑şi ţine discursul cu vorbe goale, nu se poate să nu fie perceput de popor şi cei care‑l aud îl şi cataloghează, îl şi caracterizează imediat.
Suntem crescuţi altfel
Avem nevoie de energie din acest punct de vedere. Şi avem nevoie de o schimbare nu neapărat ca să nu mai plece românii, lucrul e făcut: diaspora românească există. Noi trebuie să plecăm de la principiul că ea există, să găsim soluţii pentru cei care vor să vină înapoi, să nu‑i tratăm ca pe străini sau ca duşmani, ci să le deschidem porţile, dar să‑i preţuim şi pe cei care rămân. Cei care rămân acolo, în străinătate, au viaţa lor. O familie de români basarabeni de lângă Veneţia, el profesor de română, un admirabil literat, familia asta mi‑a spus că vrea să vină înapoi acasă, nu mai poate trăi printre străini şi când l‑am întrebat: „Domnule, dar au trecut zece ani de când mi‑ai spus că vrei să vii. De ce nu vii?” Răspunde: „Copiii s‑au naturalizat aici. Au rădăcini aici. Fata e pe cale de a se mărita aici cu un italian. Cum să mă duc eu cu femeia mea înapoi acasă şi ei să trăiască aici, să nu‑mi văd nepoţii?”
Oamenii sunt sfâşiaţi! Prima generaţie, părinţii, după ce au făcut avere, ar veni acasă. Cred că mulţi, mai ales că în Occident…, vedeţi că şi educaţia are destul de suferit, se petrec fel de fel de fenomene în legătură cu corectitudinea politică, cu deosebirea între sex şi gen, cu fel de fel de niveluri educative care pe noi ne deranjează pentru că noi suntem crescuţi altfel, nu aş zice arhaic sau mai rău. Noi avem alt orizont al vieţii. Şi să ştiţi că de multe ori lumina a venit din Răsărit – nu din Răsăritul sovietic, cum se credea. Că proverbul „Ex oriente lux”, adică „din Răsărit vine lumina”, s‑a născut în secolul al IV‑lea după Hristos, când sfinţii împăraţi Constantin şi Elena au întemeiat o nouă capitală a lumii de atunci, la Constantinopol, pe care ei au numit‑o „Noua Romă”. Vechea Romă era decăzută, creştea iarba pe străzile pavate ale Romei vechi. Şi de atunci vine lumina. Cine ştie? A mai venit lumina cu mult înainte, cu o mie de ani înainte de evenimentul despre care vă spun eu, în vremea lui Pericle, când au trăit Fidias, Eschil, Sofocle, Euripide, Aristofan. Şi poate că va răsări din nou lumina din această parte de Europă. De ce să nu credem că popoarele acestea care au trăit sub comunism câte patru‑cinci decenii au în ele o forţă regeneratoare? Multă lume îmi spune că Europa e pierdută şi că nu se mai poate regenera nimic şi că vor veni alte civilizaţii. Se poate acest lucru, se poate întâmpla să vină o eră a Chinei, a Indiei. Repet, istoricii nu ghicesc viitorul. Avem limita de viaţă mică; nu cred că trebuie să disperăm.
Avem obligaţia să păstrăm valorile noastre, civilizaţia noastră, iar în cazul românilor ele se bazează – apropo de identitate – pe limbă, pe ideea originii comune. Nu e pentru toţi de la Roma, dar totuşi nucleul principal, sigilul Romei a fost pus aici pe nume, suntem singurul popor romanic care ne numim „rumâni” sau „români”, de aia spaniolii ne zic „rumanos” şi italienii „rumenii” – bătrânii. Noi am schimbat cu „o”, căci sună mai aproape de Roma. Deci faptul că ne numim aşa şi aşa ne‑am numit întotdeauna (noi nu ne‑am numit valahi, ci străinii ne‑au spus aşa) e o dovadă că am păstrat şi în numele nostru amintirea Romei. Toată gama de obiceiuri, de tradiţii, de eresuri, de basme, descântece, blesteme, strigături la hore şi la jocuri, toate acestea… versul popular românesc e simplu, rimele sunt latine. Într‑o poezie populară mai mult de 80% din cuvinte sunt de origine latină. Şi avem cuvinte de origine latină pe care alte limbi romanice nu le‑au păstrat sau le‑au primit în Evul Mediu înapoi. De pildă, cuvântul „împărat” există şi în spaniolă, şi în italiană, şi în franceză – empereur, imperatore, emperador –, dar acestea sunt luate înapoi în timpul Renaşterii din limba latină vorbită în biserici, scrisă ş.a.m.d. Noi n‑am avut şansa să fim întreţinuţi de o limbă latină în Evul Mediu. Am avut ca limbă de cultură slavona, slava bisericească, slava de cancelarie, pe care nu o mai vorbeau oamenii, era o limbă moartă. Şi în Spania, şi în Franţa, limba latină la 1500 era limbă moartă, nu o mai ştiau decât preoţii cât de cât, iar unii învăţau slujba pe de rost în limba latină. Ei vorbeau în viaţa cotidiană limbile vii. La noi era slavona. Şi cu toate că în Occident latinitatea s‑a întreţinut prin limba latină a Bisericii, a Cancelariilor, a oamenilor învăţaţi, primele universităţi s‑au întemeiat în limba latină în tot Occidentul, şi la Salamanca şi peste tot, şi la Madrid, nu mai vorbesc de Sorbona, Cambridge, Oxford, în toate se preda latina. Cu toate că am avut slavona care ne‑a lăsat cuvinte slavone, am păstrat latinitatea cu sfinţenie nu prin savanţi – interesant! – ci prin omul de la coarnele plugului, prin păstori.
