În urmă cu mulţi ani, când scria La plecare, poetul Liviu Ioan Stoiciu cocheta cu ideea morţii, construindu‑şi o mască a sfârşitului şi brodând ingenios pe motivul consacrat şi speculat retoric al lui valedictum. Luare aminte, cartea de poeme publicată în acest an la Rocart, este o confesiune existenţială mai curând decât un sumbru memento: amintiţi‑vă de viaţa trecătoare. Ca şi într‑un poem celebru al Mayei Angelou despre bătrâneţe („On Ageing”), vârsta târzie este resimţită ca entropie fizică şi emoţională, dar, ca şi în cazul poetei americane, ca întoarcere dinspre lumea exterioară către propria interioritate. Refuzând compasiunea şi efortul cunoscuţilor de a întreţine o conversaţie pentru a‑i uşura singurătatea, Angelou explică: „Să nu crezi că mi‑e trebuincioasă flecăreala ta/ Eu mă ascult pe mine însămi”.
În poemele lui Stoiciu se poate auzi o voce scindată, dedublată, când mărturisitoare, când interpelând un al doilea eu sau referindu‑se la el ca observator impersonal, la persoana a treia. Ca şi slăbirea trupului, subiectivitatea este şi ea afectată de vârstă, sentimentul identităţii lăsând loc unei confuze polifonii de voci, unor crâmpeie de amintiri sau şovăielnice căutări de sine. Istovirea este resimţită tragic din perspectiva unei experienţe rupte de planul unei existenţe cu sens păstrate, de exemplu, în mitologia populară. Poetul foloseşte ca mottouri citate din colecţia de credinţe ale poporului român culese de etnologul şi folcloristul Tudor Pamfilie la începutul secolului trecut: zilele şi lunile din calendar primeau încărcături simbolice, rostuind viaţa de zi cu zi a ţăranului. Se stropeau pomii contra dăunătorilor, se făceau farmece „apărătoare de rele şi de durere” contra urşilor şi altor fiare, dar existau şi obiceiuri legate de viaţa religioasă, precum Scoaterea Sfintei Cruci în 1 august. De această lume arhaică şi încărcată de sensuri şi simboluri poetul se distanţează (Înainte vreme) sau o minimalizează, calificând‑o ca zădărnicie (Degeaba, titlul părţii a doua).
Poetul demitizează universul agrar, care apare reducţionist în comparaţie cu dramele ce asediază propriul eu în momentul încetării relaţiilor active cu viaţa instituţională a societăţii. Eliberat din maşinăria ei birocratică, individul se trezeşte fără apărare în faţa perspectivei morţii şi a reevaluării întregii existenţe ca în literatura existenţialistă. El trăieşte „restul” – un trop derridean al suplimentului nefuncţional, nestructurat şi, prin urmare, lipsit de teleologie al vieţii. Viaţa nu mai are plan, poate face orice oricând, trăieşte clipa, nu intens ca un hedonist, ci cantonat într‑un animalic aici şi acum. De insignifiantele acte (hrănirea vrăbiilor la ieşirea din metrou, dezvrăjirea până şi a divinităţii reduse la o icoană de hârtie găsită pe drum) este cu atât mai conştient când le contrastează cu ceea ce dăduse cândva vieţii sale savoare. Verbele manifestărilor vitale sunt acum reduse la irealitatea modului condiţional: ar petrece şi ar iubi, ar juca şi cânta,/ ar strica fete, ar
bea – în lipsa cărora simte pornirea de a pune capăt vieţii de care nu se poate bucura, fie prin sinucidere, fie prin crimă („ar strânge / pe cineva de gât”). Prins într‑o spirală entropică, individul se vede coborând neîncetat, printre lucruri, scurgându‑se în pământ încetul cu încetul, într‑o anticreaţie, în afara logosului („până când li se arată/ o lumină negrăită”) . Asistă cu sentimentul zădărniciei la îmbrăţişarea unor îndrăgostiţi, ştiind de acum că sentimentul tinerilor că au toată lumea înainte e fals, timpul părându‑i să fi trecut foarte repede. Îl copleşeşte senzaţia haosului, pierde modelele de gândire logică, simte în sine cum se zbate o bestie, contra căreia nu au putere leacurile sătenilor de odinioară contra fiarelor. Spaţiul pare să se deformeze, trupul să‑i intre într‑o stare inferioară. Viaţa se rezumă la o bere băută în faţa televizorului, o plimbare în parc, Carol sau Titan, cu simţurile amorţite, insensibile la ce le făcuse cândva să vibreze. Tot ce are sens e pierdut în trecut – trecutul propriu, al copilăriei brusc adusă în memorie de mirosul unor gogoşi cu flori de salcâm, aşa cum făcea mama, sau al omenirii, închipuindu‑se un învăţăcel din Evul Mediu cel tare în credinţă, trezit de un gând care îl face să caute pana şi cerneala – dar revenit în prezent, el nu mai poate da mărturie decât de sensibilitatea unei epoci în declin datată 10 mai 2000.
