Privit cu reticenţă, spirit sistematic, irascibil, narcisist, ritos‑doctrinar, o prezenţă incomodă ce afişa un aer imperial, informat şi inflamat, şi desfăşura orgolios proiecte heliadeşti, Marin Mincu (1944‑2009) a fost, s‑a spus cu dreptate, „victima propriului temperament”. Intemperanţa, polemismul, crizele de orgoliu, vanitatea rănită au stârnit reacţii de ostilitate şi ocultări vinovate; autoritar‑provocator, de o teatralitate infatuată, căzând uneori în fanfaronadă, arţăgosul critic, cu apetenţă pentru exces, s‑a vrut un independent (declarându‑şi zgomotos „neatârnarea”) şi s‑a războit cu impresionismul leneş, fără aparat. Paradoxal, deşi polemist înfocat, în continuă agitaţie, cu scăpărări maliţioase, a înţeles viaţa literară ca o competiţie civilizată, scriitorii urmând a se admira reciproc. Altminteri, în absenţa polemicii, literatura ar sucomba „în propria‑i penurie ideatică şi estetică”. Descoperitor de talente, animator de cenacluri, propunând exegeze de pionierat (surdinizate), lansând şi teoretizând concepte (intrate, clandestin, în limbajul curent al criticii, ca sintagme obşteşti), forjând, cu tenacitate, un sistem critic, Marin Mincu a fost, în câmpul literar, un vector de opinie, trecând de la perspectiva arhetipală la „epoca semiotică”, impunând, confiscat de teorii în vogă, grila textualistă. Ignorat, răstălmăcit, uitat, ca „lapsus voit” în „bibliografia textualistă” (Mincu 2011 : 251), făcând din heliadism (ca stil creator) o coordonată tipologică a literaturii noastre, revendicând priorităţi, victimizându‑se şi văicărindu‑se, denunţând cazurile de plagiat, mai mereu belicos, Marin Mincu are de luptat, în posteritate, cu o imagine răuvoitoare, construită de vrăjmaşi ireductibili. Or, polemica a fost „modul său bărbătesc de a‑şi face cunoscute ideile” (Creţu 2011 : 5).
***
Un vechi proiect, mereu amânat, devenit, prin jocul întâmplărilor, o depoziţie testamentară, a prins chip editorial (în 2011) prin bunăvoinţa celor de la Compania (Adina Kenereş, mai exact) şi stăruinţa lui Bogdan Creţu, universitarul ieşean îngrijind ediţia, prefaţând opul şi semnând, informat şi prob, notele şi comentariile trebuitoare. E vorba de un volum masiv, intitulat Polemos (Duelul cu / în idei), aparţinând bătăiosului Marin Mincu, mereu „pe baricade”, cu reacţii prompte, ezitant însă în a încredinţa tiparului manuscrisul. În ultimii săi ani, se ştie, Bogdan Creţu i‑a fost aproape şi, astfel, avem la îndemână o veritabilă antologie a intervenţiilor criticului, risipite în timp în varii publicaţii, polemic în mai toate împrejurările. O carte scrisă „prin enervări”, zice Adina Kenereş şi, evident, nu greşeşte. Totuşi, o carte care invită la dialog, aşa cum şi‑a dorit mereu Marin Mincu, un protagonist cu explicit (zgomotos chiar) rol actanţial, condamnând „tăcerea ambiguă” ori critica „învăluită”. Bătăliile lui, purtate cu mare energie polemică, vădesc că omul Mincu, dificil, incomod, revendicativ, orgolios (fireşte) şi „imposibil” (cum l‑au văzut unii) s‑a vrut un critic de direcţie. Având parte de numeroase răstălmăciri, bagatelizări, de nerecunoaşterea unor merite reale (paternitatea unor idei, de pildă), Mincu a fost, înainte de orice, un critic independent. Iar arţagul polemic l‑a încercat de timpuriu. Dacă intuiţia nu poate fi substituită de metodologie, metoda, credea ferm Marin Mincu, asigură „un plus de adecvare”. Presupusa adecvare nu l‑a ferit însă de erori. Marian Victor Buciu pornise la vânătoare de „confuzii” (Mincu detectase doar un „onirism decorativ” la Dimov, ca să pensăm un exemplu), N. Manolescu denunţase interpretările „aberante” din eseul barbian, ca să nu mai pomenim alte observaţii (cazul volumului dedicat Avangardei româneşti, util, recunoştea Manolescu, dar „fără idei personale” etc.).