În Transilvania, cuvântul care‑l denumeşte pe „păstor” a fost tot timpul „păcurar”. Păcurar vine din limba latină. În limba spaniolă şi acum „oaia” e numită „pecora” şi păzitorul oilor e numit „pecoraro” sau „pegora” în unele dialecte, cu „g”. La noi era „păcurar”. Când s‑a unit Transilvania cu România a pătruns şi la noi cuvântul „cioban”. Cuvântul „cioban” e turcic, probabil „peceneog cuman”, preluat de la ei, care au venit aici prin secolele XI‑XII după Hristos şi au văzut că românii sunt mari crescători de oi şi i‑au numit după limba lor: cioban. Auzind mereu cuvântul, românii l‑au preluat în limbă, cum s‑a întâmplat în Basarabia, unde s‑au luat atâtea cuvinte ruseşti, în Ardeal atâtea cuvinte ungureşti. Şi cu toate astea limba cea curată nu s‑a înstrăinat niciodată! De aceea Kogălniceanu, pe care l‑aţi pomenit la începutul interviului nostru, mare om de stat şi istoric, unul dintre cei mai mari, pentru mine e la suflet şi pentru că a fost membru al Academiei Române şi preşedinte al Academiei. Mihail Kogălniceanu, în 1843, când a deschis cursul acela de la Iaşi mai spune ceva: „Patria este pentru mine toată acea întindere de loc pe care se vorbeşte româneşte”. Cu alte cuvinte, sunt optimist în privinţa identităţii, pentru că peste tot unde se vorbeşte astăzi româneşte – şi har Domnului, sunt atâtea locuri! – e patria noastră. Suntea atâtea oaze de românitate pretutindeni! În nordul Italiei să zicem, la Milano, la dvs., la Castellion, încât peste tot e câte o mică Românie. Toată acea întindere de loc pe care se vorbeşte româneşte e patria mea. Patria poate să fie şi acolo unde am dobândit binele. Romanii ziceau „patria ubi bene” – patria e acolo unde e bine. Alţii ziceau: nu. Deci proverbul în ansamblul lui este: „Ubi bene ibi patria” – „unde‑i bine, acolo e patria”. Dar alţii ziceau: nu, patria e acolo unde s‑au născut părinţii mei şi acolo trebuie să fie oricum bine. Dar nu se poate să fie întotdeauna aşa! Câteodată e rău unde s‑au născut ai mei, şi atunci mai vin din când în când şi le văd mormintele. Dar repet: sentimentul românesc puternic se poate trăi în diasporă dacă există comunităţi româneşti, şi ele deocamdată sunt în jurul bisericilor. Românii se întâlnesc la biserică. Dar sentimentul românesc cel mai puternic îl trăieşti acasă. Când te întorci din când în când şi… sigur, dacă vine un reporter obraznic mai şi critici ce ai găsit acasă, spui că ai stat mult la coadă la graniţă, că dacă nu ne primesc în Schengen vor mai sta românii la coadă. Depindem de alţii, nu de noi. Pe de altă parte, după ce intri în ţară de sărbători, la Paşti sau la Crăciun, şi‑ţi vezi neamurile, vezi văile, râurile, mirosul de cozonac… Cine mai face cozonac în diasporă? Acasă la noi încă se face cozonac, se fac sarmale, se fac mâncăruri bune, plăcinte, alivenci… Simţi toate lucrurile acestea şi mai vezi că vine lumea la colindat şi te caută; nu ca în Occident, unde lumea e mai individualistă.
