Un volum pe jumătate surprinzător, şi pe jumătate nu, este Recurs la natură de Eugen Simion, cu un amplu subtitlu, în care se conţine şi încadrarea cărţii, de către autor, într‑o specie critică anume: Natura ca obiect estetic. Cultura privirii. Studiu de geocritică literară. Surpriza, plăcută, este aceea de a parcurge un volum masiv şi dens, de peste 500 de pagini, adăugat în acest an unei bibliografii critice oricum impresionante, unei opere în adevăratul înţeles al cuvântului. Faţă de alţi critici şi istorici literari autohtoni care trăiesc „din amintiri” sau, dimpotrivă, sunt încă „nenăscuţi” (vorba poetului) bibliografic, „şaizecistul” Eugen Simion pune „pe masă”, cu o ritmicitate uimitoare, reeditări şi cărţi noi, precum şi aceasta, apărută la doi ani după Secolul al XIX‑lea în doi mesianici chibzuiţi şi un vizionar mistic (2020). Pentru cei mai puţin familiarizaţi cu împărţirea pe epoci cultural‑istorice a literaturii române, de observat evidenţa: universitarul Eugen Simion, specializat în literatura postbelică şi dedicându‑i acesteia sinteza Scriitori români de azi, a „evadat” tot mai des, în deceniile din urmă, către zone disciplinare şi arii istoriografice aflate departe de acel „azi” ce acoperă literatura română contemporană. Încurajat probabil de succesul cărţii Dimineaţa poeţilor din 1980 (într‑adevăr, una dintre cele mai valoroase şi mai frumoase cărţi din opera lui Simion), criticul literar a început să facă sistematic istorie literară, recitind şi cartografiind ceea ce a fost în literatura română înainte de modernismul interbelic de la care s‑a revendicat neo‑modernismul generaţiei ’60.
Semnificativ însă — după cum se va vedea din analiza cărţii de faţă —, această întoarcere spre trecutul literar românesc a fost făcută nu într‑un spirit îngust‑factologic şi pozitivist, ci cu instrumente moderne şi o sensibilitate critică asemenea, cultivată la şcoala franceză a gustului şi stilului. În aceste condiţii, nu e deloc surprinzător că mottourile alese pentru volumul Recurs la natură sunt, în ordine, din Jean‑Jacques Rousseau, Baudelaire, Bachelard, Sadoveanu şi Michel Deguy. Implicit pe tot parcursul cărţii, şi aici explicit, se manifestă astfel flexibilitatea istoricului literar, care nu uită niciodată că este în fond critic interesat de valoarea artistică a literaturii pe care o citeşte, indiferent de contextul ei istoric, de epoci, de generaţii, de şcoli literare, orizonturi culturale şi chiar de meridiane geografice. Eugen Simion citeşte şi reciteşte cu creionul în mână literatura română pe întregul ei desfăşurător istoric, folosind şi „ocaziile” editoriale ale colecţiei „Opere fundamentale” pentru o reîntâlnire directă (nu mediată) cu opera unor scriitori români din toate epocile noastre cultural‑istorice. Prin urmare, catalogul de nume de scriitori editaţi în colecţia „Opere fundamentale” a lărgit mult, la rândul său, aria de interes a criticului, confruntat cu diferite coduri culturale şi lingvistice, cu formule auctoriale dintre cele mai variate şi, nu în ultimul rând, cu creaţii literare eterogene, numărând capodopere, dar şi titluri de plan secund.
Hărnicia neobişnuită a cititorului profesionist care a parcurs în ultimele decenii zeci de mii de pagini scriind despre ele alte mii este dublată de ceea ce aş numi o umilitate a criticului, a criticii, şi pe care o regăsim nu numai în sfera cronicii de întâmpinare. Aşa cum un cronicar literar citeşte un volum recent apărut şi îşi confruntă propriul sistem critic cu adevărul propriu literaturii citite „la cald”, tot astfel un istoric literar precum Eugen Simion a citit zeci, sute de autori români „vechi”, neobosind să scotocească prin operele lor cu acea sensibilitate critică modernă despre care am vorbit.
