Dumnezeu nu e o forţă cosmică, lumească, o energie care să intervină ici‑colo, admite Caputo. El propune o teologie postmodernă a crucii, cu întrebarea ce se‑ntâmplă pe cruce? „Este o mistificare să credem că aici există o tranzacţie cerească, o reglare de conturi între divinitate şi umanitate, ca şi cum această moarte ar fi amortizarea unei datorii vechi şi de dimensiuni impresionante. În niciun caz nu ni se anulează o datorie în această scenă, ci ni se impune o responsabilitate. Pentru că suntem revendicaţi de acest spectacol, de strigătele împotriva persecuţiei nedrepte”, care nu vor răzbunare, ci iertare.
*
Moartea lui Dumnezeu, cea anunţată de Nietzsche, nu‑l satisface pe Caputo. Filosoful supraomului era „prea nechibzuit de mult îndrăgostit de putere, de ierarhie şi de luptă”. Moartea lui Iisus, în viziunea lui, era cea a lui deus absconditus din teologia clasică. În schimb, teologia postmodernă a crucii se vrea o deconstrucţie a Dumnezeului ontoteologic al puterii suverane. Altfel spus, să ne rugăm pentru moartea lui Dumnezeu, „cerându‑i lui Dumnezeu să ne scape de Dumnezeu”, cum zicea un mistic invocat. Şi T.J.J. Altizer respinsese, în anii ’60, sensul nietzschean al morţii lui Dumnezeu. O moarte care deplasa divinitatea din transcendenţă în imanenţă, o metafizică a kenozei, împotriva teologiei negative a „absenţei totale” a lui Dumnezeu, drum acceptat şi de Mark C. Taylor (1985).
*
Aşadar, de la religia Tatălui (în iudaism), la religia Fiului (în creştinism), la cea a Spiritului, în modernitate (Altizer), până la postmodernitate (Taylor). Ultimul ajunge la sfârşitul istoriei şi al Cărţii. Caputo o nuanţează cu teologia slabă a lui Vattimo. E catolic şi el, dar ultragiat de autoritarismul pontifical şi „fundamentalist” al Papei Ioan Paul al II‑lea, aşteptând altceva de la Benedict al XVI‑lea, ceea ce nu se va produce. Deşi Papa Ioan Paul al II‑lea a dat o mână de ajutor la prăbuşirea comunismului, el ar fi instaurat o teroare personală în Biserica Romano‑Catolică, rămânând împotriva contracepţiei şi a homosexualităţii etc., încât ar fi orientat Biserica spre extrema dreaptă şi reacţionară din Europa şi SUA. Iisus era cu declasaţii, se apreciază, Papa, cu puterea politică. Caputo pretinde că s‑a depărtat de un asemenea catolicism prin Heidegger, Nietzsche, Vattimo şi Gadamer, apoi prin Derrida. A rămas hermeneut, dar unul radical, eliberând hermeneutica de metafizică, mai ales de cea hegeliană. A ales creştinismul „slăbiciunii” (teologia slabă), la care au aderat şi Jeffrey Robbins şi Ulrich Engel. Şi acesta din urmă a militat pentru slăbirea marilor monoteisme, plus mesianismul slab al lui Walter Benjamin, un mesianism orientat spre trecut, spre cei nedreptăţiţi în trecut, de la negritudine până la homosexuali.
*
Gianni Vattimo viza o slăbire dublă: metafizică, pe linia Nietzsche, teologică, în evenimentul kenozei. Pentru el, kenoza este o secularizare, o „transcriere” a lui Dumnezeu în timp şi istorie (saeculum). Nihilismul nietzschean şi kenoza distinse ca „strict paralele”. Întruparea – „instalarea Împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ”, recte secularizare. Vattimo ignoră că o asemenea „instalare” s‑a vrut comunismul, deviind religia în ideologie. El se iluzionează chiar că întruparea ar avea corelativ politic o „democraţie nonautoritară”, cu epistema dialogală de tip Gadamer. De aceea, Biserica ar trebui să înceteze critica secularismului: „În cultura secularizată, vechile naraţiuni religioase sunt publicate într‑o ediţie nouă, traduse în dialectul laic, într‑o ediţie broşată la preţ redus. Acolo ele nu mai sunt poveşti despre tranzacţii transcendente în eternitate, ci poveşti despre saeculum, despre timpul istoric, în care trăiesc oameni adevăraţi”.