Am trăit şi eu în străinătate; nu‑ţi deschide nimeni uşa. N‑ai de unde să ceri un pahar cu apă. La noi nu e aşa. Poate că obiceiurile acestea ale noastre să poată să fie cuprinse mai bine şi înţelese mai bine. Ideea de a fi comunitate, de a ne căuta unii pe alţii, de a nu vorbi numai pe internet unii cu alţii şi pe telefonul mobil, de a ne colinda, de a ne spune din suflet „La mulţi ani!”, „Să creşti mare”… Unde aţi auzit în alte limbi, dacă întrebi pe un copil câţi ani are – „câţi ani ai? – 3, 5 sau 10”, şi după ce primeşti răspunsul să spui „să creşti mare”? „Poftă bună” nu se termină aici, urmează „să‑ţi fie de bine!”. Am călătorit mult. În foarte puţine locuri am întâlnit lucruri de acest gen. În general lumea se îndepărtează, se înstrăinează şi devine foarte apropiată de noţiunea de robot. Ceea ce e foarte grav.
Noi trebuie să comunicăm de la suflet la suflet. Dacă dascălii din România ar reuşi să‑i înveţe pe elevi şi pe studenţi că nu există comunicare mai bună decât cea „pe viu”… Recurg la comunicarea online numai când nu am ce face. Dacă am un student bolnav fireşte că‑l las să intre online, să mă urmărească. Dar nu există comunicare mai bună decât cea în care poţi să te priveşti în ochi, în care poţi să vezi dacă omul e sincer sau nu după mişcarea ochilor, după culoarea din obraz, după multe lucruri. Dacă rămânem oameni, dacă ne împodobim cu ceea ce se cheamă „omenie”. Să‑mi spuneţi dacă există un substantiv în spaniolă identic cu „omenie”. Nu omenire, omenirea e altceva. „Omenie”. În multe sate, când te duci în ospeţie, ieşi din casă şi te întâlneşti cu cineva, eşti întrebat unde ai fost? „– Am fost până la Vasile a lui Grigore. – Şi? – M‑a omenit”. Adică te‑a invitat să stai, ţi‑a oferit ceva, poate ai mâncat… „m‑a omenit”. Dar cuvântul e aşa de frumos! Vine din limba latină. Omo, ombre, în italiană uomo. Deci sunt lucruri pe care dacă un profesor bun ştie să le explice, câştigă auditoriul şi identitatea de care vorbiţi se mai prelungeşte un pic. Şi acolo, peste mări şi ţări, departe, unde binele e pe de o parte faptul că vin bani mai mulţi decât aici, dar este şi regretul, şi răul, şi nostalgia după locurile natale… Mai ales dacă ai încă rude, părinţi, fraţi, surori, nepoţi, nu te poţi obişnui sută la sută. Copiii însă, nepoţii, strănepoţii se obişnuiesc. Dacă mai pleacă şi ei în lume cu câte o idee că n‑au venit de pe Marte, ci dintr‑un loc unde trăia cândva un copil care „fiind băiet păduri” cutreiera, şi unde era un poet care auzea cum bat în geamuri razele de lună… Nu există poet pe lumea asta care să fi spus aşa ceva, ca Eminescu, ca Blaga.
Deci, dacă aud că sunt locuri ca acestea, chiar dacă nu mai ştie româneşte nu poate să‑şi învingă un sentiment, curiozitatea de a veni să vadă. Numai că ne trebuie foarte buni ambasadori. Toţi românii care au plecat din ţară sunt în felul lor ambasadori. Dar, repet, nu toţi reuşesc să ducă un mesaj bun.
Xenofon spunea că strategia este arta de a păstra libertatea de acţiune. Se poate observa din lectura istoriei că unele state caută să‑şi mărească în mod constant capacitatea de a acţiona, prin care ele doresc să reducă libertatea celorlalte. De la Xenofon până astăzi s‑a mai schimbat această optică?
