„Cum arată azi şcoala, va arăta mâine ţara.”
Spiru Haret, 1895
O demisie sfâşietoare, publicată recent pe Facebook, ne anunţa că domnul ministru Sorin Cîmpeanu renunţă la finalizarea măreţului proiect „România Educată”, motivând, în esenţă, că „soarta noastră fuse crudă astă dată”. Hiperactivul inginer de îmbunătăţiri funciare, permanent prezent pe posturile de televiziune pentru a anunţa noi şi noi schimbări în sistemul de învăţământ, nu a ratat ocazia să‑şi ridice statuie, amintind de uriaşele contribuţii aduse la reformarea radicală a şcolii: „A fost o şansă şi o onoare pentru mine să încep reformarea din temelii a sistemului naţional de învăţământ. În mandatul de ministru al educaţiei am reuşit schimbări care au pus bazele reformei «România Educată»”. Atitudinea domnului Cîmpeanu nu surprinde, toţi reformiştii postdecembrişti lăsând impresia că şcoala începe şi se termină cu ei, că nu avem tradiţii şi că reforma lor este prima, fiind iniţiată într‑un deşert educaţional. Este simptomatic că aceşti eroi civilizatori nu s‑au raportat, nici în treacăt, la Spiru Haret.
După 1989, România nu a cunoscut un torent de reforme în domeniul învăţământului, ci o singură reformă, cu mai multe variante de realizare, având însă un scop unic, clar reafirmat de domnul Cîmpeanu: schimbarea şcolii din temelii. Obsesia reformei radicale s‑a manifestat permanent, ea pricopsind şcoala cu probleme pe care nu le avea înainte, „compatibilizând‑o” cu Occidentul în materie de proaste practici şi rezultate dezastruoase. În mod ciudat, această reformare din temelii imită noua revoluţie agrară ceauşistă, cu raportări fictive, succese imaginare, festivism în plin dezastru, cu birocraţi‑experţi jonglând cu o retorică găunoasă a schimbărilor înnoitoare. Tot straniu este şi faptul că eşecurile permanente nu au descurajat deloc elanul reformiştilor, ba mai degrabă au fost un imbold pentru noi şi noi experimente, încât este greu de crezut că a mai rămas vreo utopie neaplicată. Practic, decenii la rând, am beneficiat de o adevărată reformă progresistă a Meşterului Manole, o reformă care nu ar fi trebuit să fie un scop în sine, ci să producă rezultate mai bune. Numai că, deşi a fost experimentată decenii la rând şi a avut o finanţare excepţională, ea a produs rezultate în raport invers proporţional cu resursele consumate, atunci când nu a creat dezastre în toată regula. Din păcate, nu vom asista prea curând la abandonarea imitării modelelor şi
politicilor de aiurea, la reconsiderarea tradiţiilor noastre şi conceperea unor politici adecvate realităţii, nu vom vedea nici trecerea de la haos şi tândălism la abordarea logică a problemelor şcolii.
Deconstruirea şcolii româneşti, pas cu pas
Decenii la rând am asistat la un adevărat delir reformist, rezultatul fiind starea dezastruoasă a învăţământului românesc. Reforma experimentată la noi a avut la bază pedagogiile postmoderniste şi imitarea a diverse modele occidentale. Efectul cumulat a fost deconstrucţia exemplară a şcolii româneşti şi impunerea unui model de asigurare a subdezvoltării, prin subminarea şi demolarea continuă a educaţiei noilor generaţii. De timpuriu, sistemul de educaţie din România a primit o asistenţă financiară externă (Banca Mondială, BEI, PHARE, BED, BDCE, UE) de miliarde de dolari şi euro. Această asistenţă era condiţionată ideologic, reformele fiind dirijate din exterior în funcţie de o agendă globalistă. Sistemul de învăţământ a reuşit să „absoarbă” aceste fonduri, fără a se vedea însă şi câştigurile, rezultatele de pe urma lor. Cum s‑a acţionat şi care au fost scopurile, cârtiţele şi arhitecţii, cum a funcţionat Cominternul educaţional, am putut afla în amănunt din două lucrări de referinţă ale domnului Mircea Platon. O serie de tendinţe din perioada ultimului deceniu comunist, când învăţământul a trecut sub controlul Elenei Ceauşescu, precum egalitarismul „şcolii în care toţi trebuie să reuşească”, vigilenţa ideologică (în baza „tezelor din iulie” 1971) şi legătura învăţământului cu viaţa practică şi producţia, transformarea profesorilor în muncitori din domeniul educaţiei, antiintelectualismul programatic, s‑au reîncarnat în reforma progresistă postdecembristă.