Să ne amintim că în textele de tinereţe se lupta cu „monştrii” epocii, un Paul Georgescu („critic bulevardier”) ori S. Damian, veştejind oportunismul, dogmatita, ventilând climatul exegetic. Mai
apoi, abordarea metodică, şansa unor temeinice documentări (vezi norocosul sejur italic) i‑au îngăduit intervenţii de ecou, purtate chiar cu „insistenţă pedagogică”, observa – îndreptăţit – Bogdan Creţu. Cartea despre Ion Barbu (Eseu despre textualizarea poetică, 1981) a primenit exegeza şi a impus o direcţie. Fiindcă, scriitor polifonic, traversând dezinvolt genurile, Marin Mincu a fost un experimentalist. Practica scripturală, ca temă obsesivă, nu e redusă, însă, la techné; el vrea să afle „sângele scriiturii”, pornind în căutarea sinelui, prin asumarea existenţială a textului. Textualismul însuşi, depăşind modelul tel‑quelist, devine o categorie existenţială. Cercetând poezia barbiană, Mincu descoperă „mecanismul” textualizării poetice şi inaugurează, spunea Bogdan Creţu, „spaţiile Mincu”. Opera sa, ca „sistem planetar filotextualist” (cf. Monica Spiridon), ni se înfăţişează „sub două zodii” (diferite), eseul dedicat lui Ion Barbu fiind borna care marchează, prin aventura semiotică, o serie de redefiniri, fără a părăsi temele tari din volumele anterioare (Critice, Poezie şi generaţie, Repere). „Etalonul textual”, se ştie, a fost aplicat cu largheţe unor postbarbieni. Chiar paradigmaticul Nichita, deşi un intuitiv, intrase în „faza semiotică”. E drept, deşi s‑a bătut pentru omologarea nou-veniţilor, întâlnirea cu optzecismul a fost „ratată”. Şi, în consecinţă, rolul lui nu s‑a bucurat de fireasca recunoaştere. Interesat de avatarurile poeziei româneşti, de saltul Conştiinţei poetice (de la adamism la textualism, prin radicalizare acută), de istoria poeticităţii (sau, cum asertiv scrie Mincu, de avansarea ei), criticul s‑a lansat în numeroase polemici, războindu‑se, îndeosebi, cu „sofismele” manolesciene, semnalându‑şi cu insistenţă priorităţile. Fie că e vorba de neînţelegeri / opacităţi terminologice (experimentalism / avangardism), de chestiunea revizuirilor ori problema Canonului, de patrimoniul cultural vs globalizare, de mizele culturale majore (universalizare) ori de frontul intern (douămiismul, cenaclul Euridice), Mincu se simţea obligat să intervină. Şi o face într‑un orizont certitudinal, reîmprospătându‑ne memoria, contabilizând meticulos şi orgolios pionieratul: caracterul iniţiatic la Sadoveanu, meritele în eminescologie (exegeza Luceafărului), denunţând „împrumuturile manolesciene” (autorul Istoriei critice înfruptându‑se „pe furiş”), rostindu‑se apăsat asupra demitizărilor (Eugen Negrici fiind „un predicator steril”) ori înscenând execuţii publice (I.B. Lefter, Gh. Crăciun, Daniel Cristea‑Enache). Să notăm imediat că Marin Mincu are forţa de a recunoaşte meritele adversarilor. „Canonizatorul”, maratonistul N. Manolescu s‑a impus prin intuiţii seducătoare, continuitate, „impact receptiv”. În fond, Mincu nu duelează cu anumite persoane, ci cu anumite idei. Iar „războiul” cu Manolescu, precizează Bogdan Creţu, e de fapt o confruntare între două sisteme critice.