*
Şi: „Societăţile democratice tolerante, nonautoritare şi pluraliste din Occident, sunt transpunerea în structuri politice reale a doctrinei creştine a iubirii faţă de aproapele”.
*
Viziunea lui Vattimo seamănă cu doctrina milenaristă a lui Giaccomo da Fiore, cu cele trei epoci: a Tatălui (iudaismului), a Fiului (creştinismul) şi a Spiritului (împărăţia lui Dumnezeu pe pământ, democraţia, de la anul 1000 încoace).
*
Vattimo e optimist cu creştinismul, Caputo are şi rezerve, părându‑i‑se că‑l privilegiază şi creează „o problemă pentru evrei”, cu atât mai mult cu cât Iisus era un evreu care intenţiona să înnoiască iudaismul, neavând nicio intenţie de a iniţia o nouă religie, aceasta este aproape sigur ceea ce se afla în spatele spuselor lui Iisus despre iubirea faţă de aproape”. Vattimo vedea în creştinism ospitalitatea universală, islamul fiind însă suspicios din cauza alianţei politice dintre Israel şi SUA, ceea ce ar compromite emblema ospitalităţii internaţionale, fiind, în acelaşi timp, faţa supraconsumului iraţional al resurselor lumii, făcând, simultan, precare suveranităţile naţionale. Aşadar, Vattimo se‑ntâlneşte cu teologiile morţii infuzate de era secularizării, renăscând ceea ce Derrida numea „duelul dintre creştini şi evrei”. Aici, religia Tatălui joacă rolul negativ, ca în Spiritul creştinismului (Hegel), în care evreul e văzut alienat, sub metafizica urii, a deconstrucţiei.
*
Deconstrucţia nu e doar o ştiinţă evreiască. Derrida şi Levinas au văzut un alt Dumnezeu. Vattimo ar fi eliberat metafizica de escatologie, de dualismul celor două lumi, seculară şi salvată. E o lume unică, a evenimentului. Caputo distinge doar între lume şi eveniment, cel din urmă fiind ceea ce tulbură lumea din interior. Evenimentul deconstruieşte lumea, care e una singură, de unde şi părerea ivirii a două logici, a economiilor lumii şi a evenimentului: „iar în Iisus din Nazaret văd o întruchipare exemplară a logicii ori a paralogicii darului”. Ea l‑a schimbat pe Pavel în drumul Damascului. Caputo se străduieşte să împace creştinismul cu iudaismul: „Şi dacă nu asmut o lume supersensibilă împotriva uneia sensibile, nu îl asmut nici pe Iisus împotriva iudaismului. Din contră, în acest punct Iisus nu putea fi mai evreu; face tot ce face nu în numele teologiei înlocuirii iudaismului, ci în numele unei renaşteri a doctrinei vii (Tora), a iubirii faţă de aproapele, care poate fi găsită şi în conceptul lui Levinas al refracţiei şi, la un nivel mai integrativ, la Derrida – tout autre est tout autre”. Caputo se opune discriminării teologiei iudaice ca una a Tatălui, „teatru al alienării şi cruzimii”. De aceea, propune propria teologie slabă, cea a hermeneuticii spectrale.
*
Constată că la Vattimo nu există corespondentul khora din filosofia lui Derrida, luată de acesta din dialogul Timaios al lui Platon. Khora, deşertul arid în care stau vieţile noastre, dar şi cvasicondiţie a rugăciunii şi speranţei către Mesia. Teza centrală – ospitalitate‑iubire din creştinism, înscrisă în „jocul mai slab şi mai spectral al lui différance”, pe când la Vattimo, Gadamer şi Tillich – o revelaţie finală de tip hegelian. La Caputo, evenimentul, „un plâns în deşert”, în rugăciune. O teologie a deşertului. Ceea ce duce cu gândul, mai degrabă, la vacuitatea nisipurilor deşertice.