Lista de nume autohtone care se începe de la capitolul al VI‑lea al volumului de faţă se suprapune, practic, cu o listă canonică a literaturii române de până la modernitatea lui Fundoianu. Recurs la natură ne plimbă prin întreaga literatură română, în ordine cronologică şi cu decupaje tematice, aproape fiecare autor din sumar fiind unul important (apare, e drept, şi Mumuleanu, dar i se oferă mai puţin de o pagină): Dosoftei, Cantemir, Budai‑Deleanu, Conachi, Iancu Văcărescu, Asachi, Cârlova, Heliade‑Rădulescu, Grigore Alexandrescu, Bolintineanu, Codru‑Drăguşanu, Dinicu Golescu, Bolliac, C.A. Rosetti, Alecsandri, Alecu Russo, Negruzzi, Filimon, Ion Ghica, Hasdeu, Odobescu, Eminescu, Macedonski, Slavici, Caragiale, Creangă, Duiliu Zamfirescu, Hogaş (eu nu‑l consider un scriitor atât de important, dar să admitem că nu putea lipsi dintr‑o carte dedicată Naturii din operele scriitorilor noştri), Coşbuc, Sadoveanu, Petică, Anghel, Pillat, Voiculescu, Crainic (acesta chiar că putea lipsi), Maniu şi Fundoianu.
Înainte de a‑i căuta pe marii absenţi (Rebreanu, de pildă, excepţional portretist nu numai al naturii umane, ci şi al naturii, aşa zicând, sociale; Hortensia Papadat‑Bengescu sau M. Blecher pentru spaţiul citadin, de mai mică sau mai mare urbe; Mircea Eliade, a cărui natură este văzută îndeaproape, prin ochii englezului Allan din Maitreyi, din India până în Singapore şi Himalaya, ceea ce o face întru totul exotică pentru un cititor român mai puţin umblat), să recunoaştem că tema e atât de vastă, încât a pretinde exhaustivitate este a cere imposibilul. Nu există, probabil, scriitor român original care să nu ofere prin creaţia lui şi o reprezentare personală a naturii: fie aceasta virgină, sălbatică, sau sistematizată ca în Olanda lui Sadoveanu, rurală sau urbană, social‑comunitară ca la Slavici sau romantic‑evazionistă ca la Eminescu, depresiv‑morbidă, ca la Bacovia (alt mare absent, un poet ceva mai important decât Mumuleanu), sau ludic‑feerică precum la Dimov.
Eugen Simion a căutat — şi a reuşit — să urmărească tema cât mai adânc, în urmă, pe verticala temporală, cu o viziune de istoric literar diferită de aceea tipologică a lui Valeriu Cristea din Spaţiul în literatură. Dacă acolo spaţiul închis ori deschis era important în sine, fiecare scriitor propunând unul şi ilustrându‑se printr‑o subcategorie, la Simion natura din operele scriitorilor este importantă nu prin ea însăşi, ci prin aceea că ea defineşte paradigmele autorilor respectivi, specificitatea literară a fiecăruia dintre ei. Felul de a reprezenta natura al unui scriitor este, în lectura avizată a lui Eugen Simion, un mod propriu de definire, o autocaracterizare.
Iată‑l pe Dinicu Golescu, călătorul studiat cu mare atenţie de către istoricul literar, ca de altfel majoritatea personajelor scriitoriceşti din această carte: „Dominant, repet, este peisajul urban, acela care înregistrează nu frumuseţile naturii virginale, ci creaţiile civilizaţiei urbane. Intră, şi ele, în fond, în peisaj. Ghica şi Filimon se vor specializa în acest tip de descripţie. Pe Dinicu Golescu îl interesează nu ce‑a creat natura creată, la rândul ei, de Dumnezeu, ci creaţia săvârşită, cu mintea şi mâna, de om. De aceea, călătorind cu veşmintele sale orientale care înspăimântă pe medicii dintr‑un spital vienez prin pitorescul lor încărcat, el caută «vrednici de scris întâmplări», gustă «apa metalicească» (minerală) şi se miră de plăcere, se interesează de formele «ocârmuirii» şi, observând frumuseţea şi soliditatea caselor, vrea să ştie cum se «înstatornicează temeliile» lor, în fine, măsoară cu ochii totul, în stânjeni, sau, cum am văzut, cu palma, ca un ţăran priceput din Goleştii natali. Într‑un rând numără clopotele de la un sobor (catedrală) şi află că sunt nouă… Are, putem spune, mania exactităţii, imaginaţia lui vrea precizie, nu metafore — instrumente ale misterului şi indeterminării.” (p. 166).
