„O, Barbara,
Ce tâmpenie e războiul!”
Jacques Prévert
Fapt uşor de văzut cu ochiul liber: discursul urii se înteţeşte, privind probleme grave (naţiune, apartenenţă etnică, biserică, familie), până la aspecte relativ banale, ca o răbufnire de violenţă în trafic sau pe scara blocului B. Nu scăpăm de injuriile celui numit sau numai supranumit „Ceauşescu”, previzibil agresiv, filmat şi transmis, mereu şi mereu, pe anume canale, pe care e bine să te fereşti să le zappezi. Impulsurile necontrolate/ necontronabile sporesc ratingul? Da, de vreme ce aceleaşi canale titrează fără păs: „Urmează bomba nucleară”. De nu le‑ar fi gura pocită!
De la acel început de sfârşit de Decembrie ’89, s‑a dinamitat cu vorba fesenistă, apoi cu pumnul şi bâta minerilor (Cezar Ivănescu a avut zile atunci, a fost cât pe ce să fie omorât). „Boşorogii fără dinţi/ vor s‑ajungă preşedinţi!”, urla cu furie teribilă şi penibilă strada, contra lui Coposu, Raţiu, Câmpeanu, iar Brucan hohotea satisfăcut că a reactivat Tribunalul stalinist al poporului. Fiinţa femeiască dotată cu simţ estetic îşi descărca laudaţiile pentru farmecul lui Făt‑Frumos, terminatorul economiei. Ei, şi după rimările tâmpe, au apărut pancartele insultătoare, plăcuţele suedeze, păpuşile spânzurate şi‑i loc pentru mai rău.
Am mai spus‑o: nu pandemia Covid, Omicron, aviara, porcina, buba maimuţei, holera o să ne omoare, ci politica asta fără principii etice. Mă doare‑n cot de populaţie (ca să nu‑i spun ca ex‑premierul Năstase), par a zice politicii, egali în incompetenţă.
După ce crezi că l‑ai ucis pe Dumnezeu, e un fleac să‑i omori creaţia. Marile puteri se laudă cu „arme absolute”. Ceilalţi, mai neajutoraţi tehnic, au inventat „bomba umană”: se autoexplodează.
„Luptăm pentru pace!” era sloganul lagărului estic de concentrare. Acum luptăm pentru război. Pe mine, ce s‑a întâmplat în 11 septembrie 2001, ziua atacurilor sinucigaşe contra SUA, coordonate
de teroriştii Al‑Qaeda, m‑a năucit. Acum, pendulăm între ipocrizia occidentală şi rânjetul bestiei sovietice. Să ne reamintim versul lui Prévert: „Ce tâmpenie războiul!” Je suis Prévert!
În ograda postsocialistă a literaturii, s‑a început cu „arderea bătrânilor”. Îndemnul negativistului Mihai Ilovici a fost adus în actualitate de un aşa‑zis disident. Dacă te opui bătrânilor, cerând arderea lor de tot, asta înseamnă închidere, nu deschidere necesară la ideile celuilalt. S‑a aplaudat nu ştiinţa de carte, ci opacitatea mentală. Titlul lui Erasmus, Elogiul nebuniei, continuă: sau lauda prostiei. De ce a formulat aşa Erasmus e limpede.
Un fost rector de la „Cuza”, contabil de felul lui, care a pus Universitatea pe leii Regulamentului organic, dar şi pe leii româneşti, spunea că n‑are încredere în premianţi, pentru că nu reuşesc să aibă succes financiar. Aşa s‑a ajuns la guvernanţii care învaţă să guverneze în dinamică, pe pielea noastră şi care au făcut liceul după facultate. Jos cu coroniţele pentru premianţi, să nu‑i discriminăm pe mediocri. Vor dispărea şi notele? Droaia de miniştri ai Învăţământului îi vor pe discipoli îndărătnici şi proşti. Da, am obţinut pe scară largă ura între tineri şi bătrâni, între elevi şi profesori, între cărturari şi semi‑analfabeţi, mereu între şi între.
