Tolerăm intoleranţa?

S‑ar putea scrie o istorie a intoleranţei, pornindu‑se de la bibliotecile distruse, de la cărţile topite, arestate, prohibite, cu DO (Domiciliu Obligatoriu). Biblioteca lui Iorga, biblioteca lui Dinu Pillat, a lui Crainic, a lui Barbu Slătineanu, a lui Adrian Maniu, a lui Rădulescu‑Motru, a lui Sergiu Al‑George, a lui Al. Mironescu şi câte altele au mai fost distruse. Eliberat în 1964, Leon Kalustian a fost percheziţionat din nou în ’67. Biblioteca i‑a fost acoperită de cearşafuri, cu sigiliul MAI.

Declaraţi Morţi la 23 August, de Oscar Lemnaru în revista Orizont din noiembrie şi din decembrie 1944, scriitori mari au fost arestaţi, condamnaţi la moarte programată, depeizaţi.Trebuia să dispară literatura care nu urma linia jdanovistă. Unii au supravieţuit vremilor strâmbe şi strâmte şi‑n ciuda lor. Refuzau să moară în puşcării (Streinu, Vinea, Noica, Steinhardt, Caraion, Comarnescu, Doinaş, Adrian Maniu, Petre Manoliu, I.D. Sîrbu, Ovidiu Papadima…), ba chiar au scos cărţi, profitând de „dezgheţ”. Marcel Petrişor a tradus Baltrusaitis, eminescologul Murăraşu a tipărit cinci volume de articole la Editura Eminescu.

Blaga a beneficiat de o cenzură deloc… transcendentă. A fost 14 zile, sub guvernarea Goga, subsecretar de stat, ceea ce l‑a costat, în ‘50, Nobelul. Statul român, prin ministresa Constanţa Crăciun, i‑a refuzat acordul primirii premiului. Cum aşa? Comuniştii să accepte un Nobel câştigat de un anticomunist, de un mistic ortodox, de un conservator cu credinţa că veşnicia s‑a născut la sat? La ghilotina cenzurii cu el!

Istoricul celor 5 minute de poveste, Adrian Cioroianu, ne‑a asigurat, pe Antena 3, la Florentina Fîntînaru, sâmbătă, 17 aprilie 2021: „Eu vă garantez că istoria nu se repetă niciodată”. Ba da. Traversăm o Infernaţională, nu departe de vechea Internaţională. Eroii sunt dispreţuiţi pentru că au dispreţuit moartea în numele credinţei. Tancul neo‑marxist Florian calcă peste martiri.

Vrem să re‑trăim epoca demolărilor a tot şi toate: de la Casa Poporului la Catedrala Mântuirii Neamului, de la statui la persoane (încă) vii. Se cere mereu proba de‑construcţiei; de proba construcţiei nu‑i nevoie. BCU a ars la loviluţie ca o mini‑Alexandrie, prevestind că revistele de cultură vor vorbi despre lipsa noastră de cultură. La scurt timp, „rapelul”: în iunie, am manifestat în alb contra acelui iunie negru, după ce cărţile Biblotecii Universitare Bucureşti au fost mânjite de fecale (minereşti sau ale Noii Securităţi Ecologice, SRI?)

Bustul lui Goga din Rotonda scriitorilor a fost decapitat, după „cotitura” măreaţă de la 23 august ‘44. La Iaşi, o reprezentantă a USR cu PLUS (însă mai degrabă cu minus) a contestat un bust, pe motiv că pe sicriul poetului a fost desenată o svastică, de parcă ar fi cerut‑o Goga însuşi. Doamna Chichirău trăgea cu capse în capul lui Goga şi al primarului, ca la Drăgaică. O să condamne dârza persoană civică şi brânza ca rasistă, la fel ca activista de extremă stângă din Albion?

Viitorul românesc (titlu de ziar liberal) trebuie înlocuit cu Viitorul UE? Pe un wall al TVR (vineri, 23 aprilie, de Sf. Gheorghe), se putea citi în lung şi‑n lat My Europa, A mia Europa, Evropa, în tot şîamîdîul limbilor. Moderatorul (îmi stă pe limbă numele), băiatul de la Protv cu profil vulturesc, acum cărunt, nu părea interesat de România mea. Viitorul Europei îl vezi, domnu’? Al României nu? Cutremurător poemul Basarabia pe cruce, dar şi România pare a fi ajuns tot pe cruce. Apele i se prescurtează, la fel pământul. Când lupţi pe teren propriu ai mereu curaj. Dar cât teren propriu mai avem?

