Femeile erau toate de aceeaşi culoare,
cu aceeaşi plecăciune îşi pieptănau toate părul,
cu aceeaşi disperare.
Gîndul era la sînii lor
ceea ce eşti tu cînd vii dinspre mare.
Gîndul bărbaţilor trădaţi de paloare.
Ceea ce sînt eu cînd degetele tale
de aceeaşi culoare
se scurg în mîna mea
de parcă ai veni dinspre mare.
Femeile erau toate de aceeaşi culoare
în care tu nu te grăbeai.
Cu aceeaşi plecăciune te pieptănai,
dar nu te grăbeai.
Gîndul meu era la sînii tăi,
pentru că nu erai ca toate acele femei
pictate cu disperare.
Mîngîiat de paloare
mă întrebam,
mă întrebam,
de ce veneai tocmai dinspre mare.
***
Am rămas să ne uităm cum se întoarce ploaia
de pe strada cealaltă,
ca să ne privească şi să ne lase singuri.
Ne-am ţinut strigătele şi ni s-au părut zile
cît ne-am uitat încă o dată cum se întoarce ploaia,
încă tînără,
ca să ne atingă şi să ne lase singuri.
L-am ţinut fiecare de mînă
pe cel care nu era lîngă noi
şi nu ni s-au făcut inele de frică,
pentru că eram un bărbat şi o femeie
făcuţi din ploi.
Ne-am ţinut trupurile să nu se întoarcă înapoi,
în viaţa de pe strada cealaltă,
unde stăteam ascunşi
ca nu cumva să ne gîndească ploaia
şi să ne lase iarăşi singuri.
Am rămas amîndoi pe strada aceea încă tînără,
din viaţa cealaltă,
un bărbat şi o femeie care privea în stînga.
***
Era o primăvară de care nu întrebase nimeni.
Ne pierduserăm cu toţii viaţa înaintea
adolescenţei,
cînd începuseră să ne urce trupurile,
speriate,
înainte să ne dispară.
Era o primăvară care trebuia să dispară,
pentru că nu mai era nimeni
care să întrebe de ea –
şi nici de trupurile noastre,
pe care tinereţea nu le aştepta.
Ne pierduserăm cu toţii viaţa înaintea
adolescenţei,
pentru că trupurile noastre încă nu învăţaseră să cînte
şi încă nu ştiau să dispară.
Era o primăvară înainte,
lungă, singură şi subţire,
şi nu înţeleg de ce tot întreba de noi,
de ce tot întreba de noi,
degeaba,
înainte să dispară.
***
În locul tristeţii parcă muşca din măr –
iar degetele îi luminează prin păr
cu peştişori aprinşi în vîrful lumînării,
parcă în locul îmbrăţişării,
cînd se piaptănă la izvor.
În locul tristeţii mă pregăteam,
într-adevăr,
în piroga mîinii alunecîndu-i prin păr,
să îi fiu adevăr.
Parcă în peştişorul care i s-a oprit mai sus pe picior,
la izvor,
m-a văzut pieptănîndu-se,
de parcă se pregătea să intre în îmbrăţişare.
Parcă în părul ei
care curgea spre mare.
Parcă în locul tristeţii,
într-adevăr,
sînul ei se rostogoleşte în vară,
parcă se pieptăna la izvor,
muşcînd tăcută dintr-un măr.
***
Umerii tăi aveau un strigăt fin
şi un surîs străin
desenat într-o singură noapte.
Li se părea că au înfrunzit
sub ochiul tău umezit,
li se părea că iar ai foşnit.
Aveau umerii tăi un pic felin
de a-şi visa strigătul fin,
ca după ploaie
bărbatul străin,
desenat în singurătate.
Mai aveau doar o înserare
pînă la îmbrăţişare –
şi li se părea de mirare.
***
Toţi ştiau să mintă că e frumos afară,
numai noi nu ştiam că afară e atît de departe,
numai noi nu ştiam să pictăm fereastra,
prin care viaţa ni se vedea.
Toţi alergau în afară,
pentru că ştiau să mintă că e frumos,
numai noi nu vroiam să venim de departe.
Şi toţi alergau după noi
şi nu ştiau cît de mulţi sîntem noi,
sau cît de goi,
ca să fim numai doi.
Toţi ştiau să mintă că e frumos afară,
în viaţă,
dar numai noi ştiam, de fapt,
să îi pictăm,
să îi uităm.