Deconstrucţia sistematică a şcolii ia avânt odată cu reforma „comprehensivă” (1998‑ 2000) a domnului Andrei Marga, o reformă „de compatibilizare” cu învăţământul occidental, presupus avansat. Aşa cum a declarat iniţiatorul, reforma a avut drept scop declarat realizarea societăţii deschise în România, după modelul prescris de domnul George Soros. Ne‑am trezit atunci cu un puhoi de măsuri, de la desfiinţarea examenelor de admitere şi deznaţionalizare la impunerea corectitudinii politice şi mercantilizare, prin inaugurarea învăţământului de tarabă. În 1998, când domnul Marga lansa ideea comasării examenelor finale cu acelea de admitere, argumentele forte erau legate de relevanţa şi de organizarea impecabilă a acestora, astfel încât să fie asigurate cele mai înalte standarde de corectitudine şi obiectivitate. După decenii, în era examenelor triviale, argumentul relevanţei s‑a risipit cu totul în văzduh. Trecând peste comparaţiile legate de nivelul de pregătire al tinerilor, unde involuţia nu mai necesită comentarii, să observăm că şi în materie de bun-simţ şi comportament civilizat am ajuns într‑o nouă epocă a barbariei. Lucru normal, când noţiunea de disciplină este asimilată dictaturii şi torturii. Oare nu este ciudat că, la mijlocul anilor ’90, nu se punea problema prezenţei Poliţiei şi Jandarmeriei la poarta şcolilor, a camerelor video de supraveghere în interiorul acestora, iar ministerul nu concepea pe bandă rulantă programe de măsuri pentru combaterea flagelului violenţei în şcoli? Nu cumva non‑directivismul postmodernist (neo‑rousseauist) a produs florilegiul violenţei din şcoli, nu mult criticatele precepte clasice ale disciplinei şi civilizaţiei şcolare? Nu putem ignora faptul că postmodernismul este cel care stipulează dezvoltarea „nestingherită” a personalităţii şi creativităţii elevilor, regulamentele şcolare fiind de decenii modificate în acest sens. Şi uite aşa, la analfabetism cu ifose şi violenţă am ajuns să fim foarte repede „compatibilizaţi” cu sistemele de învăţământ avute drept model, precum cel american. Tot în epoca Marga, am asistat la iniţierea unei retorici reformiste, spontan însuşite de presă şi birocraţia ministerială. Îmi amintesc cum presa exulta, iar imaginea filosofului‑reformator era adorată de toată suflarea republicii. S‑a ajuns la un cult al personalităţii (Reforma Marga), ba chiar şi a unui cult stahanovist al „echipei reformiste” (Echipa Marga, Echipa care face reforma). Deşi m‑am numărat printre scepticii de serviciu, mărturisesc că toate îndoielile, criticile şi previziunile sumbre au fost teribil depăşite de realitate[1].