Nu foarte mult. Întotdeauna au existat puteri mari şi puteri mici. Şi întotdeauna, inclusiv astăzi, puterile mari fac şi desfac lumea, iar cele mici şi mijlocii trebuie să se mulţumească cu un rol secundar. Unii le numesc chiar „ţări pion”, gândindu‑se la jocul de şah. Organizaţia Naţiunilor Unite e declarată ca o organizaţie a ţărilor egale între ele. Cum să fie egale între ele dacă Consiliul de Securitate are membri permanenţi cu drept de veto? Deci votul unei ţări e decisiv. Polonia e o ţară mai mare ca România. Deci votul unei ţări ca Polonia sau votul a zeci de ţări – ONU are 200 de state – sunt decisive. Dacă 199 votează într‑un fel şi una singură, să zicem Federaţia Rusă sau China, votează „nu”, nu rămâne. Şi atunci cum conduc ţările în mod egal? Prin urmare, libertatea este limitată şi astăzi. Problema noastră este definirea democraţiei. Dacă reuşim să păstrăm democraţia pe care am moştenit‑o din Antichitate până astăzi în forma actuală sau trecem la regim iliberal sau la dictaturi, cum vor unii, atunci e grav. Iar democraţia până acum a funcţionat ca forţă a majorităţii. Dacă se punea în discuţie o problemă şi peste 50% sau două treimi votau într‑un fel, inclusiv cei care n‑au votat trebuia să se supună. Acum există o pretenţie că minoritatea poate să dicteze majorităţii. Or, asta înseamnă răsturnare a valorilor. Nu ştiu ce va fi, dar egalitate nu a fost nici pe vremea lui Xenofon, n‑a fost nici în Evul Mediu, nici în Epoca Modernă şi nu există nici astăzi. Există ţări puternice şi bogate, întinse, care dictează şi care fac cam ce vor ele, şi uneori îşi prezintă faptele cumva cosmetizate.
Întotdeauna am trăit sub protecţie
Să ne orientăm către Europa. Cărbunele şi oţelul, elementele de bază ale Uniunii Europene, au rămas departe, dar au făcut posibilă trecerea de la o Europă a războiului la o Europă a păcii. Astăzi Uniunea Europeană este cea mai mare putere economică a lumii, dar aşa cum a scris cu cinism Kissinger, dacă trebuie să suni la Europa ce număr ar trebui să formez? Noi, românii, unde sunăm?
Noi am trăit o experienţă răsăriteană sub dominaţie rusească şi sovietică, fiindcă din secolul al XIX‑lea Rusia a cam pus mâna pe noi, de la Războiul de Independenţă. Am luptat, la sfârşitul războiului marile puteri au decis să ne dea Dobrogea, care ne asigura, strategic vorbind, ieşirea la Marea Neagră. Rusia a decis să ne ia sudul Basarabiei, ca să controleze gurile Dunării. Marile puteri au decis. Rusia ne‑a dominat şi am văzut cum e cu Răsăritul. Cum e cu dominaţia rusă am văzut. Ne‑am săturat. Cum suntem o ţară mică‑mijlocie şi avem nevoie de protecţie, am decis acum să mergem cu Uniunea Europeană şi cu Statele Unite. Bunica mea şi părinţii sperau în timpul comunismului că vor veni americanii să ne elibereze. Acum mergem cu Europa. Din păcate, am ajuns cam târziu la prânzul european, care s‑a sărăcit. Nu suntem într‑o Europă prosperă, n‑am intrat în Europa în 1970‑1980 când Uniunea Europeană era, într‑adevăr, un nucleu puternic şi toţi visam să fim şi n‑am putut să fim. Când am ajuns noi au apărut şi crizele. Dar n‑avem altă soluţie. În acest moment n‑avem altă soluţie. Fără protecţie nu putem. Să facem politică independentă am încercat sub Ceauşescu, când el a avut ideea să fim membri ai grupului ţărilor nealiniate, adică să simpatizăm, cu toate că eram membrii ai Tratatului de la Varşovia, dar nu mai participat la acţiunile militare ale Tratatului. N‑am intervenit nici în Cehoslovacia în ’68. N‑a ieşit nimic. Când o ţară încearcă să facă politică nealiniată şi nu este o mare putere a lumii, şansele sunt aproape zero. Şi atunci avem nevoie de o asemenea protecţie; întotdeauna am trăit sub protecţie.
