O cutie a Pandorei
Mihaela Helmis: Domnule profesor Alexandru-Vladimir Ciurea, domnule doctor, purtăm acest dialog într‑un moment în care noi, cei mai mulţi, ne‑am obişnuit cu prezenţa dvs. în calitate de moderator sau de mesager care armonizează lucrurile, ne ajută să alegem între informaţiile ştiinţifice şi cele la îndemâna noastră, a tuturor, pentru a înţelege mai bine ce este viaţa, ce suntem şi cum am putea să ne aşezăm mai bine între toate ale noastre. Cât de lung a fost drumul acesta între cel ce acumulează şi cel ce dăruieşte în felul acesta, filtrat, pentru noi?
Alexandru‑Vladimir Ciurea: Funcţia de armonizator cred că mi se potriveşte foarte bine, e ca un fel de mănuşă, fiindcă tot timpul, şi la nivel de cadru universitar, şi la nivel de predare faţă de studenţi şi doctoranzi, întotdeauna le‑am spus: vorbiţi cât mai simplu, cât mai curat, cât mai direct, fără lucruri sofisticate. Pe de o parte, noi nu le înţelegem, cei care vorbim, lucrurile foarte greu de exprimat, iar pe de altă parte, auditoriul, la un moment dat, începe să se plictisească, să‑i scadă atenţia şi nu te mai poate urmări. Deci, dacă vrei să fii ascultat, trebuie să vorbeşti pe înţelesul omului de rând, fie că cel care articulează un mesaj este academician, fie că este cameraman, fie că este şofer sau altceva.
Aţi avut un model în sensul acesta?
Am avut un impact din partea domnului academician Constantin Arsene, care spunea: domnule doctor, eu la orice conferinţă medicală în specialitatea mea, mă duc fără niciun fel de hârtiuţă, fără niciun fel de ciornă, pentru că eu trebuie să ştiu perfect aceste lucruri. Alt adevăr pe care l‑am auzit tot de la domnia sa: mă ridic în picioare, nu toţi cei care m‑au format sunt de acord total cu cei care vin la cursuri, faţă de studenţi, rezidenţi, doctori, cu tot felul de notiţe şi citesc. Este ruşinos! Să înţelegei că tu nu‑ţi cunoşti propria ta materie şi propriul tău subiect dacă recurgi mereu la bileţele, notiţe etc.? Trebuie să vorbeşti liber, să te uiţi în ochii interlocutorului şi să fii cât mai clar posibil.
Elocvenţa ar putea să fie cea care să‑i determine să fie şi eficienţi şi să citească informaţii cât mai multe. Interacţiunea cu care ne‑am obişnuit şi pe care mijloacele contemporane, tehnice, ne‑o tot îndepărtează, cred că este printre cele mai importante atunci când suntem chemaţi să rezolvăm exact acest ideal al omului: să primească informaţii şi să dea informaţii.
Este perfect adevărat. Primirea, procesarea informaţiilor. La mine s‑a dus primirea în emisfera din partea stângă, căci sunt dreptaci; în spate, într‑o anumită zonă s‑a împrocesat, ca să zic aşa, după care trece în emisfera dreaptă, unde la fel se pun în funcţiune toate cunoştinţele noastre, toate elementele necesare, se întoarce în partea anterioară stângă, în Aria lui Broca, este o arie expresivă, din care pleacă răspunsul cât mai coerent, cu elocvenţa necesară.
Nu ştiu cu ce pensetă aţi extras din mintea mea exact întrebarea aceasta şi chiar m‑aţi introdus într‑o parte a tainelor comunicabile pentru noi, cei care doar vorbim, despre creier. Aşadar, acest circuit se petrece cu viteza fulgerului, dacă nu cumva chiar mai repede.
Da, aşa este. Aţi deschis o altă Cutie a Pandorei. Există anumite circuite, circuitele sunt latente. Să ştiţi că ele nu sunt activate. Noi le‑am format, le‑am pregătit, le‑am învăţat, am plecat cu ele de când vreţi, din timpul studenţiei, le‑am activat când am ajuns la doctorate, când am ajuns să predăm la studenţi, la rezidenţi. Dacă nu le foloseşti, funcţia creează organul, atunci aceste circuite devin latente. Vrei să le redeschizi? Începi să te bâlbâi, începi să nu‑ţi găseşti cuvintele, începi să devii parlamentar, începi să te degradezi intelectual. Deci, dacă vrei să fii pe un anumit piedestal intelectual, academic, trebuie ca această elocvenţă şi cursivitate a cunoştinţelor, a informaţiei să curgă, astfel încât cel din faţa ta, cel care te ascultă sau citeşte, să fie coerent ca şi tine şi să înţeleagă ceea ce vrei să spui sau vrei să transmiţi.