Război cu cartea nu se face!, afirmam cu ceva vreme‑n urmă. Ba da, se face. Coolatitudinea prevede fobia faţă de cultură. Consecvenţa, tenacitatea, rigoarea cărturarului devotat muncii lui, profesiei lui deranjează. Petru Ursache s‑a risipit necondiţionat, ca florarul lui Blaga, convins că a cunoaşte, a şti nu prea au sens dacă nu sunt însoţite de a făptui. N‑a vrut să‑şi ţină erudiţia sub obroc. Profesorul trebuie să‑şi valorifice talantul (talentul?), să‑l dea sporit discipolilor, nu să‑l ţină pentru el, ascuns, îngropat. La exact 70 de ani, nu i s‑a mai permis să conducă doctorate. A intrat în sala de examen, chiar în timpul concursului de admitere, Decanul Iulică Popescu şi i‑a adus ad hoc decizia la cunoştinţă. Insul fără cărţi în specialitate e arogant; fără uniformă, dar cu grade vizibile. Nici n‑a aşteptat să se încheie concursul. I‑a tăiat mica sumă lunară pentru conducere, dar Petru Ursache nu şi‑a lăsat doctoranzii de izbelişte. A mers răbdător până la capăt cu ei, constant disponibil în a‑i îndruma. Singura condiţie impusă? Să‑şi treacă „pe rod” cunoştinţele. Adică lucrarea să fie publicabilă: rod deplin.
A scris Luca Piţu, după exitus‑ul lui: „Dacă Antonio Udaina a fost ultimul vorbitor al limbii dalmate, Bătrânul Urs va rămâne în istoria mare, pe mal bahluvian, drept ultimul vorbitor al limbii universitare adevărate, al limbii universitare interbelice.”
Şi‑mi amintesc ce spunea Piţu, când îl întâlneam pe scările BCU „Mihai Eminescu”.
– Ce faci, Luca?
– Am mai cosit o bucată.
De cărţi, fireşte. Şi înşira titluri cuprinzătoare, esenţiale, nemuritoare. Asta a făcut şi Bătrânu: a cosit cărţi, până când moartea a venit cu două coase peste el, ajutată de incompetenţa unor doctori.
Luca vorbea, fără greşeală, limbă universitară adevărată, spre spaima şi invidia colegelor care niciodată n‑au avut nimic de spus, decât în note informative pentru securitate. Şi ce mâhnit era, spre sfârşit, că studenţii (nu numai români, dar şi francezi, belgieni) erau din ce în ce mai „demotivaţi, ignari, manelizaţi”. Fără voinţa de a învăţa. Fără apetit pentru carte.
Sunt emisiuni televizuale care întărâtă, ca pe buldogi, publicul. Cititul e condamnabil şi condamnat: îngraşă, spunea o divă; plictiseşte, spunea un div. O modistă era şi mai categorică: cititul îmbătrâneşte, fetelor! Mai bine învăţaţi cum să vă machiaţi pentru Halloween. Nu‑i adevărat. Patima pentru citit nu îmbătrâneşte, dimpotrivă. Şi ar trebui făcut ceva contra aneriei tv, contra imbecilizării prin televiziune.
Ştiu că e greu de revenit la homo sapiens după ce homo videns a triumfat, dar triumful inculturii nu‑i de acceptat. Nici violul voios asupra capodoperelor literaturii române, întreprins concertat de 30 de ani încoace.
