De curând, însă, constatăm o nouă radicalizare a discursurilor aparţinând acelor intelectuali care aleg să se manifeste în spaţiul public ca militanţi ai unor cauze culturale sau religioase. Disjuncţia şi exclusivismul, mai agresive sau mai fardate, conform exemplelor date mai sus, au fost pornite de cei pe care i-am numit conservatori.
Cred că marea majoritate a scriitorilor români ar fi azi în încurcătură în faţa întrebării dacă sunt de dreapta sau de stânga. Sau ar refuza împărţirea ca nemaifiind relevantă. De altfel, de ce să mă ascund după deget, am asistat la acest tip de discuţie cu rezultat indecis de cel puţin trei ori în ultimele luni. Privind în jur, nu d
oar în politică, ci şi în cultură, nu cred că se mai poate vorbi în România de azi de dreapta şi stânga, ca orientări ideologice.
Putem însă vorbi de conservatorism versus libertate de gândire. Avem oameni de cultură conservatori, care promovează controlul organizaţional-statal în diverse afilieri, uneori surprinzătoare, şi avem, din fericire, intelectuali antidogmatici – nu-i mai putem numi în această epocă nici progresişti, nici liberali – care încearcă în cât mai multe ipostaze să protejeze dreptul la individualitate, spiritualitatea nealiniată, reţinerea doctrinară şi analiza critică.
Bătălia dintre cele două orientări este inegală din două motive.
În primul rând inteligenţele independente nu sunt gregare, se aliază mult mai greu decât o fiinţă socială medie şi o fac doar condiţionat. Spiritele conservatoare sunt legate de o obedienţă generică şi găsesc repede cauze comune cărora să le subscrie necondiţionat. O primă consecinţă este că oponenţii libertăţii au posibilitatea de a crea un front comun şi un curent de opinie – chiar dacă artificial – mult mai repede decât apărătorii acesteia.
În al doilea rând, demersul promotorilor libertăţii este grevat de necesitatea unei onestităţi raţionale. Nu poţi enunţa orice tâmpenie, într-o înşiruire de falsuri logice şi istorice, doar ca să justifici o concluzie prefabricată. Un scrupul pe care cei îndrăgostiţi de absolutism nu îl au. Pentru aceştia din urmă, scopul instituţional la care au aderat transcende orice individ şi chiar propriile principii, dacă sunt incompatibile cu cauza îmbrăţişată. Cu trista consecinţă că talibanoizii ajung foarte uşor la un discurs agresiv, justificat de respingerea absolută a „celuilalt”. Acest „celălalt”, înţeles ca opinie contrară, este perceput ca o negare intolerabilă a unui adevăr unic, a cărui posesie o au numai cei înregimentaţi sub stindard. Acestei agresivităţi iubitorii de libertate nu-i pot opune decât o nesiguranţă onestă, dat fiind că scopul lor este însăşi prezervarea alterităţii, a diversităţii de gândire şi de abordare gnoseologică. O slăbiciune manifestată adeseori în dezbaterile televizate sau în duelurile din publicaţiile tipărite, din social şi online media.
Un Alex Ştefănescu, de exemplu, are aplombul de a susţine cu fervoare o conducere total opacă, anacronică şi posibil coruptă a Uniunii Scriitorilor din România – întruchipată de un Nicolae Manolescu care pare că nu mai aşteaptă decât elicopterul care să-l poarte departe de consecinţele unei dictaturi ce părea consolidată pe viaţă. În acelaşi timp, se dă în spectacol ca inchizitor al noii ofensive creştin-ortodoxe în spaţiul public, punând semnul egalităţii între cultură şi religie, şi deplângând lipsa unei legi care să-i pedepsească pe cei ce îndrăznesc să apere o gândire nealiniată religios. Numitorul comun al celor două ipostaze alexştefănesciene este conservatorismul, motivat de o obedienţă aproape maladivă.
