Editura Academiei Române – Noutăţi editoriale
Prima secţiune a prezentei culegeri reuneşte o parte din însemnările pentru volumul al doilea din Corsarii minţii. Istoria ilustrată a plagiatului la români, consacrat beletriştilor noştri de până la 1900. Le-am adăugat, pentru rotunjirea tabloului, câteva fragmente din primul volum (despre Nicolae Milescu, Ţichindeal, Maiorescu sau Demetriescu), a căror provenienţă am semnalat-o 
spre a nu fi bănuit, Doamne fereşte!, de autoplagiere. Sunt, aproape fără excepţie, comentarii de critică externă a textelor, tratând chestiuni legate de originalitate ori de paternitate, cu foarte rare şi sumare observaţii asupra calităţii lor literare. (…) Cât priveşte a doua secţiune a volumului, ea adună câteva studii introductive şi prefeţe mai vechi, precum şi unele intervenţii cel puţin în intenţie polemice. (Alexandru Dobrescu, Scurtă lămurire)
Critic şi istoric literar de aleasă ţinută, ocupând de ani buni un loc proeminent în domeniu, scriitorul Alexandru Dobrescu, doctor în „umanioare“, cu un palmares impunător, ne oferă acum o nouă carte, Faţă în faţă, cu un titlu menit a sugera oarecum substratul combativ, chiar polemic, al textului. Faţă în faţă, ne previne de la început autorul, continuă demersurile istorico-literare şi critice din amplul studiu despre Corsarii minţii – istoria ilustrată a plagiatului la români, studiu extins şi întregit acum cu noi secvenţe, definite din capul locului drept „comentarii de critică externă a textelor, tratând chestiuni legate de originalitate ori de paternitate, cu foarte rare şi sumare observaţii asupra calităţii lor literare“. Puse faţă în faţă, „citatele siameze“, identificate în diverse texte, vorbesc oarecum de la sine, scutindu-l pe autor de comentarii mai ample. Nimic însă din ce era strict necesar pentru lămurirea completă a lucrurilor nu pare a lipsi din „economia“ volumului. Cazuistica pusă în discuţie de autor se întinde pe câteva secole, de la Nicolae Milescu la Russo şi „Nenea Iancu“, de la Ţichindeal şi Cavalerul Stamati la Anghel Demetriescu, dacă e să menţionăm câteva nume din lunga serie antamată de autor. Toate meritau a fi puse sau repuse în discuţie. Alexandru Dobrescu a făcut-o cu rigoarea dintotdeauna, oferindu-ne încă o probă de cărturărie angajată, una în care spiritul critic în continuă stare de veghe, eleganţa discursului şi o erudiţie deloc fastidioasă se degajă în chip evident. (Acad. Alezandru ZUB)
Volumul Faţă în faţă vine în prelungirea unor mai vechi şi acribioase preocupări, investigând străvechiul fenomen al plagiatului. Textele, puse „faţă în faţă”, îngăduie evidenţierea, „sub diverse forme”, a unor împrumuturi ilicite, a unor aproprieri „pe furiş”. Coborând, cu circumspecţie iscoditoare şi zel detectivistic, în arhive, Alexandru Dobrescu purcede la o operaţiune de asanare, indicând, punctual, cu inevitabile cruzimi şi sarcasme, astfel de transferuri ilicite, zdruncinând onorabilitatea unor iluştri bărbaţi ai neamului. Plagiatul, scrie rafinatul eseist, lansând formulări memorabile, de seducţie stilistică, a devenit azi o instituţie publică. Foiletonistul de altădată, un „excentric” (după unii), oricum „un om vechi”, suferă de francheţe, vestejind poncife, recuperând adevăruri uitate. Ori neştiute. Convins de sentimentul zădărniciei, a părăsit, reamintim, tranşeele criticii de întâmpinare. După câteva cărţi de ecou, consacrate lui T. Maiorescu şi maiorescienilor, lui G. Ibrăileanu şi detractorilor lui Eminescu, serialul „corsarilor minţii”, interesat de productiva cleptomanie intelectuală (Istoria ilustrată a plagiatului la români), urmat – aflăm – de un frisonant Dicţionar al plagiatorilor autohtoni şi de un Caragiale (tot în pregătire), cercetând „metehnele firii româneşti”, se completează fericit cu acest titlu, negreşit util, riscant, rod al unui efort sisific, întins pe mulţi ani. (Adrian Dinu RACHIERU)
O albină lucrătoare: Alecsandri