Anatomia stării de spirit a celui care are, cum a scris Virginia Woolf înainte de a se sinucide, sentimentul că trăieşte cu nasul lipit de o uşă, fără viitor, antrenează scenarii simbolice şi tropi ai degenerării şi dispariţiei. Scenariul înmormântării – alegerea lucrurilor de îmbrăcat, a unei şepci de ceferist de care fusese ataşat sufleteşte, scrijelirea numelui pe cruce, ultima felie de pâine cu marmeladă – sunt toate absurde în faţa acelui mysterium termendum care este încetarea de a mai exista, deoarece Moartea nu are conştiinţă pentru a‑l recunoaşte. A fi este hindusul tam tvam asi – acesta eşti tu, adică obiectivarea eului în acţiuni cu rost, creaţii, relaţii cu semenii. Moartea nu e însă un act de cunoaştere, nu e o întâlnire, comunicare sau reciprocitate. Este in‑conştientizare. Iminenţa morţii e comparată cu o condamnare la moarte, câmpul experienţei fiind acum restrâns la „lucrurile care nu există deloc”. Vieţii reale îi ia locul o scenă în spatele căreia mai sunt doar fantome, erosul sfârşeşte în thanatos. O pancartă deasupra craniilor din subsolul bisericii poartă înscris acest memento mori: „Ceea ce eşti tu astăzi am fost şi noi cândva, /ceea ce suntem noi acum veţi fi şi voi cândva”. Imaginarul cenuşii, ecourile slujbei de înmormântare amintesc de prima parte a Ţării pustii de T. S. Eliot: „Consider Phlebas, who was once handsome and tall as you”. (Gândeşte‑te la Phlebas, care a fost cândva frumos şi înalt ca tine.) Acesta are un motto din slujba pentru înmormântare. Finalul poemului este însă un triumf al mitului supravieţuirii prin creaţie. Stoiciu trăieşte însă într‑o epocă nu doar decăzută, acel Occident crepuscular căruia Spengler îi recomanda pentru a renaşte spiritualitatea puternică a culturilor primitive, ci epuizată, patetică. Întreaga planetă e antropomorfizată în rolul unui bufon, iar viaţa a devenit un perpetuu joc infantil. Derealizată, viaţa cuplului adamic stă sub semnul sorţii prezise de un papagal, aspiraţiile titanice ale omenirii se reduc acum la distracţii de bâlci: „În faţa lor un papagal/ extrăgea cu ciocul o hârtiuţă din cutia cu zodii. Vrei/ şi tu … Nu. «Hai să vă trag în poză!»/ Ştii? Eu o să‑mi cumpăr/ o trompetă de carton. Bine, eu o să‑mi/ cumpăr un revolver cu capse…”
Lumea modernă petrecută între mall‑televizor‑spectacol de revistă este total vidată de valori, iar referinţele la calendarul sătesc sunt de natură să măsoare pierderile. Cândva, timpul nu era naştere spre moarte (morţi pe sfert în copilărie, pe jumătate ca adulţi, pe trei sferturi ca bătrâni), ci traseu al semnificatelor umane. August era Gustar, luna când se coceau fructele şi se cosea fânul, dar şi când se celebra mutarea la cer a Maicii Domnului. Scenariul entropiei universale atinge apogeul în om – negativul a ceea ce a fost gândit în Renaştere, încoronare a creaţiunii. Poetul se simte alienat, scindat interior („eu nu mai sunt cu mine”), limbajul însuşi anihilându‑l prin glisajul de la persoana întâi la persoana a treia: Cine sunt? „N‑a murit?” Nesigur de propria existenţă, eul liric asistă la dispariţia sa din conştiinţa colectivă. Filosofia de viaţă a poetului este existenţialistă, mai ales în versiunea lui Sartre din eseul „Existenţialismul este un umanism”. Identitatea, fiinţarea depind de realizarea unui proiect. Numai prin obiectivare într‑o creaţie devine individul întru fiinţă. Aşadar, spaţiile de locuire şi muncă ale ţăranului lui Tudor Pamfilie sunt tot atâtea cămări ale sufletului: „cu sufletul acela preafericit din cetatea dinlăuntru, care are/ sens, cu chilii, ateliere, grajduri/ clopotniţă şi trapeză, biserică…” Furtuna devastatoare interioară nu i‑a lăsat însă poetului nicio construcţie. Ca urmare, rugăciunea în faţa icoanei nu‑i este ascultată deoarece el însuşi nu şi‑o aude (Fiindcă nu mă mai aud). Poetul îşi aminteşte de sfaturile prozatorului Vasile Andru, iniţiat în isihasm, dar sufletul nu mai poate trăi holist în trupul simbolic fragmentat, ca şi personalitatea scindată: mâini şi picioare, ochi, capete şi feţe, urechi … Ca în basmul Tinereţe fără bătrâneţe, poetul se întoarce mental în copilărie. El, care nu mai crede în nimic, este certat de vocea părintească pentru că nu s‑a îngrijit de drobul de sare al vacilor şi le‑a lăsat să slăbească… Acea viaţă ce nu se temea de moarte îi e refuzată. Viaţa pe care a trăit‑o nu a meritat să fie trăită. Dar dacă s‑ar regăsi într‑o altă carte? Dacă s‑ar muta în minţile altora? Această carte bine scrisă îi este lui Liviu Ioan Stoiciu un paşaport actualizat către minţile cititorilor…
■ Scriitor, eseist, profesor universitar, traducător
Maria‑Ana Tupan