De o altă factură, dar în aceeaşi filiaţie conservatoare, este discursul domnului Andrei Pleşu. Dânsul nu-şi poate permite iraţionalismul grobian al talibanilor din prima linie. Drept pentru care practică, cu fineţe, auto-dezinformarea. Pentru a ajunge la concluziile prestabilite, dl Pleşu are o reţetă simplă, ce-i drept elegantă intelectual. Domnia sa suferă de amnezie când expune premisele unei probleme, decupând parcimonios din realitate doar acele fapte care îi vor servi mai apoi la desfăşurarea unui impecabil raţionament, inatacabil logic şi stilistic, care duce cu necesitate la concluzia dorită. Dacă luam aceleaşi două exemple ca la Alex Ştefănescu, problema nevoii de reformă a USR şi cea a religiei în şcoală, vom constata funcţionarea metronomică a acestui mecanism de falsificare care pleacă de la alterarea premiselor. În cazul USR, deşi cursese destulă cerneală pe Dunăre, dl Pleşu s-a făcut că nu ştie că problema nu este acordarea Premiului Eminescu unui scriitor în detrimentul altora – unui anume Chifu, nu vă miraţi dacă nu-i ştiţi prenumele – ci lipsa totală de transparenţă a procesului de jurizare, care frizează frauda. În plus, Andrei Pleşu a ignorat cu superbie toată dezbaterea mult mai serioasă care a urmat, privind încălcările statutului şi ale prevederilor legii de către actuala conducere a USR. În privinţa religiei predată în şcoală, prin acelaşi procedeu de auto-dezinformare, dl Pleşu ignoră complet problema îndoctrinării, deplânge lipsa dascălilor şi termină glorificând ca „elite” un dogmatic ortodox precum Arsenie Papacioc, alăturându-l cu abilitate unui Constantin Galeriu cu adevărat luminos.
Exemplele de personalităţi culturale aliniate conservatorismului pot continua, dar pentru scopul ilustrativ al articolului de faţă cei doi poli amintiţi mai sus, opuşi stilistic şi temperamental, dar congruenţi în obiective, sunt suficienţi.
De ce îmi pare importantă această divizare, generatoare de alinieri conflictuale?
Am asistat la Colocviul Naţional al Tinerilor Critici – sesiunea în care au fost prezentate recent apărutele volume din Cronologia vieţii literare româneşti: perioada postcomunistă (1990 – 1992). Lucrarea documentează o divizare profundă a scriitorilor în perioada imediat post-decembristă, în primul rând pe criteriul opţiunii politice – stânga versus dreapta, apoi pe dezbaterea care privea „apolitismul” literaturii, poziţie combătută destul de virulent la acea vreme de partizanii angajării intelectualului în politic – reprezentaţi, printre alte organizaţii, de GDS. Această polarizare s-a stins în timp (începând cu a doua jumătate a anilor ‘90). Literatura română şi-a consolidat, lent dar continuu, independenţa faţă de politic, discursurile s-au diversificat, luările de poziţie au devenit mai nuanţate. A fost recreată, pas cu pas, diversitatea firească a unei culturi şi literaturi mature, de factură europeană.
De curând, însă, constatăm o nouă radicalizare a discursurilor aparţinând acelor intelectuali care aleg să se manifeste în spaţiul public ca militanţi ai unor cauze culturale sau religioase. Disjuncţia şi exclusivismul, mai agresive sau mai fardate, conform exemplelor date mai sus, au fost pornite de cei pe care i-am numit conservatori. Pe de altă parte, pe măsură ce această agresiune ajunge să deranjeze din ce în ce mai mulţi apărători ai spiritului liber, începe să se constituie şi o contra-voce. Această polarizare tinde să refacă divizarea scriitorilor de la începutul anilor ‘90. Iar eu cred că divizarea se va face – se face deja – pe orientările expuse la început, conservatorism versus independenţă intelectuală.
Această ipoteză de lucru în interpretarea şi înţelegerea numeroaselor articole apărute în reviste literare sau în suplimentele culturale ale altor publicaţii, semnate de personalităţi cu temperamente, istorii şi interese extrem de diferite, poate fi utilă în introducerea unei structurări măcar preliminare a discursului scriitoricesc în spaţiul public. Mai mult, ea poate servi şi demersul de decriptare a motivaţiei individuale, precum şi configurarea şi justificarea logică a unor tabere care pot părea surprinzătoare.