Într-o scrisoare din 1852, prin care-l anunţa pe bunul său prieten Ion Ghica că urmează a-i trimite „tout mon répertoire dramatique imprimé en grand volume à deux colonnes“, Alecsandri încearcă să scuze valoarea inegală a căr]ii: „Tu y liras beaucoup de bêtises…, mais quand on copie fidèlement une société cocasse comme la nôtre, le moyen de faire de l’esprit?“ (s.n.) Nimeni nu pune la îndoială faptul că scriitorul nostru a schiţat, în comedii şi cuplete, o întreagă galerie de tipuri din societatea românească de la mijlocul veacului al XIX-lea sau că a turnat în versuri preaplinul gândurilor şi simţămintelor. Dar, dacă tot a venit vorba de „copiat“, atunci trebuie să mai acceptăm şi că realitatea vie, exterioară şi lăuntrică, nu a fost unica-i sursă de inspiraţie. Şi că o bună parte a dispoziţiilor creatoare – implicit şi a izbânzilor ce i-au marcat cariera literară – s-au hrănit din lecturi. Ele i-au dezvăluit, deopotrivă, un evantai de sentimente încă neîncercate de un suflet ca al său şi despre care nici nu bănuise până atunci că ar exista, l-au familiarizat cu idei pe care mintea proprie cine ştie dacă şi când le-ar fi întrezărit de una singură şi, mai ales, l-au îmbiat cu o sumedenie de tipare verificate, gata să primească şi să dea contur unei materii aflate în căutarea celei mai potrivite forme.
Iar „veselul“, „seninul“ „dulcele“ Alecsandri n-a rezistat tentaţiei de a trece drept infinit mai bogat decât îi hărăziseră ursitoarele. Şi-a încărcat până la refuz golaşele rafturi ale cămărilor cu mostre din renumitele manufacturi franţuzeşti, dar şi din producţia la modă a micilor meşteşugari de aceeaşi sorginte, aducându-şi aminte de ele şi scoţându-le la lumină ori de câte ori i se păreau a fi pe potriva trebuinţelor momentului. Mai cu seamă instinctul (însă şi gustul), l-a îndrumat să facă alegeri potrivite şi, cu nesemnificative excepţii, să le valorifice convenabil. Doar un lucru i-a scăpat din vedere: să consemneze undeva, fie şi cu litere minuscule, provenienţa „cuvintelor potrivite“ aducătoare de admiratori şi, în cele din urmă, de glorie. Iar această „omisiune“, pe care a sperat să o poată îndrepta prin câteva mărturisiri ulterioare, adăpostite în epistole cu destinaţii îndeobşte private (a se vedea în primul rând scrisorile trimise începând de prin 1880 lui Ion Ghica, aflate în volumul al X-lea al seriei de Opere, Editura Minerva, 1985), avea să-i amărască bătrâneţile. Pentru că, spre deosebire de cvasiabsoluta autoritate a unui Maiorescu, în stare destulă vreme să funcţioneze ca o stavilă de netrecut în calea celor dornici a rosti în public mici şi mari adevăruri inconvenabile despre operele sale, prestigiul lui Alecsandri, uriaş în ultimele două decenii de viaţă, n-a putut să-l apere de critici, câteva dintre ele distrugătoare. (Alături de articolul lui Delavrancea din Epoca, 11 ianuarie 1886, şi de conferinţa lui Vlahuţă de la Ateneul Român, 28 februarie 1886, cunoscute mai ales datorită reacţiei maioresciene din Poeţi şi critici, Convorbiri literare, 1 aprilie 1886, se cuvin menţionate acuzaţia de plagiat a lui Verax, formulată cu cinci ani înainte în revista Contemporanul – „Agachi Flutur“, Comedie cu cântece, în trei acte de V. Alecsandri – plagiată – şi despre care va mai fi vorba în acest capitol, comentariul lui Aron Densuşianu, „Fântâna Blandusiei“ (de V. Alecsandri, Bucuresci, 1884, tipărit în volumul Cercetări literare, Iaşi, 1887, precum şi studiul lui Anghel Demetriescu, „Ovidiu“. Piesă în 4 acte şi în versuri de Vasile Alecsandri, publicat în Suplimentul ilustrat „Epoca“, 28 noiembrie şi 5 decembrie 1888. Scrisă la trei ani de la tipărirea piesei, analiza lui Densuşianu îi contesta orice merit, socotind-o bună numai „pentru cei ce se mulţămesc cu cuvinte şi sunete în loc de idei şi sentimente, şi care sunt dedaţi a vede pe scenă păpuşi iar nu oameni, şi mai confundă încă scenăria şi luxul cu fondul însuşi al piesei“. În ce-l priveşte pe Demetriescu, el îi imputa autorului prea numeroasele inadvertenţe istorice şi neglijenţele de exprimare.)
