Se detaliază aici voinţa seculară a cuceritorilor de a deforma şi de a extermina o naţiune „zombificând-o”, strategie asiatică de mancurtizare sub spoiala unei false civilizaţii. Şi mai rezultă un adevăr fundamental: că limba unui popor atinge plenitudinea numai în libertate
O nouă „Convorbiri literare” apăru
Anul pe care l-am încheiat stă sub semnul celor 150 de la apariţia revistei scoasă de Societatea Junimea, la Iaşi, la 1 martie 1867, având ca făuritori pe Iacob Negruzzi, Petre P. Carp, Theodor Rosetti, Vasile Pogor, priviţi îndeaproape de cel identificat drept mentor al grupării, Titu Maiorescu. Subtitlul acestui subcapitol parafrazează spusa lui Nicolae Iorga din 1903, când au început să apară poemele postume ale lui Eminescu, în urma donării lăzii cu manuscrise Academiei Române de către Maiorescu, în 1902: Un nou Eminescu apăru. Până atunci, dominase imaginea produsă de antumele din cele unsprezece ediţii Maiorescu şi din alte câteva. Ceva similar se produce şi cu judecăţile de valoare asupra revistei 
„Convorbiri literare”, care, din 1886, se mută la Bucureşti, impresia generală produsă de istoria şi critica literară fiind că perioada de glorie a publicaţiei este cea ieşeană, una estetică, prin excelenţă, când au publicat aici marii clasici şi cei care veneau din urmă, epocă a cristalizării canonului literar românesc, consolidat doctrinar de studiile lui Titu Maiorescu. În schimb, mai ales după 1886, sub urmaşii lui Iacob Negruzzi: Mihail Dragomirescu, Simion Mehedinţi, P.P. Negulescu, C. Rădulescu-Motru, Al. Tzigara-Samurcaş, I.E. Torouţiu, publicaţia şi-ar fi trădat menirea literară, pe care nu şi-a mai redobândit-o până la dispariţia din 1944. În consecinţă, cunoaşterea revistei a intrat într-un îndelungat con de umbră, în favoarea altor publicaţii, de la „Sămănătorul” şi „Viaţa Românească” până la „Sburătorul” şi „Gândirea”, fireşte, cu îndrituiri istorice şi culturale bine articulate. Iată însă că o relectură îndelungată şi atentă a redactorului-şef al noii serii a „Convorbirilor literare”, Mircea Platon, şi a scotocitorului de documente care este Liviu Papuc, arată o altă faţă a bătrânei reviste, de o actualitate nesperată, conturabilă în restituirile din cele vreo douăsprezece masive volume proiectate sub genericul Convorbiri literare. Corpus de texte ilustrative, din care au apărut până acum patru volume, toate la Editura Convorbiri literare din Iaşi. Din noua lectură a lui Mircea Platon s-a născut, prin extensie în spaţio-timp, şi cea mai recentă carte a istoricului, poetului şi politologului/sociologului ieşean, Elitele şi conştiinţa naţională, o carte-eveniment găzduită de Editura Contemporanul din Bucureşti. Aceasta m-a şi îndemnat să parafrazez revelaţia lui Iorga din 1903: „Un nou Eminescu apăru: minte setoasă de a şti, suflet doritor de a se împărtăşi altora, inimă revărsându-se în bunătate, ochi puternici ţintind necontenit idealul.” Nu exagerez deloc zicând că, prin corpusul amintit şi prin cartea lui Mircea Platon, O nouă „Convorbiri literare” se ivi. Una eminesciană, prin excelenţă, în post-eminescianism.