Vedem cum criticul face din Dinicu Golescu un personaj, dar nu atât cu instrumentele compoziţionale ale prozatorilor (deşi Simion foloseşte uneori, inclusiv aici, strategii de portretizare epică, precum Călinescu în marea lui Istorie), cât prin subtila analiză încorporată în fiecare constituent al portretului.
Golescu nu putea fi decât pitoresc în Occident prin hainele lui orientale, în epoca aceea, astfel că veşmintele ne spun ceva caracterizant despre călătorul însuşi, iar ele trebuie reliefate ca atare, în pagina critică. Simion punctează detaliul că medicii din Viena se „înspăimântă” văzându‑i lui Golescu hainele, şi imediat explică: „prin pitorescul lor încărcat”, trecând apoi mai departe, la alte linii sau laturi ale portretului, fiindcă acesta nu este bidimensional şi linear, ci a căpătat volumul personajelor memorabile. Golescu „măsoară cu ochii totul”, sau chiar „cu palma”, criticul făcând comparaţia de afiliere şi încadrare: „ca un ţăran priceput din Goleştii natali”. Nu e exclusiv reflexul unui prozaism sau al unui spirit gospodăresc, poate nici „mania exactităţii”, cum scrie Simion, ci şi convertirea în unităţi de măsură a uimirii călătorului în faţa splendorilor Occidentului. Încercarea aceasta de „măsurare” e primul gest pe care‑l face călătorul român copleşit estetic şi tehnic, artistic şi civilizaţional. Cu mult timp înainte de pragul subtilelor consideraţii ale unui critic estet ca Simion, Golescu simţea nevoia să măsoare „cu palma” frumuseţile pe care le întâlnea.
Ceva similar putem vedea într‑o altă scenă cu români în Occident, cea din memoriile lui E. Lovinescu (modelul declarat al lui Eugen Simion) cu Aurel Vlaicu. Tragicul, pentru noi, Aurel Vlaicu e un Dinicu Golescu din altă epocă şi mai plebeu, iar pagina lovinesciană construia un personaj la fel de pregnant: „am primit la Paris, prin 1910, vizita inventatorului nostru, venit să‑şi procure un motor Gnôme pentru aeroplanul său lipsit încă de motor; timp de trei zile am avut astfel ocazia să constat impresia lăsată de Paris în sufletul ţăranului ardelean, care făcuse totuşi studii superioare la Budapesta şi München. — Uite, Vlaicule, aici e Luvrul, îi spuneam eu, privindu‑l pe sub gene. Vlaicu îşi ridică ochii spre Luvru, îl măsură cu metrul lor de preciziune, apoi exclamă, scuipând: — Mare e, măi… să‑i… mama măsei… Trebuie să fi costat mulţi creiţari… Peste o jumătate de ceas: — Uite, Vlaicule, aice e Opera… Vlaicu măsură şi Opera cu ochi de zidar, apoi tot scuipând: — Mare e, măi, şi Opera… să‑i… mama mamei măsei. Şi ea trebuie să fi costat mulţi creiţari! Timp de trei zile el a spurcat astfel toate monumentele Parisului, posedându‑le în… mama măsei sau în ascendenţa lor femenină împinsă până la al nu ştiu câtelea grad” (în Memorii. Aqua Forte, ediţie îngrijită de Gabriela Omăt, Editura Minerva, Bucureşti, 1998, p. 63).
Revenind la Dinicu Golescu şi la portretul remarcabil, în mişcare, pe care i‑l face criticul, Natura este văzută în acest subcapitol, ca peste tot în carte, în felul în care un scriitor sau altul şi‑o reprezintă. Să mai dau un exemplu din Recurs la natură, şi anume din capitolul dedicat lui Sadoveanu, scriitor inconturnabil pentru tema cărţii, ca şi în alte privinţe.