Nici măcar moartea n-a fost în stare să tempereze circumspecţia iscoditoare a exegeţilor faţă de artistul a cărui „liră multicoloră a răsunat la orice adiere ce s-a putut deştepta din mişcarea poporului nostru în mijlocia lui“ (T. Maiorescu). Oricâte laude circumstanţiale – imitări mai mult ori mai puţin abile ale formulării junimistului – s-a întrecut să intoneze o posteritate mult iubitoare de idei primite, ele au trebuit să se plece în cele din urmă dinaintea probelor tot mai numeroase că versuri, strofe, poeme, uneori scrieri dramatice întregi din ceea ce fuseserăm deprinşi a-i pune în seamă au fost mai întâi modelate în idiom galic şi că el nu făcuse altceva decât să şi le aproprie după ce le gătise în haine autohtone.
Începutul îl făcuse, cu subţirime franţuzească, Ulysse de Marsillac (Ca şi necunoscut în zilele noastre, acesta ţinea, încă din 1861, o foarte interesantă rubrică de Causeries în hebdomadarul La voix de la Roumanie. Acolo, obişnuia să prezinte, alături de evenimente mondene şi de apariţii editoriale, reprezentaţiile teatrale ale trupelor străine şi româneşti, între care spectacolele cu piesele lui Alecsandri s-au bucurat de o specială atenţie.
Nu mai departe decât în numărul din 20 august 1863, care rotunjea profilul literar al lui Alecsandri, cronicarul îşi trimitea cititorii dornici să-i cunoască opiniile la numerele precedente ale publicaţiei, unde se rostise despre „les Lipitorile, les Rusaliile, les deux Kocoana Kiritza, la Nunta ţărănească etc. etc.“. Iar în anul următor va scrie despre Les impressions de voyage de Kocoana Kiritza à Paris şi despre Agachi 
Flutur. În ordinea celor ce ne interesează aici, iată un pasaj semnificativ din acest din urmă foileton: „D’abord, on s’attendait une pièce originale d. M. Alecsandri et l’on a été un peu désappointé de se trouver en présence d’une imitation. M. Alecsandri, si plein de verve et d’humour quand il est lui, n’a plus du tout les mêmes allures quand il a l’humilité de copier les autres. Ses bons mots, qui sentent si bien le terroir, ses idiotismes dont il a le secret, jurent de se voir accouplés à des mots et à des plaisanteries nés sur un autre sol. Et puis, noblesse oblige. On attend beaucoup de M. Alecsandri parceque, jusq’à présent, il nous a donné beaucoup“.), urmat, douăzeci de ani mai târziu, de inflexibilul Verax (Ioan Nădejde) de la Contemporanul şi, peste alte patru decenii, tot de un francez, Charles Drouhet, care a strâns într-un minuţios studiu de literatură comparată (Vasile Alecsandri şi scriitorii francezi, Cultura Naţională, Bucureşti, 1924) toate dovezile fără putinţă de tăgadă şi încă altele neidentificate până atunci. În sfârşit, completări substanţiale avea să aducă, după încă douăzeci de ani, eminentul cărturar D. Popovici (Alecsandri «l’éternellement jeune» et la génération de «Junimea», în Langue et Littérature, I, nr. 2, Bucureşti, 1941, p. 188; Studii franco-române, în Studii literare, I, Sibiu, 1942, pp. 1-58; «Buchetiera» lui Alecsandri şi «Buchetiera» lui Paul de Kock şi Valory, idem, II, Sibiu, 1943, pp. 172-178; «La double échelle» a lui Planard şi «Scara mâţei» a lui Alecsandri, ibidem, pp. 179-186.). Se subînţelege că o însemnată parte din observaţiile lor au fost valorificate în paginile de faţă.