Revenind la exemplul iniţiativei de reformare a USR, cred că este absolut remarcabil că promotorii reformei sunt de o diversitate neverosimilă – în ceea ce priveşte orientarea literară, simpatiile personale sau afilierile organizaţionale. De o eterogenitate similară sunt şi susţinătorii preşedintelui USR, dl Nicolae Manolescu. Reformiştii au reuşit să se constituie ca o pluri-voce în jurul unor principii de drept şi morale, concretizate într-un program coerent, care transcende gusturile personale şi care doreşte să reinstaureze etica şi democraţia în USR. Conservatorii au ca numitor comun apărarea unui status-quo, oricât de toxic ar fi acesta, recurgând la argumente care refuză cu obstinaţie dezbaterea reală, pe idei. De la recursul la autoritate la invectivă sau superioritate emfatică, pro-manolescienii acoperă tot registrul unui non-discurs virulent.
Folosind distincţia conservatori – apărători ai libertăţii de gândire, putem identifica câţiva numitori comuni. Vom constata că reformiştii sunt în marea lor majoritate scriitori independenţi, care au refuzat sistematic înregimentarea, care şi-au rezervat permanent dreptul la o opinie distinctă, nealiniată. În plus, sunt oameni care îşi câştigă existenţa şi recunoaşterea literară în afara sistemului de vasalitate cultivat de un sistem vetust, care tratează cultura fie ca pe un moft, fie ca pe o şpagă mai micuţă, sistem în care USR nu este decât vârful aisbergului. De cealaltă parte a baricadei îi găsim pe beneficiarii acestui sistem, cei care au interesul să-l prezerve, în toate ipostazele sale. Atât Alex Ştefănescu cât şi Andrei Pleşu sunt oameni nutriţi de sistem, bine integraţi într-o ierarhie relativ clară. Statutul lor social şi bunăstarea financiară sunt dependente de „îngheţarea” stării de fapt actuale. Orice reformă, fie că este vorba de USR sau de predarea religiei în şcoli, va fi percepută de ei ca nocivă. Chiar dacă este clar că nu există o legătură directă între portofelul domnilor Ştefănescu sau Pleşu cu USR şi religia, solidaritatea lor conservatoare funcţionează la nivel global. Ei ştiu foarte bine că schimbarea este asemenea Cutiei Pandorei şi sistemul se poate dărâma ca un castel de cărţi de joc, aşa cum s-a petrecut de curând în lumea politicienilor români.
Cred că vom asista în continuare la re-divizarea literaturii române pe aceste două poziţii ireconciliabile – conservatori versus creatori nealiniaţi. Este foarte posibil ca rezultatul acestui conflict să determine evoluţia vieţii literare româneşti pentru următorii 25 de ani.
Trebuie subliniat de la început: Ne aflăm în plin feudalism!!
De ce „bloguieşte” scriitorul român?
Un termen relativ mai nou a intrat în activitatea curentă: a „blogui”, adică a administra un blog. Un blog poate fi acceptat ca o realitate (cuvânt provenit de la expresia engleză web log = jurnal pe Internet) este o publicație web (un text scris) care conține articole periodice sau și actualizate neîntrerupt ce au de obicei un caracter personal, în relaţie cu alţi cititori din reţeaua în care este înglobat. Ca regulă, actualizarea blog-urilor constă în adăugiri de texte noi, asemenea unui jurnal, toate contribuțiile fiind afișate în ordine cronologică inversă (cele mai noi apar imediat, sus, la vedere). Acest gen de publicații web sunt în principiu accesibile publicului larg, însă unele pot fi şi contra cost.
Blogul este o publicaţie, larg recunoscută de societate. Impactul acestuia este destul de mare. Apar bloguri în diferite domenii: economic, juridic, artă, publicitate, politică, etc.