S‑a ajuns până la condamnarea lui Sorin Lavric pentru că l‑a evocat în Parlament pe Valeriu Gafencu. Supranumit Sfântul închisorilor de un evreu, Nicolae Steinhardt, monah evocat deopotrivă de Lavric. A fost acuzat că‑i rasist, fascist, crypto‑ legionar pentru că a vorbit despre Mircea Vulcănescu (rămas cu sentinţa de criminal, dată de Tribunalul poporului), dar şi despre Monseniorul Ghika, Mitropolitul Visarion Puiu, despre luptătorii rezistenţei din munţi, Toma Arnăuţoiu şi Virgil Maxim, despre victima „experimentului” Piteşti, Constantin Oprişan. Nu‑i place domnului Florian naţionalismul, în alte cuvinte, iubirea accentuată de patrie, „grozăvie” pentru şeful „EW”? Senatorul Lavric răspunde decis neomarxiştilor: „Alea iacta est! Dragi neomarxişti, mai mult sau mai puţin intelectuali, mai mult sau mai puţin năimiţi, mai mult sau mai puţin îngenuncheaţi în faţa masoreţilor marxişti, aţi încurcat‑o. Veţi răbda săptămână de săptămână pedeapsa declaraţiilor mele politice.” Încă o aştept pe cea despre Radu Gyr, promisă în martie.

Dreptul la imagine al poporului român? Cine‑l mai respectă? Aşa că a rămas nepedepsit cel care l‑a spânzurat simbolic pe Avram Iancu; „preşedintele absent” (cum îl califică presa germană) s‑a lăsat greu până să‑l declare erou naţional. Iar istoricul Humanitas Neagu Djuvara a încercat să dovedească incapacitatea românilor de a descăleca şi conduce o ţară. Lavric nu rămâne neutral şi ne atrage atenţia că vom fi făcuţi răspunzători dacă nu reacţionăm.

Din punctul meu de vedere, un grec poate fi cel mai bun român (Caragiale), un evreu poate fi cel mai bun român pe care îl cunosc (Steinhardt), dar un român get‑beget poate fi cel mai anti‑român. Nu mai dau exemple. Le ştiţi prea bine.

Toleranţa se repartizează pe cartelă de partid. Trecutul securistic al familiei Năsui (v. cazul Dorel Năsui, miliardarul instant, tatăl parlamentarului USR, Claudiu Năsui) este albit prin spălări mediatice, în timp ce fiilor de rezistenţi ucişi în munţi de Securitate li se refuză un ajutor amărât.

De la Orwell cetire: „Cel ce controlează trecutul, acela controlează viitorul”. Zis şi făcut. După ce s‑a spart sârba Cântării României, s‑a găsit cu cale să se declare că patriot rimează cu netot (şi încă socialist); s‑a căutat şi s‑a reprodus spusa lui Paleologu că patriotismul este „o strângere de buci”. Dumitru Augustin Doman mi‑a amintit (366 de însemnări din anul pandemiei, Ed. Grinta, 2021) de comparaţia doamnei Gianina Nagâţ de la CNSAS: că Paleologu turna „cu o mare gentileţe”, iar Ion Caraion, „în mod fundamental cu ură”. Turnători gentili? Ba bine că nu. S‑a ajuns până acolo ca delatorul să se pronunţe negativ despre cei delaţionaţi de el însuşi (cazul Nicu Creţu de la Iaşi). După declaraţii de‑a dreptul năroade, că li se vor lua copiii genitorilor care refuză să‑i vaccineze, fostul ministru huşiot al Sănătăţii s‑a trezit parlamentar. Geaba l‑a trimis Doman în Huşii mamei lui. Nelu şi coafura lui rezistă!