Doi poeţi francezi au lăsat urme în poezia lui Alecsandri: Lamartine şi Hugo. Urme liliputane, ca de copii, însă numeroase şi bine conturate. Poetul şi-a completat din scrierile lor rezerva de tropi şi figuri stilistice, altfel cam sărăcăcioasă înainte de a-i cunoaşte. Iată-l, aşadar, pe tânărul Lamartine din Méditations poétiques (1820) oferindu-i pe tavă lui Alecsandri, în La prière, asemuirea astrului nopţii cu o lampă atârnând pe bolta cerească: Comme une lampe d’or dans l’azur suspendue/ La lune se balance aux bords de l’horison…, pe care o întâlnim în O noapte la ţară (1845): Ca lampă aninată la poarta de vecie/ Domnea în dulcea taină a umbrelor făclie/ Vărsând văpaie lină, ce lumea coperea. Nici splendida „văpaie lină“ din ultimul vers nu e a poetului nostru. Ea tălmăceşte inspirat „la molle clarté“ din partea finală a poemului Le Lac, unde Lamartine imploră întinderea de ape să păstreze măcar amintirea neasemuitei nopţi: Qu’il soit dans le zéphyr qui frémit et qui passe,/ Dans les bruits de tes bords par tes bords répétés,/ Dans l’astre au front d’argent qui blanchit ta surface/ De ses molles clartés.
Şi fiindcă am pomenit de lună, din Apparition (Nouvelles méditations poétiques, 1823) se trage compararea ei cu o navă plutind pe nesfârşirea tălăzuită a norilor: Comme un vaiseau voguant sur la mer des nuages/ Tu perces rarement la triste obscurité, prezentă în Visul (1843): … pe-a nopţei senin,/ Ca un vas de aur luna plutea lin, dar şi, mult mai târziu, în Pe coastele Calabriei (1871): Şi luna, vas de aur, pluteşte-n ceruri lin.
Cunoscutul Souvenir (Méditations poétiques) i-a stat alături lui Alecsandri când a compus 8 Mart (1845), care împrumută câteodată – cum a atras atenţia Ov. Densusianu – până şi expresiile poetului francez: En vain le jour succède au jour,/ Ils glissent sans laisser de trace;/ Dans mon âme rien ne t’efface,/ Ô dernier songe de l’amour!// ……..// Mon front est blanchi par le temps;/ Mon sang refroidi coule à peine,/ Semblable à cette onde qu’enchaîne/ Le souffle glacé des autans. Zădarnic timpul trece c-un zbor neobosit,/ În sânul omenirei vărsând a iernii gheaţă;/ Lumina lor iubită luceşte lin în viaţă/ Precum un soare dulce în veci neasfinţit!/ Aşa nu te vei stinge din minte-mi niciodată.
Priveliştea din Concertul în luncă (1868) descinde, în schimb, din L’église, poemul hugolian cules în volumul Chansons des rues et des bois (1865). Suntem conduşi într-o biserică aparte – „l’église verte“, „bâtie sans pierre“ – la căsătoria „d’un oeillet nommé Cydalise avec un chou nommé Jacquot“, oficiată „superbement“ de „un beau papillon“; îi ţin isonul, din strană, „le cricri, ce poète maigre, et l’ortolan, ce chantre gras“; un „bon vieux pommier solitaire“ îşi scutură florile peste tinerii însurăţei, în timp ce o roză chicoteşte „sous cape“ cu un tăun, amantul său, „officier des guêpes, coiffé d’un képi galonné“, sorbit din ochi de sprinţarele libelule („chastes miss“), de furnicile grădinărese şi de muştele „aux ailes de crêpes“; şi, pentru a întregi tabloul, ascunşi privirilor indiscrete de o ciuboţica-cucului, o prepeliţă şi-un mierloi beau „tous deux au même verre dans une belladone en fleur“.