Scriitorii nu au putut rămâne în afara domeniului, valul i-a atras. Unii dintre scriitori rămân fideli cărţii publicate pe suport de hârtie, chiar aprigi susţinători. Ei consideră prezenţa blogului un act de agresiune, un loc unde scriitorul, de un fel sau altul, se defulează, adică îşi descarcă energiile. E bine, e rău?
Când s-a trecut de la modul de scriere prin pictograme (Egiptul antic) la modul de scrie bazat pe alfabet (Fenicia ) s-a produs o revoluţie în domeniul comerţului, religios, politic, etc. Apariţia tiparului a dus la revoluţie în Europa, s-a mulat pe fenomenul reformei, a apărut protestantismul, etc. Cartea pe suport de hârtie a devenit o armă puternică.
Lumea se schimbă, cartea pe suport electronic îşi face loc. Ritmul în care trăim impune viteza comunicării, a documentării, etc. Lumea se împrospătează destul de repede şi sigur.
De ce publică scriitorul pe blog? Fuge de cuvântul tipărit?
Sunt mai multe motive. Le putem enumera. Nu sunt limitative.
1. Motivul economic. Un scriitor nu poate trăi din scris, pentru a participa la diferite manifestări, întâlniri (greu de organizat), pentru a fi prezent în mediul literar înseamnă bani, iar banii se rup din bugetul familiei, etc. Comunicarea pe blog devine mult mai economică.
2. Motivul organizatoric. Nu toţi scriitorii pot fi redactori ai revistelor de literatură sau cultură. Numărul este limitat, există un canon al prezenţei lor acolo, un ritual bine argumentat de cutumă. Nu toţi scriitori pot publica în aceste reviste susţinute şi din fonduri publice şi din fonduri proprii. Relaţiile dintre redactori sunt bazate pe cutume stricte şi necesare, pentru păstrarea echilibrului acceptat la un moment dat în sistem.
3. Lipsa agentului literar. Nu există o profesie bine structurată care să permită prezenţa scriitorului în diferite medii literare, doar cunoştinţele, relaţiile personale, etc. fac posibilă apropierea de astfel de cercuri. Scriitorul român este agentul său literar…
4. Nevoia de marketing literar. Marketingul în domeniul literar permite o bună cunoaştere a nevoilor unui public cunoscător de literatură şi la promovarea unor creaţii literare spre public. Recent, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a decis că reţelele de socializarea online, reţele pe care pot fi vizualizate blogurile, intră în sfera domeniului public. Dintr-o dată lumea se modifică, regulile sunt altele, nevoile altele, etc. Respectarea dreptului de proprietate intelectuală impune o rigoare tot mai mare în activitatea marketingului literar, aspect care afectează lumea din care facem parte. Ne place sau nu, asta este. Criticii literari sau istoricii literari abordează tot mai mult domeniul, mai ales cei tineri, deschişi la schimbare. Sunt date citate luate de pe internet, etc. Tema poate fi dezvoltată.
5. Schimbarea paradigmei în lume. Cei care apelează la mediul virtual, la bloguri, platforme, norul electronic, etc. sunt tot mai mulţi. Instituţiile statului, băncile migrează, din motive economice, spre acest domeniu. Se fac revolte pornind de la comunicarea pe blog, revoluţii, se leagă blogurile în reţea, etc., plăţile se fac prin internet, mari tranzacţii se derulează în virtual, alegerile democratice au alte reguli (vezi alegerile din noiembrie 2014, din România, pentru alegerea preşedintelui). Politica are alte reguli. În filozofia științei, (expres legat de Th. Kuhn) înţelegem un set de asumpții de fond, de concepte, rezultate și proceduri, un mod global de a privi fenomenele, instituit, de regulă, de anumite opere științifice, în cadrul căruia se desfășoară cercetarea („știința normală”) într-o comunitate științifică și într-o epocă istorică dată. Paradigma este schimbată atunci când apar anomalii și disfuncționalități care nu mai pot fi rezolvate în cadrul ei.
