Alexandru Surdu: Lucian Blaga despre noul eon sau noua eră (New Age)
Cine ar fi fost de acord pe vremea comuniştilor şi a filosofiei marxiste cu „aspiraţia spre sinteze”, în care „gândul asiatic şi gândul european” să „tindă spre un amalgam superior”, cum s-a întâmplat „în timpul imperiului spiritual al Alexandriei”. Şi nici astăzi, cu anumite excepţii, n-am auzit de prea mulţi adepţi ai acestei „aspiraţii”, dar librăriile şi pieţele sunt pline de cărţi „asiatice” traduse
Lucian Blaga, după cum observase, cu oarecare mirare, şi Constantin Noica, era foarte bine informat în mai toate domeniile ştiinţifice şi, bineînţeles, în cele filosofice şi artistice. Lu
crul acesta se observă, în ciuda faptului că nu obişnuia să dea citate, după numele de autori menţionate şi uneori după titlurile de lucrări. Ceea ce i-a permis lui Blaga să aibă adesea o viziune corectă asupra anumitor situaţii în care se găsea cultura occidentală şi chiar asupra unor perspective ale acesteia. Dar o spune chiar el, în ultimul capitol din Eonul dogmatic, „perspectivele ţin de viziune, nu de silogism”. Or, tocmai în acest domeniu, al logicii, al „silogismului”, Blaga, după aceleaşi criterii, se pare că nu mai era atât de bine informat. Nu trebuie să uităm însă faptul că, mai ales în cazul unui filosof de formula unu, adică făcător de sisteme filosofice cum era Blaga, se pune de regulă şi întrebarea firească: toate bune şi frumoase, dar cum stăm cu logica?
S-ar putea considera că, spre deosebire de sistemele filosofice disciplinare, care încep de regulă cu logica sau din care aceasta nu poate să lipsească, cele categoriale, de influenţă estetizantă, de exemplu, ca la Schopenhauer sau la Nietzsche, nu mai au niciun capitol de logică. În cazurile acestea însă nu mai este vorba nici despre ştiinţe, pe când la Blaga predomină consideraţiunile ştiinţifice şi despre ştiinţe, aproape din toate domeniile şi din toate timpurile. Ceea ce este bine şi chiar foarte bine. Numai că tocmai problemele, adesea controversate, mai ales din ştiinţele moderne, din fizică şi din matematici, prin care îşi ilustrează Blaga enunţurile dogmatice cu aspecte „paradoxiale”, sunt cele care au necesitat soluţionări logice şi chiar elaborarea unor tipuri speciale de logică: logica matematică şi logica mecanicii cuantice, vestite şi prin anii în care şi-a scris el lucrările. Logica matematică era bine cunoscută din 1914, când apare Principia mathematica a lui Whitehead şi Russell, de care ştia şi Nae Ionescu (vide lucrarea lui de doctorat, redactată între 1916 şi 1919).
Bine că n-a ştiut de ele, s-ar putea zice în maniera lui Noica, şi ne-a oferit propria lui interpretare. Dar Blaga ştia totuşi de logica lui Hegel şi de celebra lui dialectică, pe care acesta o aplica tocmai la datele ştiinţifice care, încă din vremea lui, conduceau la numeroase contradicţii. Nu mai vorbim aici despre „paradoxiile” dogmelor creştine, ca cele referitoare la Trinitate, căci dialectica triadică a lui Hegel porneşte tocmai de la Aceasta.
Dar îl putem aminti aici chiar pe românul Ştefan Lupaşcu, preocupat de aceleaşi „paradoxii” ale microfizicii, pentru soluţionarea cărora a şi inventat „logica dinamică a contradictoriului”, pe când Blaga, fără să facă, după cum observase şi Noica, distincţia dintre intelect şi raţiune, nu mai vorbim aici de speculaţiune, considera că acceptarea antinomiilor poate fi postulată numai dogmatic, printr-un fel de ieşire din sine a intelectului, cu încălcarea principiilor gândirii, adică în afara logicii (tot a intelectului, fireşte). Oricum însă, ignorând logica matematică şi mai ales aplicaţiile acesteia, Blaga pierde din vedere perspectiva „exploziei” tehnico-ştiinţifice a societăţii, care se profila deja prin apropierea treptată de al Doilea Război Mondial, când avea să explodeze la propriu.