*
Dumnezeul mort al lui Nietzsche este cel precreştin care, cum spune Vattimo, „furniza securitate împotriva pericolelor vieţii naturale”. E vorba de un „amurg al zeilor”, pe care Nietzsche îl atribuie creştinismului mort odată cu Dumnezeu. Paradoxal, el reînvia un zeu păgân – Dionysos.
*
Vattimo defineşte violenţa ca stingere sau suspendare a dialogului. Ca Părintele Stăniloae. Dar imediat comite o gafă raţionalist‑cinică: „Mulţumesc lui Dumnezeu că sunt ateu”.
*
Vattimo şi Dumnezeul sacrificial. Sacrificiul poate fi eliminat din credinţă. Nu crede nici în primatul papal din Evanghelia după Matei. Apoi dă verdictul Bisericii ca instituţie a teologiei: „Răspunsul meu este că trebuie să inventăm o altă semnificaţie a învăţăturii Bisericii, una care nu se sprijină pe eforturile Bisericii de concentrare a puterii în Vatican”. Mai departe, o relaxare a doctrinei raporturilor femei‑preoţi etc.
*
Nu poate exista nicio filosofie în afara creştinismului, avertizează Vattimo, scandalos de impertinent, ca şi cum înainte de creştinism n‑ar fi existat filosofie.
*
Conceptul religia fără religie al lui Caputo este tributar lui Derrida, un nihilism pe care, Vattimo nu şi‑l asumă, căci nihilismul său este strict hermeneutic (Nichilismo ed emancipazione, 2003). Crede în funcţia ideologică a religiei, dându‑i dreptate lui Marx, iar ciocnirea civilizaţiilor ar sta tot sub spectrul politicii generale, stimulată fiind de mass‑media. E de acord cu Abdelwahab Meddeb (The Malady of Islam) că rădăcinile fundamentalismului sunt în colonialism şi în neocolonialismului american, iar cruciadele au avut interese economice în faţa unei supremaţii comerciale a Islamului (1099‑1270), în urma acestora înflorind cetăţile italiene. Azi, ciocnirea civilizaţiilor are cauze ideologice şi politice similare.
*
Nu religiile ca atare sunt belicoase, ci ideologizarea şi politizarea sub drapelul lor. Pricina luptelor din Irak nu este creştinismul, ci petrolul şi, desigur, Israelul, neomis de Vattimo: „Religia poate deveni un mod de a ne înţelege unii cu alţii în loc să ne exacerbeze diferenţele”. Anglicanii şi catolicii sunt divizaţi dintr‑o cauză „oribilă”: Henric al VIII‑lea „voia să divorţeze”. În religie contează morala, caritatea, nu adevărul. Vattimo: „Cred că gândirea slabă este cel mai bun răspuns pe care‑l putem da violenţei şi discriminării”. De fapt, gândirea slabă este adversara excesului de raţionalism care este gândirea tare, raţionalism instaurat, cu violenţă, în Europa de către „iluminismul” francez, vindecabil prin metoda transdiciplinară a transmodernismului, având printre înaintaşii iluştri şi pe Eminescu, cel cu sintagma cumpăna gândirii, între minte şi inimă.
*
Giorgio Agamben subliniază că actuala stare de beligeranţă întreţinută de SUA riscă să transforme democraţiile în state totalitare. Vattimo, ca fost parlamentar european: „simt că logica războiului devine logica vieţii cotidiene”.
*
Când ajungi la putere – observă Vattimo – constaţi că nu tu ai cucerit‑o, ci ea te‑a cucerit.
■ Eseist, critic şi istoric literar, prozator, profesor, istoric al filosofiei şi civilizaţiei
Theodor Codreanu
