Nu e prima oară când trag acest semnal de alarmă. Și asta pentru că manualele alternative împart cămașa misionarului ca pe cămașa lui Christos, dar și pentru că opera lui Vasile Voiculescu nu se tipărește atât cât ar merita să se răspândească, rămânând pe nedrept nerăspândită.
V. Voiculescu a fost, cu adevărat, un misionar al pregătirii cultural‑religioase; a exprimat ideea că pregătirea culturală trebuie să fie unitară, nesupusă unor experimente trecătoare și de toate soiurile, că Ministerul Culturii e la fel de important ca Ministerul Apărării; doctorul de inimă și de suflet a pus în practică „o pedagogie metodică și rațională” întru cultivarea omului sănătos, i‑a așezat „la îndemână” „leacuri”, într‑un text limpede și ferm, având în miez credința că plantele medicinale sunt eficiente dacă le culegi din locul unde te‑ai născut și ai crescut.
Mai ales în octombrie, luna nașterii sale, limba voiculescă ne dă semn bun. Într‑un proiectat Manual al bunului cititor, Mircea Eliade își imagina un lector „perfect”, deschizând cărțile „în acord cu ritmurile cosmice, după succesiunea anotimpurilor, a sărbătorilor fundamentale și a vârstelor”. Poezia religioasă a lui V. Voiculescu e de citit și de recitit „pentru ceasuri grele”, în octombrie, când ziua se micșorează. Și nu știu dacă poezia e o țară, cum formula el însuși, dar Voiculescu este una: o țară tutelată de magie.
Am scris o carte „obligată” scriitorului buzoian (Conversație pe Titanic, sub tiparul Editurii Junimea, în 2001), unde Voiculescu e mereu în arrière penseée. Înainte de a învăța să citesc și să‑l citesc, am avut șansa să‑i calc pe urme, pe picioare de plai și guri de rai, în munții primitori ai Buzăului. Lacul zânelor (titlu de poezie) e în Penteleu. Toponimele stranii (Dealul Balaurului, Piatra Înșelății, Grajdu‑ Zmeilor, Piatra Neagră, Gura Milei) dau veste că în Triunghiul Bâștelor (Bâsca Mare, Bâsca Mică, Bâsca Chiojdului) au loc „întâmplări de dincolo de fire”, cu oameni „răzniți” ca și vorbele lor, cu solomonari și berevoi, cu arhitaurul, cu arhipeștele… De la Voiculescu am deprins câteva sunete din limba păsărilor, am căutat ca și el comoara Manciului. Mi‑au îmbogățit mitologia zoologică vulturul de la Înfurcătură, calul în galop din Carambu, lostrița din râul Bălăneasa, ursul lui Trăsnilă, cățelușa Sfintei Vineri de la Terca, dar și focul viu de la Lopătari și plaurul plutitor din lacul Mocearu. Prin aceste locuri a trecut Florentin Popescu, care a tipărit, în 1982, Pe urmele lui V. Voiculescu, carte scrisă „cu devoțiune” după Șerban Cioculescu. Așa și este, cu devoțiune, de vreme ce i‑au urmat alte 6 cărți despre doctorul fără de arginți.
Pentru că „ficțiunea duce la adevăr” („crede ca să poți înțelege”, ne învață Fericitul Augustin), în curtea plină de troscot a scriitorului din Pârscov am simțit îngerul de la poartă. Urcând scara din pietre de râu, am simțit îngerul de pe trepte. Pe urmă, îngerul mare din odaie: un sfânt bătrân, cu plete albe, patetice și ochi aprinși, despre care tatăl meu zice că aș fi exclamat când l‑am văzut: „Uite‑l pe Doamne‑Doamne!”
Orașul Buzău își leagă numele de cel mai cumplit torționar: Alexandru Drăghici, iar pe Bulevardul Gării se afla pușcăria lui Chivu Stoica, analfabetul din Zmeeni, ajuns om de stat. Ca o recompensă pentru buzoieni, de numele lui Sava Gotul, martirizat prin înec la Vadu Pașii, și de ortodoxistul Vasile Voiculescu, martirizat pentru că a compus poezii religioase, deși nu le‑a citit (după mărturia prețioasă a fiicei sale, Gaby Defour) niciodată în public. Cu toate astea, pumnul roșu tot l‑a trăsnit, religia având parte de ură și hulă. Aici trebuie repetat și memorat finalul declarației către Securitate:
„Eu nu pot scrie astăzi poezii pentru regim și nu voi scrie niciodată.” N‑a făcut‑o.