Începeam acest dialog al nostru, aducându‑vă direct în punctul în care vă aflaţi, cel puţin ca percepţie socială, din partea publicului larg din ţară, şi alături de părintele Necula, alături de profesorii Dulcan sau Dănăilă, dvs. cred că sunteţi exact de aceeaşi părere, aţi şi descris nişte circuite; nu gândim cu creierul, ci cu mintea. Ce diferenţă este între acestea două?
Mintea şi creierul funcţionează în armonie. Dacă preluăm ideile prezentate de părintele Necula, vedem lucrurile diferit. Precuviosul şi preasfinţitul profesor Constantin Necula vorbeşte de nişte lucruri spirituale deosebite. Vorbeşte despre ceea ce noi toţi trebuie să ştim şi spre ce să tindem în ţara românească, care este minunată. Noi, prin credinţa noastră ortodoxă, se cuvine să gândim mai frumos, să ne iubim, să putem să realizăm ceva frumos, aşezat, care să dureze. Aceasta spune părintele şi profesorul Necula: propovăduirea credinţei, credinţa legată de iubirea de familie, iubirea de ţară, a folosit credinţa legată de familia tradiţională, iubirea de biserică ortodoxă. În spiritul acesta vorbeşte părintele, mai ales că ne apropiem de preafrumoasele sărbători de Crăciun, în spiritul acesta trebuie să aprofundăm totul, să transmitem totul şi să ne ridicăm în picioare în faţa preacucernicilor Părinţi. Referitor la domnul academician prof. dr. Dănăilă şi domnul academician – pentru mine e academician – Constantin Dulcan, domniile lor arată circuitele neurologice cunoscute în neuroştiinţe, arată acumularea de date, stocarea acestor biblioteci, rafturi‑rafturi, de cunoştinţe, o nouă şi o nouă şi o nouă carte, marele capitol al reproducerii acestora sub formă de material publicat. Dacă observaţi şi la domnul profesor Dulcan, şi la domnul acad. Dănăilă, cărţile lor sunt căutate, citite, cărţile sunt cele care rămân. Să te bucuri că în urma ta rămâne ceva. Este şi o frază celebră: publish or perish. Rămânând aceste lucruri, chiar dacă în momentul de faţă poate nu sunt asimilate în totalitate, generaţiile care urmează au o sursă, aici, la noi, în ţară, de informaţii. Şi contează foarte mult că aceste personalităţi au timp să împărtăşească din experienţa lor, din gândirea lor, din faptele lor, pentru a le transmite şi celorlalţi.
Creierul susţine mintea şi toate acumulările nu fac decât să ne aşeze în fiecare zi într‑un alt punct. Şi poate, sper eu, câştigând, acumulând, şi nu pierzând. Suntem pe creştere şi unul dintre cei patru – sunteţi un cvartet, v‑am perceput cu toţii în felul acesta – o spune, şi acum mă refer la părintele Necula: crede şi cercetează. Dacă am ajuns în punctul acesta, cred că v‑aţi împrietenit şi mai mult toţi patru.
Enorm. Enorm, cu toţi patru. Când aud de marile personalităţi academice ca domnul prof. Dănăilă, ca domnul prof. Constantin Dulcan, mă ridic în picioare numai când le aud numele. Dacă nu mă ridic, ridic privirea şi zic: Dumnezeu să‑i ţină cât mai mult, cu mintea cât mai frumoasă şi mai întreagă. Aşa trebuie să facem. Referitor la părintele Necula, este un izvor nesecat de vorbă frumoasă românească şi de credinţă, de spiritualitate, de iubire de oameni. Amândoi suntem braşoveni şi avem şi o efuziune locală de apropiere, totală, ne înţelegem din privire, ne înţelegem dintr‑o strângere de mână şi mai ales când ne îmbrăţişăm ne simţim atât de apropiaţi unul de celălalt în suflet, în minte, în gând şi în faptă.
Într‑una din întâlnirile de la Festivalul de teatru de la Sibiu, la conferinţa ţinută acolo, mă repet, chiar aşa v‑am simţit, ca pe un întreg sau ca pe cele două părţi ale unui întreg într‑o comunicare tot mai apropiată. E o vibraţie care trecea spre noi, spre ceilalţi. Ce să vă puteţi dori mai mult decât – cred eu – să comunicaţi în felul acesta cu noi, ascultătorii. Mă gândesc şi cu pacienţii dvs. Ce e mai greu? Să comunici tuturor sau să comunici unui caz în parte?