Ne găseam însă prin anii ’30 ai veacului trecut, iar intelectualii europeni mai trăiau încă în lumea de vis a „muntelui vrăjit” al lui Thomas Mann, la care ajungeau doar ecourile frământărilor de la „cei de jos”. Dar, oricât de curios ar părea, cu sau fără informaţii de prima mână, Blaga descrie o seamă de perspective ale lumii care, în mod surprinzător, se adeveresc abia în zilele noastre. Spunem aceasta, pentru că Blaga, spenglerian fiind, după venirea comuniştilor, zicea că „era” comunistă va dura 1000 de ani, şi a murit cu această convingere. Or, pe vremea comuniştilor nu s-a realizat niciuna din „perspectivele” descrise de Blaga, căci ele erau perspectivele „lumii libere”, la care noi am revenit, într-un fel sau altul, abia după o jumătate de secol. Dar tocmai diferenţa aceasta de timp, imensă pentru cei care au trăit-o, în care s-a construit o altă lume, care a fost apoi zdrobită pur şi simplu, cum zicea Poetul („Zdrobiţi orânduirea…”), pentru a se institui cu aceeaşi brutalitate (unii îi spun „sălbăticie”, de la sintagma lui Marx: „perioada sălbatică de instituire a capitalismului”) perspectivele care ţin de viziunea lui Blaga, diferenţa aceasta şi contrastul, le fac însă şi mai evidente, cel puţin pentru noi, căci „dincolo” ele s-au născut şi au crescut pe neobservate.
În plus, este explicabilă şi lipsa de interes a exegeţilor operei filosofice a lui Blaga pentru astfel de probleme, deoarece abia acum au devenit, ca să zicem aşa, „acute”, vizibile, stringente şi adesea deranjante. Căci una este să vezi ce se întâmplă şi alta este să fii de acord sau să participi la evenimente.
Cine ar fi fost de acord pe vremea comuniştilor şi a filosofiei marxiste cu „aspiraţia spre sinteze”, în care „gândul asiatic şi gândul european” să „tindă spre un amalgam superior”, cum s-a întâmplat „în timpul imperiului spiritual al Alexandriei”. Şi nici astăzi, cu anumite excepţii, n-am auzit de prea mulţi adepţi ai acestei „aspiraţii”, dar librăriile şi pieţele sunt pline de cărţi „asiatice” traduse în româneşte, iar pe afişe domină anunţuri despre conferinţele unor personalităţi „asiatice”, yoghini şi fachiri, ca şi despre diferite asociaţii de profil. Ceea ce nu s-a petrecut între 1945 şi 1990. Blaga se referă la antroposofia lui Steiner, căreia îi corespund în marile noastre oraşe „societăţile antroposofice”, dar şi la „noul spiritualism” al lui Keyserling, „noua spiritualitate” fiind reprezentată şi la noi, cu aceeaşi titulatură, de asociaţii de tip New Age şi multe lucrări, la data aceasta, care, după caracterizarea lui Blaga, nu sunt „decât sinteze între doctrine asiatice, creştine, ştiinţă şi filosofie modernă”. La toate acestea nu putem adăuga decât faptul că „sintezele” respective n-au devenit încă oficiale, n-au fost adoptate încă de către oamenii de ştiinţă români şi nu se predau în învăţământul de stat, în cel universitar privat făcându-se uneori chair exces de zel.
În privinţa lui Blaga, trebuie să avem în vedere şi rezervele sale. „Se repetă, zice el, tot mai mult această prezicere; noi o înregistrăm ca un simptom, fără ca să ne exprimăm într-un fel sau altul asupra îndreptăţirii unor astfel de «ştiinţe»”.