Când l‑au eliberat, după 4 ani, la 30 aprilie ’62, l‑au scos pe targă, din dispensarul Turda, aproape paralizat. De morbul lui Pott s‑a îmbolnăvit în închisoare. Despre torturi n‑a vorbit. Era bătut cu cizmele și chestionat:
„– Mai trăiești, mă, mai trăiești?”
„– Mai trăiesc, domnule sergent major.”
Cu familia (tot Gaby Defour mi‑a spus) n‑a discutat nimic dspre chinurile de la Jilava, de la Aiud. „Mai bine să nu știți nimic.” Înainte de a muri, a mai apucat să‑i spună fiului:
„– Ionică, eu mor! Mor. M‑au omorât. Nu le dau nimic.” Avea în vedere manuscrisele. A refuzat cât a trăit – 79 de ani – orice compromis cu regimul.
S‑a spus de prea multe ori că intelectualul român este crud, profitor, lacom de onoruri, că n‑are clasă, că elita țării a fost trimisă în pușcării de însăși elita. Nu‑mi plac deloc generalizările de acest tip. Cei cărora nu le e rușine că sunt scriitori români nu la sperjur se gândesc, ci la martiriu. Rectitudinea e floare rară, e drept, dar au cultivat‑o și V. Voiculescu, și Blaga, și Sandu Tudor, și Mircea Vulcănescu, și Steinhardt, și Vasile Militaru, și Gyr, și Crainic, și Pan M. Vizirescu, și Mihai Ursachi… Judeci un popor după reliefurile lui.
E locul să afirm că, în relațiile cu Puterea, scriitorul, filosoful, artistul – și subliniez: nu numai român – este, de multe ori, orb, orbit. Heiddeger i‑a spus lui Jaspers, despre Hitler: „Uită‑te ce mâini frumoase are!” Etichetați „fasciști” au fost Knut Hamsun, D.H. Lawrence, Ezra Pound, Ernest Jünger, T.S. Eliot, Gotfried Benn, Pirandello, D’Annunzio, Céline…
George Bernard Shaw își scotea pălăria în fața lui Stalin, încântat de felul cum rezolvase tătuca problema foametei și ridicase nivelul de trai. H.G. Wells îl găsea cel mai cinstit și blajin om, de care nu se temea nimeni. Pentru Pablo Neruda, avea principii ferme și inimă largă. Staliniști până la greață au fost Romain Rolland și Aragon. Aragon îi visa pe cazaci adăpându‑și caii în fântânile din Place Concorde. Rolland i‑a strâns tovărășește mâna lui Stalin, peste mormântul lui Gorki, care s‑a sinucis strigând: „Nu trageți, tovarăși!” Iar André Gide, în jurnalul său, – 1932, vă rog – scria, în plină teroare stalinistă, că n‑ar ezita să‑și dea viața pentru victoria URSS, „patria electivă”, dacă ar fi nevoie. Malraux a închis ochii peste lichidarea lui Zinoviev, Kamenev, Buharin. Nu aflase că Stalin îi omorâse pe Mandelstam, pe Galina Serebreakova, pe Kataev, pe Isaac Babel, pe Mihail Kolțov?
Ce‑i drept, unii au și plătit pentru erorile lor politice. Drieu La Rochelle, cu doza mortală de luminal. Alexander Fadeev s‑a sinucis după ce a aflat, din gura lui Hrușciov, la al douăzecilea Congres, din ’56, despre crimele lui Stalin. Însă Althusser a ținut‑o până‑n moarte cu Pour Marx și cu Lire Le Capital.