Dacă în cazul lui Golescu istoricul literar îşi lega personajul cu multe fire de peisajul şi mediul nou în care acesta ajungea, ca şi de cele de obârşie, în cazul lui Sadoveanu, Eugen Simion procedează invers. Îl înfăţişează pe marele prozator, atunci când acesta „priveşte” ori „descrie” natura (verbe des folosite în comentariile şcolare, dar atât de inexacte, dat fiind că orice scriitor veritabil îşi creează natura, îşi scrie referentul), „preocupat de logica secretă a marelui univers”. Sadoveanu va fi extraordinar rezumat aici de Simion, între două citate doveditoare: „Lui Sadoveanu îi plac amurgurile, smălţuite în culori pregătite pentru o extincţie ritualică. Prilej pentru acest prozator, preocupat de logica secretă a marelui univers, să observe semnele ceremonialului prin care trec generaţiile succesive de oameni, vieţuitoare şi plante. Ceea ce un filosof ar încerca să explice prin noţiuni sigure, Sadoveanu sugerează relativ mai bine şi mai frumos prin propoziţiile lui pătrunse de melancoliile unui scepticism discret, ajuns la el, prin cărţi şi tradiţii, din străfundurile timpului” (p. 422).
Destui scriitori din sumar au parte de analize extinse, cu referinţe la mai multe opere şi cu citate, uneori ample, care justifică opiniile critice. Simion pare mai puţin exigent şi sever în istoria literară decât în critica de întâmpinare, căutând să „reabiliteze” într‑un fel sau altul scriitori de diferite calibre; aceasta şi fiindcă unghiul geo‑criticii diferă de acela al analizei critice post‑impresioniste.
Desigur, Eminescu ori Sadoveanu sau, dintre autorii străini discutaţi în primele capitole, Baudelaire sunt cazuri ideale, fiind deopotrivă mari artişti şi scriitori la care discuţia asupra peisajului, naturii, reprezentării artistice a spaţiului este relevantă şi bogată. Dar în restul cărţii lui Eugen Simion, supra‑tema Recursului la natură pare mai importantă decât valoarea literară propriu‑zisă a textelor scrise de autori de toate categoriile; exigenţa estetică lasă locul unei metodice, meticuloase operaţiuni de cartografiere a scriitorilor aflaţi pe diferite paliere valorice.
Totuşi, autorul nu împinge „democraţia” până într‑acolo încât să ofere scriitorilor majori şi celor minori un spaţiu egal. În timp ce Alecsandri are peste 30 de pagini, iar Eminescu — 20, cu o revenire ulterioară, pentru alţii e suficientă o pagină sau nici atâta. Cârlova este în carte un „meteor” cu câteva propoziţii critice şi trei strofe citate, subcapitolul consacrat lui Russo conţine mai mult citate, la fel cel dedicat lui Rosetti. Istoricul literar dă sentimentul că i‑a inclus în Recurs la natură pentru a‑şi face datoria faţă de memoria lor culturală, pasiunea lui critică fiind în altă parte, şi anume în capitolele consacrate autorilor cu adevărat importanţi, unde analiza se poate desfăşura pe texte mult mai bune sub raport literar.
Din această perspectivă, se poate spune că Simion ia distanţă şi faţă de propriile premise metodologice geo‑critice. El utilizează uneori termenii tehnici importaţi dintr‑o bibliografie critică mai recentă, dar o face fără a se impregna de un jargon atotsuficient, la antipodul operelor literare comentate.