După dezastrul Marga, a urmat suava doamnă Ecaterina Andronescu la lopată, Domnia Sa iniţiind valul reformei „aerisirii” (2001‑2003, 2009, 2012‑2015, 2017‑2019), planurile‑ cadru fiind scuturate de orele inutile, iar unele discipline, aneantizate la liceu; la un moment dat, doamna Andronescu a reuşit şi excomunicarea şcolii profesionale, tot pe motiv de inutilitate. Reforma aerisirii a fost plagiată de la tovarăşa academician doctor inginer Elena Ceauşescu. În 1980, Tovarăşa i‑a ordonat Anetei Spornic să reducă numărul de ore de Limbă şi literatură română, de la cinci la o oră pe săptămână, în liceele industriale, de marină şi de alimentaţie publică, iar programa să fie adecvată, neîncărcată şi, pe cât posibil, adaptată economiei socialiste. Valorificând geniala idee a Tovarăşei, doamna Andronescu a dispus în anii 2001‑2003 ca planurile‑cadru să fie scuturate şi „aerisite” gospodăreşte de discipline şi ore, considerate a fi de prisos. Atunci au fost eliminate, de la treapta superioară a liceului, discipline precum Fizica, Chimia şi Biologia. Tot atunci s‑a operat şi o reducere la jumătate a numărului de ore de Istorie, la gimnaziu şi liceu. Practic, reformiştii postdecembrişti au dus o campanie continuă împotriva „cunoştinţelor inutile”, solicitând formarea de competenţe fără informaţii şi realizarea învăţării fără muncă. În acest fel, idealul utilitarist l‑a înlocuit pe cel umanist, iar cultura generală a fost aruncată la gunoi.
Un măreţ răsărit de soare progresist a fost reprezentat de reforma cognitivist‑constructivistă (2005‑2012 şi 2016) a cuviosului Mircea Miclea, un adevărat nou Simeon Stâlpnicul. Ea este interesantă şi pentru că a urmat modelul realismului magic din pictură şi literatură, având aceleaşi caracteristici: combinarea fantasticului constructivist cu prejudecăţile cognitiviste şi mitologia competenţelor, victoriile şi experienţele uluitoare ale reformei derulându‑se într‑un cadru imaginar‑propagandistic. Reforma Miclea a creat o autostradă a dezastrului, mai ales după asumarea Legii Educaţiei Naţionale în 2011, lege care a dus la o birocratizare fără precedent (prin teribila inchiziţie a hârţoagelor numită Aracip) şi la impunerea unor fantezii pedagogice extrem de toxice. Modelul urmat de domnul Mircea Miclea l‑a reprezentat reforma neoliberal‑progresistă, propusă în 1987 de Chester E. Finn Jr., un model descoperit, probabil, în 1995, pe vremea când studia la New School for Social Research din New York, cea mai importantă universitate progresistă din America. Ideile forţă ale reformei Finn Jr., regăsite mai târziu şi în Legea Miclea, se referă la înţelegerea şcolii ca un sistem de furnizare de servicii şi produse către clienţi consumatori; la descentralizare şi răspunderea mărită a şcolilor; la concurarea şcolilor între ele pe „piaţa liberă a serviciilor educaţionale”, succesul lor depinzând, chipurile, de calitatea serviciilor oferite. Aceste idei, sintetizate într‑o lucrare din 1991[2], au dus la un tăvălug reformist, devastator pentru sistemul de învăţământ american, criticat aspru în prezent şi de pedagogii progresişti, când efectele au devenit vizibile pentru toată lumea, criticii evidenţiind aspecte diverse, de la testele standardizate la şcoala de tip agent economic, prin care educaţia se subordona sectorului economic, ceea ce a dus stihinic la transformarea sistemului de educaţie într‑un agent economic, sistemul public de învăţământ devenind o instituţie dominată de eficienţă, competiţie, indicatori de calitate. Reformatorul Miclea ne‑a pricopsit cu un neoliberalism progresist, reprezentând un amestec de idealuri trucate ale emancipării şi forme letale ale mercantilizării. Şcoala a devenit, astfel, o simplă afacere pentru consumatori. Ce bine ar fi fost dacă domnul Miclea ar fi citit ceea ce Stefan Collini scria în articolul HiEdBiz[3], apărut în 2003, poate aşa ar fi avut şansa să înţeleagă de ce reformele progresiste de tip neoliberal sunt falimentare pentru educaţie, de ce cunoaşterea nu este o marfă, de ce educaţia este un bun social, costul pe care fiecare generaţie îl suportă pentru succesorii săi. Ar mai trebui arătat că prezentul