Şi una, şi cealaltă. Cum am spus, cu părintele Necula ne înţelegem foarte bine, putem comunica unui auditoriu gândurile noastre, ne putem completa, pentru că tocmai aţi văzut şi în cartea pe care am scris‑o împreună, aducem argumente ştiinţifice, aducem argumentele teologiei şi ale credinţei, gândim împreună şi creăm o armonie totală între suflet şi credinţă, între minte şi ştiinţă. Şi toate acestea duc la creşterea spiritualităţii, la creşterea nivelului de cultură. Este foarte interesant, când am fost invitaţi să scriem această carte, am pornit de la argumente ştiinţifice şi am găsit tot felul de argumente, o să vă dau un argument scris de acad. prof. Restian, care este din nefericire trecut în altă lume şi îngropat în Şchei, la o biserică renumită Pe Tocile, este Biserica ortodoxă Pe Tocile. Domnia-sa avea o frază foarte interesantă: medicina se bazează pe ştiinţă, iar ştiinţa conduce spre credinţă. Nu este Einstein, este Adrian Restian din Braşov. Ne ridicăm în picioare când auzim asemenea nume. Şi părintele Necula din Şchei, şi eu ca braşovean, când auzim asemenea lucruri ne împreunăm mâinile, ne rugăm la Dumnezeu şi spunem: Dumnezeu să‑l odihnească în pace.
Profesorii bine pregătiţi
Facem cu toţii acest gest, această reverenţă. Daţi‑mi voie să mă întorc împreună cu dvs. în timp, cu 60 de ani înapoi, pe când vă formaţi pentru acest domeniu. Nu erau atât de multe la dispoziţia noastră, tehnic vorbind. Erau profesorii dvs., erau medicii vremii mai apropiaţi de pacienţi decât sunt acum? Tehnica, tehnologia, munca la distanţă ne îndepărtează cumva. Cum stau lucrurile? Le putem armoniza şi astăzi?
Da, total. Profesorii pe care‑i aveam atunci erau nişte genii, erau oameni foarte bine pregătiţi, erau oameni pe care comunismul a încercat să‑i distrugă, să‑i termine. Nu a reuşit. Mulţi din profesori erau somităţi în România şi somităţi internaţionale. Am avut parte de o bună pregătire în facultatea de medicină datorită lor; am început la Cluj, l‑am văzut pe prof. Haţegan şi prof. Goia, celebrităţi în medicina clujeană, iar la Bucureşti am avut nişte nume gigante care pur şi simplu numai când le pronunţam numele rămâneam în extaz: era prof. Burghelea la neurochirurgie, prof. Constantin Arsenie, acad. Zagăr. Era impresionant. Să nu mai spunem de marii chirurgi idolatrizaţi, cum a fost prof. Djuvara, de exemplu. Numele continuă. Erau somităţi clinice, somităţi operatorii în chirurgie, somităţi intelectuale în neuroştiinţe. Lucrurile erau grele, nu aveam informaţie, ne zbăteam pentru publicaţii internaţionale, profesorii ne trimiteau la Biblioteca medicală, care era pe strada Polonă, unde studiam, ore şi ore, cu plăcere, cu bucurie, copiam din datele internaţionale, adunam, le puneam cap la cap să vedem ce am scos din articolele respective, adunam cazuistica din cadrul clinicii, făceam nişte cearceafuri imense de hârtie cu note, comentarii, informaţii, ore şi ore de studii, explorare, uneori stăteam şi noaptea, a doua zi de dimineaţă mergeam la profesor care dintr‑o privire îţi arăta unde ai greşit, dar în sufletul lui te lăuda şi te aprecia. Şi dintr‑un grup de rezidenţi începea, pe câţiva dintre noi, să ne ridice. Trebuia doar să rezişti la efortul fizic, ca chirurg, efortul de acumulare a ştiinţei, de nopţi pierdute în sensul bun, pentru că numai aşa te poţi forma: studiind, explorând, devenind ceea ce eşti. Şi odată, într‑un articol, cineva m‑a întrebat: cum v‑aţi format? Să spun într‑o singură frază: per aspera ad astra.