Prin vastitatea şi varietatea proiectelor, prin aplomb şi orgoliu (instaurator, arţăgos, cu ţâfne insurecţionale, cum s‑a spus), Marin Mincu a fost aşezat, nu fără temei, sub emblema heliadismului. Citind lăcomos, insaţiabil şi scriind cu hărnicie, dobândind, iute, autoritate de magister (recunoscută, printre alţii, de Nichita, de pildă), cu un zgomotos simţ al proprietăţii şi al priorităţilor de tot soiul, cu preocupări multiple, îmbrăţişând semiotica, avangardismul, textualismul, dar fiind, deopotrivă, poet, romancier, traducător, istoric şi, evident, critic literar, el s‑a impus prin febrilitate, disponibilitate şi înalt profesionalism.
Poet în primul rând, dar spirit scientizant, un doctrinar al poeziei (pasional şi glacial, deopotrivă, cum observase Gh. Grigurcu), impenitentul Marin Mincu, în ipostază lirică, „funcţionează ca teoretician” (Grigurcu 2000 : 121). El se vrea (şi) un profesor de poezie. Marin Mincu a practicat experimentul in vitro. De la Pradă realului, mai cu seamă, el, poetul, se deschide total, lectorul‑complice asistând la spectacolul scriiturii. Totuşi, dacă pulsiunile scripturale sunt unicele mărci ale realului, actantul liric va admite că, prin mediere, realul „pur” nu se lasă captat. În plus, conştiinţa semiotică nu ţine cont de retorica tradiţională, refuzând „prejudecăţile” taxonomice, de gen (poezie, proză, eseu), survolând „mai multe moduri ale scriiturii”. Doar că poetul Mincu, prizat expeditiv, trăieşte în umbra criticului; ieşirile în arenă, lansând aspre rechizitorii, au avut ecou, stârnind replici. În cazul lui, se ştie, exerciţiul critic a premers orice altă manifestare în câmpul literaturii. Iar criticul a râvnit bătăios un spaţiu al autorităţii, fie şi „prin auto‑desemnare” (Popescu 2000 : 65), manifestându‑se hiper‑activ printre poeţii‑teoreticieni ai textului, alături de Ştefania Plopeanu, de pildă. Poetul, nota Monica Spiridon, se situează „pe o poziţie de forţă mai puţin acută decât criticul”, debutant, încă student, în Gazeta literară (nr. 18/1964, la Tribuna cititorului).
Scriitor vindicativ, impunând prin profesionalism şi siguranţa tonului, Marin Mincu era mereu în mişcare. S‑ar părea că agitaţia îi pria, conducând la „înteţirea gândirii”. S‑a construit răbduriu pe sine, prins, nevindecabil, în „capcana scriiturii”. Chiar dacă „atitudinea ţanţoşă” (cf. M. Iorgulescu) deranja, n‑ar trebui ca ţâfnele omului să eclipseze meritele teoreticianului. Distant, refuzând „jegul declaraţiilor” (iscate de amiciţii bachice), orgolios, chiar reclamagiu (supus, de fapt, unui tratament nedrept), statuarul Marin Mincu, un spirit febril, fantast, reprezintă, fără tăgadă, un nume important al literaturii postbelice. Polemos, ca posibil manual de critică literară (cum sugerează Bogdan Creţu), vădind coerenţă şi consecvenţă ideatică, vehiculând criterii severe, dovedind alonjă teoretică etc., încearcă să repare o posteritate nedreaptă. „Salahor şi martir”, deopotrivă (cf. Adina Kenereş), Marin Mincu se înscrie în competiţia exegetică, atent la tectonica literară, încercând să se lepede de „toxinele otrăvite ale invidiei”. Fiindcă pentru incisivul Mincu, cheltuindu‑se eruptiv, cu ifose autoritare, critica s‑a vrut, totuşi, „o formă superioară de empatie”.
■ Critic şi istoric literar, eseist, prozator, profesor universitar
Adrian Dinu Rachieru