În genere, prima serie a revistei a respectat orientarea maioresciană a „artei pentru artă”, cu evitarea intruziunii ştiinţei şi a politicului. În „Convorbiri literare”, Alecsandri, Eminescu, Slavici, Caragiale, Creangă şi-au publicat operele literare, pe când articolele eminesciene s-au tipărit în „Federaţiunea”, „Curierul de Iaşi”, „Timpul” „Fântâna Blanduziei”, „România liberă”. S-a bătut multă monedă asupra aversiunii lui Maiorescu faţă de paşoptişti din pricina „impurităţii” estetice a operei acestora. Mircea Platon îi citează pe Z. Ornea şi pe Paul Cornea, care, cu pasaje luate din Istoria contemporană a României a lui Maiorescu, apărută postum (1925), „vedeau în junimism o grupare care «sub aparenţa rigorii ştiinţifice» se opunea generaţiei paşoptiste şi spiritului ei revoluţionar.”1 Istoricii şi criticii literari marxişti, de felul celor amintiţi, ignorau însă centralitatea cultural-canonică a eminescianismului, formulată de Maiorescu însuşi în finalul studiului său din 1889, Eminescu şi poeziile lui. Ei şi urmaşii lor ideologici de astăzi n-au putut admite forţa iradiantă a geniului eminescian, care şi-a pus amprenta asupra întregii literaturi şi gândiri din epoca marilor clasici şi a celei din secolul următor: „Acesta a fost Eminescu, aceasta este opera lui. Pe cât se poate omeneşte prevedea, literatura poetică română va începe secolul al XX-lea sub auspiciile geniului lui, şi forma limbei naţionale, care şi-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a vestmântului cugetării româneşti.”2 Mai mult de atât, Eminescu n-a preluat nici o clipă rezervele lui Maiorescu faţă de paşoptişti, şi asta de la bun început, când a trimis la „Convorbiri literare” poezia programatică Epigonii, forţa artistică a textului atestând influenţa covârşitoare a ontologiei eminesciene asupra spiritului junimist. S-a spus, cu îndelungată insistenţă, că Eminescu a creat sub înrâurirea ideologemului cultural junimist. În realitate, a fost vorba de un veritabil feed-back, încât un A.C. Cuza a putut revizui din temelii raportul Eminescu-Junimea. Faptul a fost posibil fiindcă A.C. Cuza, ca şi Eminescu, gândea în dublu referenţial, adică transdisciplinar avant la lettre, pe când junimiştii şi Maiorescu erau raţionalişti cartezieni foarte riguroşi. El a înţeles complexitatea romantismului eminescian, opus unilateralităţii „clasicismului” cartezian. În schimb, istoria literară a gândit la un singur nivel de Realitate, fie susţinând înrâurirea hotărâtoare a raţionalismului junimist asupra personalităţii poetului (majoritatea istoricilor şi criticilor), fie la antipod, considerând că junimismul i-a deformat opera (Alexandru Grama, Lecca Morariu, Octav Minar, dar şi critica marxistă de la Constantin Dobrogeanu-Gherea la Z. Ornea). Nefiind un adversar al Junimii (precum socialiştii şi Lecca Morariu sau Octav Minar), A.C. Cuza a recunoscut fericita întâlnire dintre poet şi societatea ieşeană, cea mai înaltă formă de rafinament cultural şi spiritual al vremii, rectificând, în acelaşi timp, prejudecata curentă a ascendentului junimist faţă de eminescianism: „Aşadar nu Eminescu a fost influenţat de «Junimea», ci, cum am zis, mai degrabă «Junimea» de Eminescu. Şi această influenţă se vede că e directă, în modificarea părerii lui T. Maiorescu, cu privire la Lepturariu – după Epigonii – şi în atitudinea sa faţă de evrei după campania memorabilă, conformă cu sentimentele unanime ale ţării, a lui Eminescu, începută de pe la 1876, chiar în sânul «Junimii» prin conferinţa sa Influenţa austriacă asupra românilor din Principate, şi urmată apoi la Curierul de Iaşi şi mai cu deosebire la ziarul Timpul, în momentul modificării art. 7 din Constituţie.”3 Mai mult, Eminescu a biruit şi ateismul francmasonic al mentorului Junimii, care voia să implementeze viziunea atee în învăţământul public, considerând că ştiinţa şi religia sunt ireconciliabile. Pornind de la formula maioresciană naţionalism în marginile adevărului, poetul a produs o schimbare profundă şi în ceea ce priveşte conservatismul Junimii, care n-a fost unul cu aere cosmopolite, cum s-a vehiculat şi se mai vehiculează prin lucrări recente precum cea a lui Ioan Stanomir4. Este şi constatarea cea mai pregnantă a cărţii lui Mircea Platon, ceea ce lărgeşte enorm aria convorbirismului în raport cu junimismul primei perioade. Altminteri, după cum am constatat şi altădată, politica liberală însăşi a lui Ion C. Brătianu, aflată în conflict neobosit cu conservatismul lui Eminescu, maturizându-se, a sfârşit prin a deveni naţională în sensul organicismului eminescian. Faptul a fost sesizat chiar de jurnalistul de la „Timpul”, consemnându-l ca atare. Fiind principala punte de trecere dintre naţionalismul paşoptist şi secolul al XX-lea, Eminescu i-a marcat profund atât pe conservatori, cât şi pe liberali, colaboratorii convorbirişti urmând spiritul organicismului eminescian şi când s-au dovedit antimaiorescieni, precum A.D. Xenopol. Şi asta fiindcă poetul a urmat întotdeauna arheitatea substanţei româneşti (în sensul dat cuvântului de Camil Petrescu). De aici geniul său de reacţionar cu care s-a mândrit în faţa acuzelor unor liberali de felul lui C.A. Rosetti sau Grigore Ventura, reacţionar în accepţia reacţiei unui organism ameninţat de boală. Asta o învăţase Eminescu de la înaintaşi, de la Neagoe Basarab (invocat de Mircea Platon) şi până la Gheorghe Asachi şi Ion Heliade Rădulescu din vremea Regulamentului Organic impus de ocupaţia rusească.