Cu toate greutăţile spre stele… Spre lumină şi spre realizare. Drumul, cu siguranţă, n‑a fost uşor, dar pentru că sunt atâtea decenii de când vă urmăriţi domeniul şi existaţi în el, creşteţi odată cu el, sunteţi cel care a şi organizat o importantă secţie într‑un spital de renume, Sanador. Cum merg lucrurile acolo? Sunteţi tentat, la fel ca noi, să vedeţi în fiecare zi toate noutăţile mai mult sau mai puţin explicate, poate unele chiar exagerate, sau aveţi aşezarea să o luaţi totuşi la pas, metodic, profesionist, cum aţi făcut în timp?
La pas… Facem o parafrazare în această direcţie. Nu se poate în medicină şi mai ales în chirurgie să faci salturi. Trebuie să acumulezi totul, să aşezi cărămidă peste cărămidă, pas cu pas, totul se acumulează. Se acumulează în ştiinţa ta operatorie, ceea ce se numeşte strategia şi îndemânarea ta operatorie care se învaţă, apoi există talent – sunt persoane extraordinar de talentate care prind totul dintr‑o privire – apoi urmează partea cealaltă, în care ceea ce ştii să faci, documentezi cu datele pe care le ai, adică partea de ştiinţă acumulată, şi apoi există partea de la ceea ce primeşti de la cei mai în vârstă, de la cei mai experimentaţi, de la cei mai aproape sau, avem mijlocul de comunicare acum atât de reuşit în afară, în care nu mi‑e jenă deloc să spun, eu vorbesc cu profesorul prieten cu mine din Hanovra sau alt profesor în Italia şi le spun: „Am cazul cutare, cutare, dvs. ce aţi face? Nu este urgenţă, nu astăzi, răspunde‑mi cum ai vedea răspunsul respectiv”. Totul este pentru ce? Pentru a reuşi ameliorarea sau vindecarea afecţiunii pacientului. Informaţia pe care o avem în zilele noastre, după această schimbare de regim, este totală. Şi acest „total” pe care‑l obţinem este pentru funcţia noastră cerebrală, ca să poţi să te uiţi în ochii omului şi să spui: asta este, asta pot realiza cu ştiinţa mea, dar poate găsiţi în altă parte alt doctor mai deştept, mai comunicativ, mai cu mai multe date. Dar lucrurile capătă cu totul şi cu totul altă deschidere.
Ne aflăm în dialog cu reputatul profesor, doctor, membru de onoare al Academiei Române, Alexandru‑Vladimir Ciurea şi de câteva ori am avut tentaţia, şi acum chiar am să fac asta, să vă rog să ne puneţi în faţa unei probleme. Dvs. când faceţi o operaţie, când o pregătiţi poate cu câteva zile înainte, ce aveţi în faţa ochilor? Ce este ceea ce operaţi? Cât e ce vă imaginaţi şi cât e adaptare la ce găsiţi în locul cu pricina? Pentru că până la urmă este totuşi un organ cel asupra căruia acţionaţi, intervenind prin operaţie.
Evitarea zonelor elocuente
Aşa este. Pregătirea unei operaţii se face, la fel, treptat. Există elemente multiple. În primul rând, vezi leziunea. Ştii despre ce este vorba şi îţi fixezi această strategie operatorie: pacientul în ce poziţie este pe masa de operaţie, în ce poziţie se face anestezia, în ce poziţie se pun cateterele, adică liniile venoase sau arteriale de intrare a medicaţiei, în ce poziţie abordezi chirurgical zona, cât mai aproape. Intervine ceva aici: pacientul adormit şi fixat pe masa de operaţie. Intervine marele succes pe care‑l avem în momentul de faţă a unei aparaturi de excepţie, care se numeşte neuro‑navigaţie şi care este şi foarte scumpă, dar care adună toate datele informaţionale, imagistice despre pacient, le stochează într‑un aparat, face o fuziune a acestora şi pe o consolă se află în faţa ta şi‑ţi transmit datele pe care le ceri printr‑o antenă. Această antenă, acest marker‑antena, o ai în mână, pacientul e adormit, fixezi şi vezi imaginile pe consolă şi fixezi zona de operat, întinderea operaţiei, deschiderea craniană şi aşa mai departe. Ai reuşit să deschizi cranian, din nou fixezi consola, din nou te adaptezi, din nou mergi pas cu pas, dar acest lucru se bazează pe un număr informaţional formidabil de date şi pe o mare răbdare. Dacă sari timpii operatori, lucrurile capătă un apect de haos, exact cum e circulaţia Bucureştiului: nu ştii cine cu cine ţine. Deci trebuie făcut totul foarte încet, foarte calm şi fără a cădea în grabă, cuvintele „trebuie”, „acum” nu sunt pentru o activitate chirurgicală cerebrală. Sigur, într‑o urgenţă abdominală, într‑o sângerare în cutia craniană – acestea sunt, reprezintă un cu totul alt aspect. Dar, cum aţi spus, acumularea cunoştinţelor plus pregătirea ta, plus ce ai învăţat de la superiorii tăi se adună ca să poţi rezolva acea problemă atunci, vorbesc intracerebral, sistemul nervos sau pe măduvă, fără a leza structura nervoasă. Poţi să zici: da, s‑a rezolvat, este reuşită operaţia, totul este bine, dar pacientul nu se mai ridică din pat sau are tulburări de mers, de vorbire sau altceva. Deci se impune evitarea zonelor elocuente pe care ni le‑a dat Dumnezeu.