În Evul Mediu, Ţara Românească şi Moldova, domnii lor, prestau omagiu de vasalitate regilor Poloniei şi Ungariei, după aia sultanului de la Constantinopol, după aia Rusiei. Acum suntem cu Europa de la Bruxelles şi de la Strasbourg, dar vă rog să vedeţi că şi acolo sunt ţări care se numesc metaforic „motorul Europei”: Germania, Anglia a ieşit, deoarece a avut motivele ei, iar acum unii regretă, am înţeles că mai mult de jumătate din englezi regretă. Germania şi Franţa decid, când au nevoie de susţinere, mai cheamă Italia şi Spania, mai rar Polonia, şi pe urmă restul, ţările acestea micuţe, venite târziu şi pe care le dispreţuiesc în adâncul lor cei care conduc acolo, şi pe care le tratează… Ei spun „Europa cu două viteze” sau cu trei viteze. Ştiţi ce înseamnă? Vorba lui Grigore Alexandrescu: dreptatea nu e şi pentru căţei. Are o fabulă Câinele şi căţelul sau Boul şi viţelul, e acelaşi lucru. Deci noi trebuie să ne mulţumim cu statutul nostru, dar asta nu ne‑ar împiedica să avem o demnitate. Cred că în politica noastră greşim; deşi ştim că nu suntem o mare putere, nu facem nimic ca să fim ceea ce suntem! Ne lăsăm supuşi cu totul! Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia protestează câteodată, când nu sunt mulţumite de deciziile de la Bruxelles. Noi, de cele mai multe ori, în 99,9% din cazuri, zicem „da” şi urmăm acele decizii, bune‑rele. Dar repet: una peste alta, n‑avem altă soluţie decât Uniunea Europeană şi alianţa cu SUA.
Domnule preşedinte, o ultimă întrebare, o întrebare mai sensibilă. Unul dintre rolurile de căpetenie ale Academiei Române şi ale celor peste 70 de institute aflate în subordinea celui mai înalt for de recunoaştere şi consacrare a ţării este conservarea şi promovarea identităţii naţionale româneşti. În ce fel îşi onorează Academia Română această misie înaltă, menită să consolideze identitatea românească, despre care s‑a spus răspicat că este clătinată?
Academia Română, în fiecare moment, urmăreşte acest scop. N‑are cum să facă altfel, pentru că este piatra de temelie a creării sale. Academia Română s‑a creat în 1866, pregătită de Alexandru Ioan Cuza, cu un scop precis: întărirea identităţii naţionale prin limbă, în primul rând, literatură şi istorie. Primele secţii ale Academiei Române au fost secţia literară şi secţia istorică. Acestea sunt cele de căpătâi şi astăzi. Asta nu înseamnă că n‑am creat secţii noi, avem 14, şi cele mai multe sunt cele legate de ştiinţele exacte, de ştiinţe tehnice, de informatică, medicină, economice, dar secţiile cele vechi, două, doi stâlpi de existenţă ai Academiei, limba şi istoria, există în continuare, merg înainte, cultivă limba, limba îngrijită, limba literară, fac îndrumare ortografice şi ortoepice, îndreaptă limba, acceptă neologismele, arată care e felul de a vorbi corect şi care e felul nostru de a fi români. Prin varii mijloace. De mulţi ani le publicăm şi în limbi străine aceste mărci identitare, popularizăm obiceiurile, tradiţiile, folclorul, încercăm să trimitem şi noi mesageri peste hotare în comunităţile româneşti, donăm cărţi în limba română. Academia Română are o editură a ei, are o bibliotecă mare, un tezaur al culturii româneşti, facem expoziţii, colaborăm cu Institutul Cultural Român, cu Institutul Limbii Române, cu Departamentul pentru românii de Pretutindeni şi încercăm să ducem mai departe marca noastră identitară, pentru că scopul cel mai important al acestui popor, dacă el vrea să existe în continuare, este păstrarea identităţii lui în cadrul european. Noi vedem Europa ca un concert al naţiunilor, şi într‑un concert fireşte că există un dirijor, dar fiecare parte din orchestră are rolul ei şi nu se poate spune că viorile sau corzile sunt mai importante decât alămurile să zicem. Şi noi am vrea să trăim în acest concert european cu demnitate şi chiar cu o oarecare mândrie, pentru că avem nişte valori cu care noi putem concura, alături de celelalte naţiuni, la reuşita ideii de Europa.
Minunat! Vă mulţumim, domnule preşedinte, pentru aceste repere ale istoriei, viitorului şi ale românilor din ţară şi din lume.
Vă mulţumesc şi eu.
Dana Oprica în dialog cu Ioan-Aurel Pop