Pe baza ideii de „configuraţie” sau structură (Gestalt) se face, după cum observă şi Blaga, tot un fel de „sinteză”, de data aceasta între ştiinţe (psihologie, biologie, fizică şi cosmologie), care să conducă la un fel de nivelare a lor prin corespondenţe structurale, dar şi la „renaşterea ştiinţelor magice” şi, zice Blaga, având o „viziune” uluitoare: „Nu ne-ar mira deloc ca pe temeiul unei filosofii a configuraţiei şi a corespondenţelor să vedem astrologia reluându-şi rolul oficial”. Şi, într-adevăr, astăzi nu mai există în România niciun post de televiziune sau de radio care să nu dea „buletinul astrologic” şi diferite zodiace şi horoscoape medievale, europene sau/şi asiatice, ceea ce fac şi majoritatea ziarelor. Viziunea lui Blaga se adevereşte total în această privinţă.
Aproape la fel de adevărată este şi constatarea lui Blaga în legătură cu „interesul tulburător pentru fenomenele oculte”, care se manifestă la noi prin apariţia revistelor specializate în parapsihologie, magie, vrăjitorie (care a şi devenit o profesie), mistere, divinaţie, spiritism, cu emisiuni speciale la unele televiziuni şi multă literatură medievală şi modernă.
„Cât priveşte curentele curat filosofice”, zice Blaga, „acestea au astăzi, ca şi în perioada elenistă, un caracter relativist. Scepticismul domina atunci, pragmatismul şi ficţionalismul în zilele noastre” (adică prin 1930). Pragmatismul domină şi astăzi filosofia occidentală de inspiraţie anglo-americană, având şi la noi adepţi declaraţi ai variantei lui John Dewey. A cincea trilogie a lui Blaga trebuia să fie Trilogia pragmatică. Oare cât de pragmatică?
Blaga se referă şi la „gustul pronunţat pentru filosofia istoriei”, pe care îl avea şi el însuşi, şi chiar la „sentimentul escatologic de sfârşit de lume şi sentimentul cosmic de început de lume”. Aici se dau explicaţii despre termenul „eon”, care înseamnă eră, şi se dovedeşte că Blaga însuşi aştepta o nouă eră (new age). Trecerea de la una la alta „nu se face fără de grave crize sufleteşti şi intelectuale”. Aflăm însă că eonul = eră nu mai coincide cu mia de ani a culturilor spengleriene, ci cu cele două mii de ani ale „marelui an cosmic”, cum îi spun reprezentanţii astrologiei. Ne găsim, după Blaga, la sfârşitul „eonului creştin” şi la începutul unei noi ere, tot aşa cum se găseau şi grecii în perioada elenistă, la sfârşitul eonului păgân şi începutul erei creştine, când pe plan filosofic apar „amestecul eteroclit de doctrine încă necoagulate într-un întreg, relativizarea filosofiei, năvala miticului în conştiinţa vremii, mijirea sfioasă a unui nou ontologism vizionar, setea de ultime sinteze şi tragica neputinţă a intelectului de a le crea”. Aici intervine din nou concepţia lui Blaga despre „depăşirea intelectului” din cauza apariţiei unor fenomene care încalcă legile gândirii corecte şi determină „o deplasare de la intelectul enstatic spre intelectul ecstatic”. În terminologia noastră este vorba de apariţia unor fenomene de tip dialectico-speculativ care necesită tipuri speciale de logică (amintite deja), ceea ce nu înseamnă însă renunţarea la gândirea intelectivă sau raţională valabilă pentru restul fenomenelor.
Chiar dacă situaţia nu este atât de gravă încât să presupună renunţarea la gândire în favoarea magiei şi a vrăjitoriei, cu toate că reprezentanţii „noului eon” vorbesc despre „revrăjirea Vărsătorului”, sunt necesare într-adevăr „sinteze” cu delimitarea referinţelor ontice ale facultăţilor gândirii şi ale funcţionalităţii acestora şi, cum se face deja, prin tehnicizarea (chiar excesivă) a inteligenţei.