Aşadar, circuite de toate felurile trebuie luate în calcul aşa încât să nu existe obstrucţii, să nu existe obstacole, decât în cazul în care, da, bypassurile se pot face.
Se pot face şi bypassuri cerebrale.
Este creierul cel mai greu de operat dintre organele corpului?
Noi zicem că da. În primul rând, transplant se poate face pe toate organele: şi pe inimă, şi pe ficat, cornee etc., plămân, dar pe creier nu s‑a putut. Până acum nu s‑a reuşit transplantul cerebral. S‑au discutat tot felul de lucruri, nu s‑a putut până în momentul de faţă; nu văd cum s‑ar putea face transplant cerebral. Este un organ atât de nobil, atât de fin, atât de complicat, încât nu se supune legilor obişnuite ale structurilor umane. Creierul iese din discuţie. Or, dacă ne uităm cu mare atenţie, creierul este şi foarte friabil, foarte dificil de atins.
Profesorul meu, când atingea creierul în timpul operaţiei, spunea: „Domnule doctor, te rog să fii atent. Numai când ai mângâiat aici poţi să‑i produci epilepsie, adică crize convulsive. Nu atingeţi! Purtaţi‑vă frumos!” De aceea la creier se şi spune: don’t toch me. Şi de aceea vă întreb, pe cei care ne ascultă, ne urmăresc, ne citesc şi pe dvs.: cum reuşeşti să pătrunzi în creier, să te strecori, să scoţi leziunea fără a afecta anumite zone elocuente majore ale sistemului nervos? Este foarte greu.
Cu ştiinţă, cu exerciţiu şi cu nădejde, cred. Nu?
Cu tehnologie, sigur, inginerie medicală, toate acumulate, robotică, mijloace minim invazive, reuşeşti acest lucru. Am ajuns la cuvântul robotică. Vă daţi seama ce progrese s‑au făcut? În momentul de faţă acele şuruburi care se introduc pentru fixare, să zicem într‑o zonă fracturată, o zonă ruptă la nivelul coloanei, una e să introduc şuruburile acestea de fixare să le faci cu ochiul liber – sigur, sub ecran radiologic – şi alta robotul, îl calculezi, îl dirijezi, tu stai la distanţă, îl vezi pe ecran şi‑l fixezi perfect în zona respectivă. Procesul este fantastic!
Credeţi că, date fiind noutăţile pe care trebuie să le acumulaţi şi să le folosiţi, în creierul dvs., în mintea dvs. s‑au creat conexiuni pe care nu le‑aţi avut înainte de tot acest progres?
Tot timpul se creează diferite conexiuni. Mintea omenească se perfecţionează, evoluează, merge înainte, nu se opreşte. Este foarte interesant fenomenul. Am ţinut o conferinţă într‑un oraş superb, în faţa unor ascultători extraordinari, care nici măcar nu respirau, primeau cuvintele noastre ca un balsam, ca o mângâiere, la Chişinău. Eram cu domnul profesor Dulcan, care spunea clar: Vă închipuiţi că la o anumită vârstă – a spus 80 de ani – se mai produc celulele nervoase? Vă închipuiţi acest lucru? Vă închipuiţi că totul depinde de puterea dvs., de alimentaţie, de mişcare? Deci neuro‑geneza e; depinde numai de noi să avem celulele nervoase funcţionale. Pe cele pe care le avem în clipa aceasta – dvs., ascultătorii, lectorii, eu – să le folosim la maxim, să nu le lăsăm acolo într‑un colţ ca pe săracu’ bunicu, că „lasă‑l acolo că nu mai ştie ce face…”. Etc. Să iubim mai mult. Să fim atenţi unii cu alţii. Fără Legea Iubirii nu se poate!
6 Decembrie 2023
Mihaela Helmis în dialog cu Alexandru-Vladimir Ciurea