Ai fi zis că la ceas greu, de boală şi de moarte, vom exersa mecanisme de apărare: dragoste de semeni, în ciuda distanţării fizice, gânduri albe (n‑o fi incorectă politic sintagma asta?); din contra, suspiciunea, frica, ura capătă tulpini mutante. Iar rutina igienei nu presupune şi igienă mentală. Viruşi vechi şi noi fac ravagii. Tulpinile Covidului? Mai rezistente sunt ale comunismului. Moscova nu crede în lacrimi, dar îl plânge pe Lenin; Germania, pe Marx şi Engels şi le ridică statui.

În ce‑i priveşte pe gazetarii noştri, de ce să nu se defuleze? Las’ să se defuleze. Găsesc peste tot conspiraţionişti, destabilizatori (în opoziţie, ca şi cum opoziţia ar trebui să fie mereu amabilă). Doar presei i s‑a dat de la Guvern 40 de milioane de euro pentru informarea corectă a român’lor, cum pronunţa Băsescu‑Petrov. Misiune etică? Ba cotrobăială după găini de tăiat şi ţapi ispăşitori. Întreb şi eu: oare trebuie să fii plătit ca să scrii onest despre ce se întâmplă în România?

„Să bem vinul dezbinării estetice”, notează cu un zâmbet amar DAD. „Reconsiderările” istoricilor literari se fac pentru rimări scoase din pălăria avangardistă a lui Saşa Pană, în timp ce Blaga e mereu pus la zid de liber‑pansişti, la fel Vintilă Horia.

Tolerăm, după acel Index librorum prohibitorum întocmit de metodistul Ali Ştefănescu, tigrişorul Ninei Cassian, reapariţia tipicilor ca Sorin Toma memorialist, Popescu‑Dumnezeu memorialist şi alţii şi altele. Jurnale (trans)scrise şi organizate de inşi care vor să pară, cum zice Luca Piţu, „des‑merdaţi de comunism” şi vechi luptători pentru democraţie (de ocazie) umplu tipografiile. Mai ales „oamenii de încredere” ai lui Ion Iliescu, care au „răspuns” de „unităţi de cultură”. Unul dintre memorialişti nota că a împrăştiat manifeste contra lui Ceauşescu în metrou, chit că metroul nici nu fusese dat în folosinţă. Cât priveşte jurnalele, cele semnate Paul Goma, care nu s‑a lăsat nici convins, nici constrâns de dogmă, au trezit indignare colectivă şi înjurături înfierbântate. Or, Goma este un ostil categoric versus ostilii moderaţi, care vor să menajeze şi capra şi lupul, şi mărul şi varza.

După Montherlant: „Recunoşti omul liber prin faptul că e atacat simultan sau succesiv de partide opuse”. E şi cazul Breban. Câţi n‑au simţit nevoia să‑l calomnieze pentru că a avut o opinie diferită de a lor? Iar imperialul Breban ştie bine că necesitatea de a gândi liber ţine de instinctul de conservare al omului liber.

Intoleranţii puşi pe rectificarea valorilor naţionale afirmă ritos: „N‑avem cai de bronz în literatura română”. Nici n‑o să avem dacă „reformăm” roibii, ca pe vremea GAC‑urilor. Pe Sadoveanu, Camil Petrescu, G. Călinescu, Marin Preda, Breban, Buzura, DRP… V. Voiculescu rămâne marginalizat ca „fundamentalist ortodox”. Aproape interzis: Radu Gyr. S‑a produs postsocialist reparaţie morală pentru scriitori ca I.D. Sîrbu, Sandu Tudor, Andrei Ciurunga, Vasile Militaru, Aron Cotruş? N. Carandino, ieşit fără dinţi din puşcărie şi distrofic (i se jupuia pielea), a fost dur atacat şi după ‘89. La fel Noica, la fel Crainic, la fel Pamfil Şeicaru, la fel Anton Dumitriu. Cu precădere, Mircea Vulcănescu.

Rămân la părerea (o şi semnez) că suntem prea toleranţi cu intoleranţii. Că tolerăm intoleranţa.

3 mai, Ziua Mondială a Libertăţii Presei

■ Romancier, eseist, publicist, critic şi istoric literar, editor

Magda Ursache

Total 2 Votes

0

2