Trebuie recunoscut, totuși, că verticalitatea în viața literară nu‑i comună. Nici loialitatea. Radu Gyr a pus semnul egal între poezie și politică. Și poemul, și discursul aveau același țel, Ridică‑te, Gheorghe!, ridică‑te, Ioane!, ceea ce i‑a adus condamnarea la moarte. Iar omul politic Mircea Vulcănescu, contestat aprig de „Elie Wiesel”, a spus: „Vreau să mă devotez, nu să poruncesc”. Această poziție politică i‑a adus o suferință impensabilă. De un destin frânt a avut parte doctorul Vasile Voiculescu, căruia verticalitatea i‑a adus mandat de arestare, în 5 august ’58, sub acuza „uneltire contra ordinii sociale”. L‑au supus percheziției noaptea. Fusese sfătuit, mai întâi, să se supună îndrumării noilor lampadofori. Pe urmă, amenințat. Tinerelul Crohmălniceanu scria într‑o cărțulie de doi lei și jumătate, Pentru realismul socialist: „Marxismul e singura (subliniere personală – n.m.) filosofie pe care realitatea n‑o dezminte, ci dimpotrivă”. „Îndrumarea e necesar s‑o întărim din ce în ce mai mult”, se rostea ferm același angajat în „lupta celor două culturi”. Dacă nu te lăsai îndrumat pe calea care trebuia, dacă erai în cap cu „gânduri albe”, și scriai poeme cu îngeri, „Bacilul Croh”, cum îl poreclea Ion Barbu, găsise soluția: „Orice s‑ar spune, trebuie să recunoaștem că există personaje cărora li se cuvine, cu pălăria în mână, să le tragem un picior în spate”. Personajele caracterizate astfel se numeau Blaga, Voiculescu, Gyr, Crainic, Dan Botta, Arghezi…, care întinau (unde am auzit, nu de mult, verbul ăsta?) nobilele idealuri ale comunismului. Nu mergea cu îndrumarea pozitivă, se uza de șut. Călinescu fusese înlocuit de dentistul Vitner, Rosetti fusese „dislocat” de la catedră pentru că nu‑și începuse cursul de Istoria limbii române cu prelegerea obligatorie despre învățăturile „lingvistului” I.V. Stalin.
Eliticidul era în desfășurare. În contextul anilor cincizeci, intelectual de dreapta însemna „dujman”, ca Voiculescu, Anania, Daniil Sandu Tudor, Stăniloae, Streinu, Dinu Pillat, Alexandru Mironescu, I.D. Sîrbu… Nu‑i de mirare că, după arest, lui Vasile Voiculescu i‑au refuzat ajutorul confrații scriitori, Zaharia Stancu și Geo Bogza. Nici lui Mihail Sadoveanu nu i‑a păsat, preocupat fiind să refuze moștenirea Brâncuși, impresionat de argumentele tovarășului Ion Jalea, care combătea „formalismul extrem” al Păsării Măiestre: „Noi de păsări fantastice, magice, de misticism nu avem nevoie”. Micul Beniuc, atotputernicul, nici nu auzise de Voiculescu. Indiferența la martiriu e una dintre cele mai urâte maladii socialiste, dar și postsocialiste.
Impresionat de actele magice din proza voiculescă, Dumitru Ion Dincă opinează că V. Voiculescu este „inițiatorul curentului realismului magic, cu mult înaintea sud‑americanilor, care au adjudecate toate meritele, inclusiv Nobele”.
Mai mult încă, magicul din vatra satului românesc se aseamănă cu magicul asiatic și cu cel european, al inițiaților din întâiul mileniu creștin. Întoarcerea la marile modele mitice se impune, ca replică la blasfemierea minunilor christice. Și asta ca să nu ne afundăm în „nimicul vid”.
În celulă, Vasile Voiculescu găsise puterea, compunând o ultimă rugăciune, să învețe să moară întru Iisus Christos. „La marea sărbătoare, curând, a morții mele,/ Pe lângă albul înger cu aripa de gheață,/ Te rog adânc, o, Doamne, ca‑n clipele acele,/ Chezaș al meu la Ceruri, pentru eterna viață,/ Cu sfântul trup și sânge, să fii și Tu de față!”
Iar acum, în declarată libertate de expresie, când ni se cere să ne deconectăm de religie, ofensele aduse credinței curg. Nu se încurajează tot ce înseamnă abatere de la morala creștină? Paradisul e declarat defect, omul iremediabil căzut, fără șansă, iar Dumnezeu pare a se sinucide. Numai că, în plină anormalitate, e normal să taxezi apăsat astfel de blasfemii, să fii în solidar cu Dumnezeu. Și am ales să citez riposta lui Gellu Dorian, din O săptămână din jurnalul unui om la fel de singur ca Dumnezeu: „Fie, îmi spun, cerul în cer se surpă,/ ochii se aruncă în cer/ ca peștii în ape…” Da, în vremi buimace, trebuie apărate cele aflate în pericol: Biserica și Limba română.
Și pentru asta viața și opera exemplară a doctorului V. Voiculescu, reper moral, ar trebui pusă sub ochii fiecărui școlar. Ca plantă de leac. Măcar în acest octombrie, când se împlinesc de la nașterea marelui dispărut 140 de ani.
■ Romancier, eseist, publicist, critic şi istoric literar, editor
Magda Ursache