Americii pare a fi viitorul nostru apropiat. Jeremy Adams ne‑a demonstrat că dezintegrarea educaţiei tinerilor americani reprezintă sămânţa plantată de decenii de radicalii neomarxişti, că „incluziunea”, „echitatea”, „diversitatea” şi aberaţiile teoriei critice a rasei (CRT) vor îngropa America, că rădăcinile răului stau în ideologizarea culturii, a curriculumului şcolar, în discursul antinaţional, în „anularea culturii”, însemnând anularea istoriei[4]. Tot din reformele americane s‑a inspirat domnul Miclea şi cu ocazia Raportului Comisiei Prezidenţiale, însăilare intitulată „România educaţiei, România cercetării” (iulie 2007), document care a stat ulterior la baza Pactul Naţional pentru Educaţie din 2008 şi al Reformei Miclea‑Funeriu. Ideea centrală a Raportului Miclea era preluată din Raportul Reagan, intitulat „A Nation At Risk. The Imperative For Educational Reform” (1983), sursă la care nu a făcut, evident, nici o referire. Analiza „ştiinţifică” a domnului Miclea a dus la concluzia că învăţământul românesc este ineficient, nerelevant, inechitabil şi de slabă calitate, deşi România se afla peste media internaţională, iar ţara noastră, atunci, se situa înaintea unor state care alocau sume de câteva ori mai mari educaţiei. După implementarea reformei Miclea, învăţământul românesc nu numai că nu a devenit eficient, relevant, echitabil şi de înaltă calitate, dar a făcut un pas hotărât spre prăpastie.
Într‑o scurtă domnie (2010‑2012), Daniel Petru Funeriu a reuşit să impună modelul haoticist, prin care a lansat la apă învăţământul de autobază, cu celebrele „măsuri‑fulger” şi „foi de parcurs”. La acestea, adăugăm minireformele Tândală, iniţiate de miniştri mai mult sau mai puţin sezonieri. Ultima etapă din acest şir o reprezintă reforma aerisirii digitalizate marca Monica Anisie (2019‑2020), o reformă hibridă, continuată şi de domnul Sorin Cîmpeanu.
Anabasisul lui Sorin Cîmpeanu şi parastasul „României Educate”
Pe 3 septembrie 401 î.Hr., Cei Zece Mii de mercenari greci, aflaţi în slujba unui prinţ persan, pierd bătălia de la Cunaxa, în Mesopotamia. Ei decid să se întoarcă acasă, urmând o călătorie dramatică, povestită de Xenofon în opera Anabasis. După aproape două milenii şi jumătate, domnul ministru Sorin Cîmpeanu reuşeşte să plaseze cu dibăcie dezbaterea legilor educaţiei în perioada concediilor de vară, alergând apoi vioi pe la diverse comitete şi comiţii parlamentare, de dialog social, pentru a raporta o largă consultare. Când profesorii revoltaţi au cerut o prelungire a dezbaterilor, domnul Cîmpeanu ne‑a lămurit că, ani la rând, Zece Mii de făuritori ai proiectului de lozinci şi chiuituri prezidenţiale, numit „România Educată” ar fi dezbătut tot ce se putea dezbate, în noul Anabasis ei fiind truditori, fără să ştie, la un pachet legislativ frizând perfecţiunea. Am arătat şi cu alte ocazii că respectivul proiect este, de fapt, o imitaţie servilă a unui mare fâs al doamnei Angela Merkel, „Republica Educaţională Germania”. Dacă aşa stau lucrurile, atunci ce rost au mai avut aşa‑zisele dezbateri din perioada vacanţei de vară? Să fi fost nevoie de ele pentru a se mima transparenţa şi dialogul? Apoi, cum se face că legea, apărută parcă din neant, reflectă mai degrabă gândirea şi simţirea stakeholderilor relevanţi, corporatiştilor şi oengiştilor progresişti, pripăşiţi prin spaţiul mioritic, aşa cum ne asigura iscusitul domn Radu Szekey? Iar numeroasele prevederi ciudate ale legii sunt opera celor Zece Mii sau a unor indicaţii preţioase, venite de aiurea şi transpuse întocmai şi la timp de serviabilii noştri politruci? Oricum, după demisie domnul Cîmpeanu a lăsat în curtea ministerului două basculante cu materiale pentru desăvârşirea reformei: pachetul legislativ „România Educată” şi noul curriculum pentru liceu. Dacă despre noua legislaţie s‑a scris mult, promisiunea noului curriculum a fost uitată. De doi ani, generaţia fără manuale, ajunsă la liceu, beneficiază de o cosmetizare a curriculumului vechi, profesorii fiind bombardaţi de minister la fiecare început de an şcolar cu indicaţii şi scrisori metodologice privind modul de aplicare a unor surogate ticluite la repezeală.