De câte ori trec, în Eternitate, pe lângă mormântul profesorului Mihai Drăgan, îmi vine‑n minte acel Descartes de bronz, din Biserica Saint‑Germaines‑des‑Prés, culcat în sarcofag cu o carte în mână. Cogito, ergo sum. S‑a ajuns, cum am mai spus, la Urăsc, deci, exist. Cum a fost posibil ca argument în legea excluderii din Facultatea de Litere să fie tocmai cărţile eminescologului? Şi a fost ultimul eminescolog al Universităţii „Al.I. Cuza”, judecând după cine a predat după el clasicii: un individ poreclit Nicadoru, care decretase: „Studenţii au spus deja nu cărţilor semnate de Drăgan”. Altul, poreclit Locotenentul, intona aria calomniei: că respectul pentru valori româneşti ţine de… ceauşism. Efortul de editor al colecţiei Eminesciana demonstrase cât de… ceauşist era Drăgan. La colocviul Eminescu din ultimul an al vieţii lui n‑a fost invitat să participe, deşi chiar el se zbătuse să‑l înfiinţeze. Fusese pusă o imagine falsă în circulaţie, deja în chenar negru de ferpar. Dar când s‑au respectat la „Cuza” erudiţia, efortul creator, tenacitatea, egal truda pe carte? Nu s‑a lipsit Facultatea de Litere de Lovinescu, de Călinescu, de Şerban Cioculescu, de Petru Caraman, de Dan Simonescu… Cabala mediocrilor frustraţi, autori de conspecte plat didactice, l‑a băgat în mormânt. Acuzele cabalei? „Exigenţă excesivă la examene.” Mihai Drăgan a fost un profesor foarte exigent, dar şi foarte drept. Decanul Dumitru Irimia i‑a interzis să urce la catedră, pe motiv că ar fi „sub anchetă”. A murit la 145 de ani de la naşterea lui Eminescu. De cabală n‑a scăpat decât în mormânt. Anchetatorii? Paul Cornea, atunci ministru adjunct al Învăţământului, Mircea Zaciu, Mihai Zamfir. Şi Cornea vorbea, în interviul cu Daniel Cristea‑Enache, de „toleranţă intelectuală”, de „recunoaşterea valorilor”, iar noi ascultăm „ce a fost, cum a fost”, în variantă proletcultistă. Mereu aflat la vârful trebii politice comuniste, propagandistul Cornea vorbea cu extaz, în Tânărul muncitor, 11 septembrie 1947, de Gheorghiu‑Dej, ca realizator al „reformei”. „S‑ar putea umple cărţi întregi vorbind de ea.” Cam da, dar nu în sensul de fapte măreţe pe front comunist, ci de reducerea la neant a celor consideraţi potrivnici doctrinei marxist‑leniniste, ca Gh. I. Brătianu, Mircea Vulcănescu, Anton Golopenţia, V. Voiculescu, Monseniorul Ghika, Sandu Tudor, D. Stăniloae, Ion Petrovici, Ernest Bernea, I.D. Sîrbu, Petre Ţuţea, Dinu Pillat…
Războaiele propagandiştilor cu cei consideraţi adversari în carieră s‑au tot dus după reforma din 1948. Gavril Istrati l‑a eliminat pe lingvistul de excepţie Gh. Ivănescu, Davidsohn pe Th. Simenschy; postsocialist, D. Irimia pe Mihai Drăgan. Şi înainte mult mai este. În ce mă priveşte, o să merg cât pot de departele aproape, ca toate astea să nu fie uitate şi iertate, aşa cum se încearcă.
„Pentru cine bat clopotele?” „Pentru tine”, răspundea tânărul Hemingway. Avea dreptate. Ura condamnă fără argumente sau cu argumente problematice, ura urăşte dialogul. Dacă nu ieşim din starea de ură împotriva istoriei, a culturii, a credinţei, vom obţine deşertificarea anunţată şi întreprinsă de neo‑barbari. Ura umple cărţile de istorie ale şcolii Boia. „Germania über alles”, „Franţa eternă”; „Bună, rea e my country”, zice şi englezul. A noastră? „Pays de merde”, spun cei care au ridiculizat formula publicitară a unui Album: „Fascinanta Românie”.
Carillonul de la Palatul Culturii din Iaşi, intonând Hora Unirii a bătrânului Alecsandri, ne dă, ceas de ceas, soluţia. Numai să‑l înţelegem.
N.B. Mulţumesc lui Miron Manega pentru sintagma din titlu.
■ Romancier, eseist, publicist, critic şi istoric literar, editor
Magda Ursache