6. Nevoile intrinseci al scriitorului. Scriitorul simte nevoia să comunice opera sa publicului (blogul unde apare, apare în reţeaua publică, aşa cum am arătat), să se relaţioneze cu alţi scriitori, cu iubitori de literatură, să-şi verifice forţele, să fie dinamic, viu. Asta se întâmplă în mod real, nu bazat pe ideea că vor veni generaţii care vor înţelege fenomenul, etc. Se pot face bune comentarii pe blog, se publică opere literare. Revistele literare serioase apar şi în format electronic („Arca”, „Viaţa românească”, „Ramuri” etc.). Editurile apelează la publicarea operei în format electronic (chiar şi intelectuali de talia lui Andrei Pleşu sau Gabriel Liiceanu au cărţi în format electronic). O analiză pe care am făcut-o de curând, a relevat că multe edituri, organizate ca societăţi comerciale, au probleme, sunt în executare silită la organele fiscale, au datorii faţă de furnizorii de servicii şi utilităţi, altele au dispărut ori s-au transformat sub alte denumiri, sub efectul unei inginerii financiare impuse întreprinderilor mici şi mijlocii. Blogul este administrat (ideal) de scriitor, el poate rezista, sunt bloguri formate gratuit, doar munca sa (nu uşoară), îl poate susţine. Publicarea depinde numai de scriitor, nu mai apar intermediarii (redactori, directori, personal administrativ, corectori, cenzor), se face imediat şi se poate stoca informativ în arhive pe ani, luni, etc. Nu necesită costuri cu hârtia, servicii de tipărit, arhivare, publicitate, etc. Este mult mai economic şi face posibilă lansarea în spaţiu public a creaţiei literare instantaneu. Cenzura are alte dimensiuni, dar un scriitor serios e cu această cenzură activată în conştiinţa sa, este antivirus-ul de serviciu.
7. Blogul permite diversitate. Scriitorul poate lansa în domeniul public date despre opera sa, despre revistele literare, despre alţi scriitori, despre asociaţia din care face parte, despre aspectele practice ale vieţii cetăţeanului în cetate, note biobibliografice, fotografii, cărţi, texte critice, ştiri, premii în domeniu, personalităţi care au impact în mediul literar. Blogul poate fi tratat ca o revistă, dacă scriitorul ia în serios menirea sa. Este o arhivă cu impact, dacă este organizată, în relaţie cu alte reţele virtuale, etc.
8. Alte aspecte sociale. Blogul unui scriitor poate constitui o mărturie despre locul unde el trăieşte, despre comunitatea în care activează. În ianuarie 2014, numărul total de bloguri românești era de 70.925, dintre care doar 6.493 active, un blog este considerat activ dacă a publicat cel puțin 1 articol/săptămână. Fenomenul a luat amploare şi se extinde. În iulie 2011 numărul de blog-uri la nivel global ajunsese la 164 milioane. Din acestea, 29 % erau din Uniunea Europeană și 49 % din SUA. (Date de pe wikipedia).
9. Aspecte negative. Ele pot fi multe. Valoarea pare afectată, ţinuta operelor a scăzut, limba română are de suferit, cititorii clasici sunt tot mai puţini, apar cititorii pe calculator, tablete, telefoane. Există o tendinţă de spargere a lanţurilor profesionale, lucrurile par a scăpa de sub control. De obicei schimbarea se produce în momentul în care se ajunge la punctul maxim de tensiune. Acumulări sunt, va veni o vreme în care lumea literară va avea o altă faţă (interfaţă). Conflictele dintre generaţii, dintre mediile sociale, dintre mediile culturale vor rezolva aspectul, lumea o va lua de la capăt.
Analiza poate continua, probabil că vom asista în viitor la asociaţii profesionale organizate în jurul unor platforme virtuale, acolo se va plăti cotizaţia, vor avea loc şedinţe, se va achita contribuţia la pensia suplimentară, se vor acorda premii, iar întâlnirile de socializare efectivă, se vor desfăşura în cadru sărbătorilor tradiţionale sau când se vor iniţia de autoritatea acceptată de membri (poate prin vot, sau alte criterii).
Constantin Stancu
Decembrie, 2014