Deşi unanim criticat de oamenii şcolii, pachetul legislativ îşi va urma neabătut cursul fixat. Preşedintele, premierul şi noul ministru au ţinut să ne asigure că „reforma radicală”, bazată pe o „paradigmă radicală”, nu va fi oprită la mijlocul drumului. Înţelegem astfel că radicalismul este sinonim cu succesul, iar fără proiectul prezidenţial naţiunea riscă să dispară. Premierul Nicolae Ciucă a ţinut să arate că s‑a muncit din greu pentru a fi găsit un înlocuitor al domnului Cîmpeanu, alegerea oprindu‑se la doamna Ligia Deca, „o persoană care a lucrat şi a participat în sensul de a se fi coordonat cu Ministerul Educaţiei în timpul procesului de elaborare şi după aceea în timpul dezbaterilor publice… un om care ştie conţinutul pachetului de legi şi este în măsură să preia din mers dinamica calendarului (sic!), astfel încât pachetul de legi să intre la timp în Parlament”. Sub deviza, „Avem o ţară, o datorie, o misiune de îndeplinit”, doamna Deca şi‑a luat angajamentul pionieresc de a reanima pachetul legislativ şi a ferici naţiunea cu noua educaţie de secol XXI, atât de adecvată vremurilor şi provocărilor viitorului. Emoţionată, Domnia Sa a spus că „încrederea primită este o misiune în acest sens. Vreau să duc la bun sfârşit ceea ce colegii mei au început. Vom operaţiona (sic!) România Educată în literă şi în spirit. Avem nevoie de o viziune profundă”. Dacă elanul reformist ne bucură, rămânem nedumeriţi în privinţa utilizării „viziunii profunde”, de vreme ce proiectul a fost deja elaborat. Să mai spunem că doamna Ligia Deca a trecut cu graţie de la inginerie navală la politologie, reconversia profesională fiind un mare succes. Apreciem şi optimismul politicienilor privind reuşita proiectului, grija lor faţă de viitor. Se pare că reformatorii noştri au pasiunea călătoriilor în viitor, inventând chiar o specie nouă de utilitarism, să‑i spunem centenar, şcoala trebuind să rezolve problemele viitorului, ale secolului XXI, durerile prezentului fiind lipsite de importanţă, ele putând fi ignorate.
Şcoala românească, încotro?