Ce a luat Alecsandri din toate astea? Mai nimic şi aproape totul. A luat ideea umanizării micii societăţi de necuvântătoare, tehnica prezentării fiecărui personaj la apariţia pe scena poemului şi tonul cald, cu uşoare accente umoristice, al expunerii. Compus în spiritul lui Hugo şi cu mijloacele lui, Concertul în luncă este în ansamblu o imitaţie atât de reuşită după L’Église, încât lasă impresia că nu-i datorează mare lucru. Singuri bondarii care-şi astâmpără setea cu roua din potirele florilor şi, profitând de împrejurare, le susură „blânde şoapte de iubire“, sunt urmaşii vrednici ai bondarului din [La clarté du dehors ne distrait pas mon âme] (1843), renumit tocmai prin indecentele propuneri bâzâite la urechile spilcuitelor roze: Le bourdon galonné fait aux roses coquettes/ Des propositions tout bas.
În pastelul Lunca din Mirceşti (1869) urmele modelelor se disting mai uşor. Următoarele versuri: Ş-un nou glas de armonie completează imnul sfânt/ Ce se-nalţă către ceruri de pe veselul pământ, trimit aproape involuntar către [Le firmament est plein de la vaste clarté] (1840) din Contemplaţiile hugoliene: L’hosanna des forêts, des fleuves et des plaines,/ S’élève gravement vers Dieu, père du jour. După cum alte versuri (L’insecte vert qui rôde/ Luit, vivante émeraude,/ Sous les brins d’herbe verts), din poema La Captive a Orientalelor, le va fi avut poetul român în minte atunci când a scris în aceeaşi evocare a luncii Mirceştilor: Şi, ca roi de petre scumpe, gândăceii smălţuiţi/ strălucesc, vie comoară, pe sub ierburi tăinuiţi.
Căci aşa procedează Alecsandri: împrumută de ici – din Hugo adică – o idee atrăgătoare, de colo – adică tot din Hugo – o metaforă pregnantă, de dincolo – fireşte că din Hugo – o antiteză îndrăzneaţă. Mai că ai fi înclinat să presupui că nu i-a fost străină recomandarea filosofului La Mothe Le Vayer: „L’on peut desrober à la façon des Abeilles sans faire tort à personne, mais le vol de la Fourmi, qui enlève le grain entier, ne doit jamais être imité.“ (Dernieres petites traites, en forme de lettre ecrites, à diverses personnes studieuses. Des scrupules de grammaire. Lettre CXXXIX, în Oeuvres de François La Mothe Le Vayer, Nouvelle edition revue & augmentée, Tome VII, Partie II, MDCCLIX, p. 142.) Selectiv ca o albină, el culege din florilegiile poetice doar boabele infime de polen şi le aşază cu îndemânare în miezul corolelor răsărite în propria grădină. Prin această „polenizare artificială“, vitregitele-i plante dobândesc vigoarea ce le lipsea, iar florile lor – stropii de culoare şi parfumurile la care, probabil, nici că ar fi cutezat să viseze.
– O sphinx dont l’oeil flamboie,/ Je suis le Conquérant; mon nom est établi/ Dans l’azur des cieux, hors de l’ombre et de l’oubli;/ Et mon bras porte un tas de foudres qu’il secoue;/ Mes exploits fulgurants passent comme une roue;/ Je vis; je ne suis pas ce qu’on nomme un mortel;/ Mon trône vieillissant se transforme en autel. Aşa debutează orgolioasa tiradă „strigată“ Sfinxului de sultanul Zim-Zizimi în Les chevaliers errants (La Légende des Siècles). Cititorul va redescoperi versul din urmă aproape fără modificări la Alecsandri, în Odă statuii lui Mihai Viteazul (1876): Azi, noi, români, cu toţii pătrunşi de-o nouă viaţă,/ Umbriţi de al tău nume feeric, legendar,/ Cu-o falnică uimire stăm, te privim în faţă/ Căci tronul său prin seculi a devenit altar. Ca să dea, în acelaşi loc, o idee despre vitejia domnului muntean, Alecsandri spune că vâjâitul săbiei lui culca totul la pământ: O! mare domn! pe timpul de fapte colosale,/ Când te luptai, la vântul produs de spada ta,/ Nimic nu sta-n picioare, nimic nu rezista. Aproape la fel se exprimase şi Hugo despre eroismul cruciaţilor în Les chevaliers errants: Les batailles, les rois, les dieux, les épopées,/ Tourbillonnaient dans l’ombre au vent de leurs épées.