Dar Blaga are totuşi dreptate într-o oarecare măsură, căci, parcă în ciuda progreselor tehnico-ştiinţifice, reprezentanţii „noului eon”, ai mişcării New Age, popularizaţi după 1990 şi în ţara noastră, consideră că noile fenomene, evidenţiate în fizica modernă, conduc la „enunţuri pline de paradoxuri şi contradicţii”, deoarece domeniul acestora este „dincolo de logică” şi ţine mai degrabă de credinţă decât de ştiinţă, dar nu de credinţa occidentală creştină, ci de mistica orientală, asiatică, despre care vorbeşte Fritjof Capra în celebra sa Taofizică (The Tao of Physics). Şi trebuie spus că nici astăzi nu este recunoscută logica dialectico-speculativă pe baza căreia ar putea fi soluţionate problemele fizicii cuantice fără niciun recurs la mistica orientală.
Blaga însă merge mai departe decât taofizicienii şi are viziunea, pe linia acceptării dogmatismului, de reîntoarcere la un nou Ev Mediu, în care să se renunţe şi la ştiinţă. Este amintită cu această ocazie cartea Noul Ev Mediu al lui Berdiaev, pe care, zice Blaga, ar fi precedat-o consideraţiunile sale anterioare cărţii lui Berdiaev despre „o nouă dogmă şi spiritualitate” din cartea Filosofia stilului, scrisă în 1923 şi publicată în 1924. Numai că Blaga nu este de acord cu Berdiaev, după care „Noul Ev Mediu ar urma să se realizeze ca o floră religioasă crescută sub soarele dogmei creştine şi ca un complex de forme sociale în centrul căruia ar sta Biserica creştină”. Or, după Blaga, eonul creştin este pe sfârşite. Eonul dogmatic „îl închipuim înzestrat cu toate virtuţile ineditului. Nu vedem cum ar putea să intre în el elemente de dogme specific creştine, după noi perimate în conţinut”. În plus, tot pe linia previziunilor sale, Blaga vorbeşte despre „ivirea unei noi religiozităţi, care să pună personalitatea omenească în slujba dogmei de mâine”. Şi, ca un fel de consecvenţă a previziunilor, înălţate adesea în „stratosfera spirituală” spre care ar tinde noul eon, prin cumulări de dogme, a căror justificare rezidă numai în postularea lor, Blaga se întreabă, pe bună dreptate, dacă nu cumva, după exemplele din trecut, se vor institui şi mijloace de impunere silită a dogmelor. „Va asista viitorul şi la reeditarea dogmaticului în înţeles de constrângere?”, se întreabă Blaga.
Este interesant faptul că el nu face nicio referinţă la cele două regimuri „dogmatice” pe care le expune Berdiaev pe larg în Noul Ev Mediu: fascismul şi comunismul, care nu mai ţineau de previziuni şi care instituiseră deja constrângerea, impunerea dogmelor prin forţă. Dacă Blaga s-ar fi referit la acestea, el n-ar mai fi fost şi pentru noi un prevestitor, căci cele două regimuri ţin deja de trecut. Că era la curent cu ele, este evident, dar faptul că nu le prevede, că nu are „viziunea” lor, se datorează, de bună seamă, faptului că nici nu le dorea. Se aştepta însă la constrângeri, dar, având în vedere durata eonului, le considera ca şi depăşite. „Dar nici acea eventuală stabilizare a noilor dogme prin măsuri de constrângere, zice Blaga, nu va fi ceva definitiv, căci istoria nu cunoaşte definitivate”. Cu alte cuvinte, va trece şi asta. Şi conchide Blaga: „Viitorul e domeniul visului; şi deocamdată putem visa mult şi nepedepsiţi”.
Şi câtă dreptate avea Lucian Blaga, ce bine este să visezi, cum zicea Poetul, „la lumi ce nu există”, „atât, cât drumurile vieţii mai au pe margini bucurii”. Visul poetului din Lancrăm a durat, cu anumite intermitenţe, până în 1948, când s-au ivit şi constrângerile şi pedepsele. A fost mult? A fost puţin? Nu se mai întreabă nimeni. De ce? Deoarece, oricum, visul a fost frumos.