Deşi ne‑au propus miracole educaţionale, reformiştii experimentatori nu ne‑au oferit altceva decât un nesfârşit pomelnic de deziderate pioase şi utopii pedagogice, precum şi un nesfârşit şir de catastrofe. Din păcate, decenii la rând am fost obligaţi să o luăm mereu de la capăt cu experimentele făcute de oameni care nu cunosc şi nu înţeleg realitatea şcolară, pentru că nu au văzut cum arată o clasă de elevi şi activitatea didactică efectivă. Ignorată de reformatori, prudenţa în experimentare era recomandată de domnul Ion Negreţ‑Dobridor, precizările Domniei Sale privind exigenţele în materie de inovare şi schimbare fiind extrem de actuale: „Nimănui să nu‑i fie permis să propună altora modele, strategii, reguli didactice, dacă ele nu se bazează pe experimente sigure; oricine propune un model, strategie sau inovaţie didactică, să fie capabil să le probeze el însuşi, ca educator, viabilitatea practică”. Înainte de noi şi noi experimente, ar fi trebuit să se studieze realitatea şi evalueze efectele schimbărilor operate. Privind în urmă, constatăm că România a fost un poligon nuclear de experimente pedagogice cu efecte devastatoare. Nici nu se evaluau rezultatele unuia, că se şi începeau altele, fără studii de impact, dezbateri, dialog. Urmărind efectele reformei permanente, vom observa că nu au fost înregistrate rezultate pozitive observabile. Nu poate fi indicat un set de măsuri/ proiect educaţional pentru România, care să fie un exemplu de progres. Birocratizarea extremă, prin organisme fără eficienţă, precum Aracip, cărora ministerul le‑a conferit noi şi noi privilegii, se află la originea unor disfuncţionalităţi din sistem. Reforma curriculară s‑a dovedit un dezastru prin încălcarea tuturor principiilor proiectării. Au fost realizate cu mare întârziere planuri cadru şi programe din ce în ce mai proaste, acestea fiind impuse autoritar, fără dezbateri reale şi corecţii. Politica de subfinanţare severă a sistemului de învăţământ şi salariile de subzistenţă, alături de sistemul finanţării per elev/ student, s‑au dovedit catastrofale pentru şcoală. România a ajuns bunul samaritean al UE, o ţară care sărăceşte pentru a asigura prosperitatea bogaţilor din Occident, dacă privim doar acceptarea exodului creierelor şi a forţei de muncă, fără cea mai mică tentativă de limitare a acestui dezastru (deşi putea fi copiat modelul Singapore), asupra căruia doar Academia Română a atras atenţia. Practic, pregătim medici, ingineri şi profesori pentru statele din Vest, România investind miliarde de euro pentru dezvoltarea acestor state.
Ce viitor pregăteşte ţării noastre o şcoală care nu mai ţine cont de necesităţile reale, de năzuinţele, realităţile, istoria, credinţa, adevărurile acestui neam? Reformele postmoderniste au deconstruit şcoala, nu întâmplător toţi reformatorii urmărind tot felul de modele străine, ignorând tradiţiile şi reformele noastre. Ar trebui să ne amintim obiectivul principal urmărit de Spiru Haret, în calitatea sa de ministru al Instrucţiunii Publice, acela ca: „Sistemul şcolar al unei ţări… să fie oglinda fidelă a trebuinţelor, aspiraţiunilor şi caracterului naţional al poporului care o locuieşte”.
Reconstrucţia Educaţiei poate deveni obiectivul strategic al anilor următori. Este nevoie de o nouă paradigmă, după decenii de derivă şi debusolare. Astăzi, scopul şcolii nu mai are claritate, dacă nu cumva a fost deturnat. Patriotismul, munca, cinstea, cultura generală temeinică au fost eliminate din educaţia noilor generaţii, în favoarea plăcerii, fericirii, libertăţii tinerilor de a face orice, a non‑directivismului şi îndoctrinării discrete prin corectitudine politică. Sperăm că nu este prea târziu pentru a învăţa din eşecuri, pentru a regăsi tradiţiile noastre valoroase şi a reclădi şcoala în spirit haretian.
▪ Scriitor, profesor la Colegiul Economic „Ion Ghica” din Brăila
Note:
[1] Constantin Toader, O nălucă numită reforma Marga, în „Tribuna învăţământului”, anul LI, nr. 543(2424), 19 ‑ 25 iunie 2000, p 10.
[2] Chester E. Finn Jr., We must take charge: Our schools and our future, The Free Press, New York, 1991.
[3] Stefan Collini, The Future of Higher Education in London Review of Books, Vol. 25, No. 21, 6 November 2003 ‑ https://www.lrb.co.uk/the‑paper/v25/n21/stefan‑collini/hiedbiz
[4] Jeremy Adams, Hollowed Out: A Warning about America’s Next Generation, Regnery Publishing, 2021.
Constantin Toader