Un stih, de astă dată din Zim-Zizimi (La Légende des Siècles), semnalează flagranta nepotrivire dintre înfăţiţarea de patriarh a protagonistului şi sufletu-i abject: Il s’est fait adorer par un tas prosterné/ De cheiks et d’ulémas décrépits, étonné/ Que la barbe fût blanche alors que l’âme est vile.
Îmbrăcată cu haine româneşti, antiteza ajunge tocmai în Hodja Murad-Paşa (1876): Allah, Allah! cum poate o frunte maiestoasă/ Să-ncuibe-o cugetare atât de fioroasă?/ Cum?… barbă-atât de albă şi cuget înăsprit?
Marchizul Fabrice d’Albenga, personaj cântat în La Légende des Siècles, şi-a păstrat la bătrâneţe „la confiance honnête et calme des grands coeurs“: Ce qu’osent les tyrans, ce qu’accepte la tourbe,/ Il ne le sait ; il est hors de ce siècle vil;/ N’en étant vu qu’à peine, à peine le voit-il;/ N’ayant jamais de ruse, il n’eut jamais de crainte;/ Son défaut fut toujours la crédulité sainte,/ Et, quand il fut vaincu, ce fut par loyauté;/ Plus de péril lui fait plus de sécurité./ Comme dans un exil il vit seul dans sa gloire. Retras din lumea care l-a uitat într-o „peşteră de stâncă“, bătrânul Dan, căpitan de plai, îşi trăieşte ultimii ani, având drept tovărăşie amintirea trecutelor fapte de glorie. De acolo priveşte „cu veselie“ fiecare răsărit de soare şi „cu jale lungă“ apusurile: Aşa şi el apus-au din zile mari şi bune!/ Vechi pustnic, rămas singur din timpul său afară,/ Ca pe un gol de munte o stâncă solitară.
Pus de hanul tătărăsc Ghirai să aleagă între renunţarea la credinţa strămoşească şi moarte, acelaşi Dan nu concepe să trăiască purtând un asemenea stigmat: Deci nu-mi convine viaţa mişelnic câştigată,/ Nici pata fărdelegei în fruntea mea săpată. La fel îi răspunsese, în primul act din Le roi s’amuse, marchizul de St. Valier regelui Francisc I : Oh! faites-moi mourir! la tombe et non l’affront!/ Pas de tête plutôt qu’une souillure au front.
În Lui (Les Orientales), impresionant omagiu adus lui Napoleon, omul care – o recunoaşte – îi stăpâneşte gândirea şi-i împrospătează „le souffle créateur“, Hugo scrie: Ainsi tout, sous les pas de l’homme ineffaçable,/ Tout devient monument; il passe sur le sable,/ Mais qu’importe qu’Assur de ses flots soit couvert,/ Que l’Aquilon sans cesse y fatigue son aile,/ Son pied colossal laisse une trace éternelle/ Sur le front mouvant du désert. Protagonistul din Dumbrava Roşie (1872), nimeni altul decât Ştefan cel Mare, aparţine şi el categoriei bărbaţilor care-şi pun pecetea pe canavaua timpului. Însuşire ce nu putea fi exprimată decât cu aceleaşi cuvinte: Erou plin de lumină, el e menit în lume/ Pe seculul ce-l vede să sape al său nume/ Şi să răspândă raze pe seculi viitori,/ Precum un soare splendid ce sparge deşii nori./ Fiinţă de-o natură gigantică, divină,/ El e de-acei la carii istoria se-nchină,/ De-acei carii prin lume, sub paşii lor, cât merg,/ Las urme urieşe, ce-n veci nu se mai şterg.
■ Fragment