Criticul citează (şi în câteva rânduri şi enumeră) elementele acestei terminologii, dar în analiză îi utilizează rareori, nefăcând din ei nişte operatori critici. Într‑un capitol de „concluzii provizorii”, Simion va porni de la conceptele geo‑criticii, pentru a ajunge la ceea ce îl interesează cu adevărat: în ce măsură scriitorii români îşi înscriu spaţiul ficţional „pe harta spiritului universal”. Ca şi în Dimineaţa poeţilor, unde jargonul criticii tematiste era folosit cu relativă prudenţă, economicos, atât cât era necesar pentru a marca din unghi modern relectura unor opere de la începuturile literaturii române, şi în Recurs la natură geo‑critica lui Bertrand Westphal şi a altora este pentru Eugen Simion doar un punct de intersectare cu propria lui critică (printre multe alte puncte), iar nu o ramură a criticii căreia să i se consacre: „Geocritica actuală foloseşte, repet, un număr de concepte (le lieu personnel, le génie du lieu, le lieu du mémoire, geograficitatea omului şi, inclusiv, a operei literare, le réalème, idiolectul, spaţialitatea etc.) pe care, din nevoi de demonstraţie critică, le‑am citat de mai multe ori şi în eseul de faţă, fără a insista asupra teoriilor din spatele lor. Ceea ce este util, cred, este să dovedim faptul că scriitorii români din secolul al XIX‑lea încep, într‑adevăr, să aibă sentimentul că o operă literară se naşte într‑un spaţiu specific şi că opera impune, voit sau nevoit, un loc personal, dar semnificativ, simbolic. Un loc care, datorită valorii estetice a creaţiei, se poate transforma într‑un loc memorabil intrat, astfel, pe harta spiritului universal. Ce spaţii au creat şi ocupă, azi, românii prin opera scriitorilor?” (p. 354). Semnificativ, analiştii cel mai des citaţi de Eugen Simion nu sunt reprezentanţi ai geo‑criticii, ci Tudor Vianu, cu Arta prozatorilor români, şi G. Călinescu, cu Istoria lui: istoricul literar „şaizecist” îşi confruntă opiniile cu ale lor, fiind, ca şi ei, atent şi sensibil la aspectele stilistice şi artistice ale unei opere literare.
Alecsandri — ca să închei cu exemplele — este un alt personaj memorabil al cărţii, Simion dând impresia că‑l simpatizează, anume pentru bunul-gust al boierului „franţuzit”, cu savoir‑vivre, impredictibil în expresia lui literară, elegant‑versatil, ce mai!, un adevărat personaj demn de a fi însoţit descriptiv şi analitic de către criticul comprehensiv. Într‑o scurtă paranteză, Simion dă şi o sintagmă de geo‑critică („referinţe spaţiale”), dar într‑un registru mai degrabă semi‑ironic, după cum se poate vedea: „Jurnalul de călătorie este, se înţelege, şi un prilej de reflecţie pe teme morale şi filosofice. Franţuzitul Alecsandri este pregătit şi pentru asemenea subiecte. Meditează, de exemplu, la spleen (este, deci, la curent cu această stare de lâncezeală a spiritului de care se plâng romanticii), trece, apoi, la pisici şi, din nou, la mare şi la o frumoasă Miss Lady, care, după cât înţelegem, este poetă şi scrie despre amorul îngeresc. Tonul comentariului este cordial, lejer. Autorul arată o disponibilitate totală, trece fără dificultate de la amorul îngeresc la măslinii cu frunzele smălţuite şi, de aici, la şerpii cu pete galbene şi negre, podoabe ale deşertului. Pagina jurnalului (poetul ţine, într‑adevăr, un jurnal de călătorie, marcând, la un moment dat, zilele şi locurile pe unde trece, apoi uită de cronologie), jurnalul, zic, arată bine, epic vorbind, este plin de amănunte (referinţe spaţiale!) şi, cum am arătat, de istorii, portrete, reflecţii organizate în mici eseuri despre culoarea şi, putem spune, psihologia specifică locului.” (p. 221).
O „disponibilitate totală” arată şi Eugen Simion pentru modurile literare în care scriitorii din cartea sa îşi reprezintă în scrisul lor natura, spaţiul, locul personal. Sunt diferenţe însemnate de la un autor la altul şi de la o epocă mai veche la una mai nouă; iar diferenţele sunt importante şi pentru literatura română, în întregul ei, şi pentru istoricul literar care o traversează, încă o dată, în această carte cu disciplina studiilor literare şi discursul eseului critic.
Recurs la natură este o carte încântătoare, ca şi Dimineaţa poeţilor, dar mai ambiţioasă, mai sistematică şi cu o viziune istoriografică mai cuprinzătoare decât eseul despre începuturile poeziei române. Vedem aici la lucru, în paginile atât de muncite pe sub stilul elegant, un critic care iubeşte cu adevărat literatura, în general, şi literatura română, în particular.
Eugen Simion, Recurs la natură. Natura ca obiect estetic. Cultura privirii. Studiu de geocritică literară, Editura Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă, Bucureşti, 2022, 528 p.
■ Critic şi istoric literar, profesor
Daniel Cristea‑Enache