Pseudo-elita
Acest Regulament (în conjunctura Păcii de la Adrianopol, 1829) aducea înnoiri administrative prin raportare la dominaţia turco-fanariotă. Fiind o minte deschisă către cultura europeană, generalul Pavel Kiseleff, devenit guvernator, a însărcinat pe Gheorghe Asachi şi pe Heliade să editeze primele ziare în limba română. Bineînţeles, cum observa Artur Gorovei, în 1929, la centenarul „Albinei româneşti” şi al „Curierului românesc”, intenţia lui Kiseleff nu era emanciparea culturală naţională, ci voia ca jurnalele să facă propagandă în rândurile boierimii asupra „puterii de neînfrânt a marei împărăţii”, sperând că, imediat, Moldova, cel puţin, va cere să se alipească la Basarabia, devenită deja gubernie rusească5. Dar cei doi cărturari, începând cu numele publicaţiilor (plus suplimentele literare), au reacţionat rapid la intenţiile expansioniste ruseşti, dând o tentă naţională, solidar românească pentru ambele Principate, pregătind terenul pentru „Dacia literară” şi pentru Unirea de la 1859. Faptele paşoptiştilor arătau forţa de asimilare a etnicităţii noastre, ilustrată de Mircea Platon în eseul Gheorghe Asachi, Carol Mihalic de Hodocin şi România de o „trăinicie veşnică”. De altfel, ideea-forţă a cărţii sale, exprimată încă în Introducere la ctitorii de ţară este aceasta: „Singurele Românii «de succes», în care s-a trăit mai bine, mai cu rost, care au devenit deci obiectul nostalgiilor, sunt cele în care a predominat sentimentul naţional: de la România boieresc-monarhică a anilor 1859-1947, la scurtul interludiu al dezgheţului «naţional-comunist» de la cumpăna anilor 1960-1970. Infrastructura instituţională şi efervescenţa culturală ale acestor două epoci nu îşi au un corespondent în România post-decembristă.”6 Şi: „România are tot ce-i trebuie pentru a fi o naţiune bine întocmită. Doar că firele sunt conectate greşit. […] Potenţialul României e ignorat şi risipit din cauză că subansamblele României sunt conectate anapoda de o pseudo-elită care nu înţelege să ajute la structurarea personalităţii naţionale a românilor.”7 Altfel spus, grupările „elitare”, care domină instituţiile publice româneşti, se imaginează „cosmopolite”, transnaţionale, „europeneşti”, globaliste, „corect politice”, respingând cu indignare naţionalismul, condiţia de a fi român. Or, Eminescu spusese lucruri fundamentale despre cosmopolitism/globalism încă din Geniu pustiu, unde el, pur şi simplu, neagă putinţa existenţei cosmopolitismului, o doctrină mistificatoare, ca slujitoare a unor interese străine de tip imperial şi nu general-umane, căci, fatalmente, orice individ trăieşte într-o comunitate naţională: „cosmopolit sunt şi eu – mărturiseşte Toma Nour; aş vrea ca omenirea să fie ca prisma, una singură, strălucită, pătrunsă de lumină, care are însă atâtea colori. O prismă cu mii de colori, un curcubeu cu mii de nuanţe. Naţiunile nu sunt decât nuanţele prismatice ale Omenirei, şi deosebirea dintre ele e atât de naturală, atât de esplicabilă cum putem explica din împrejurări asemenea diferenţa dintre individ şi individ. Făceţi ca toate aceste colori să fie egal de strălucite, egal de poleite, egal de favorizate de Lumina ce le formează şi fără care ele ar fi pierdute în nimicul neesistenţei, căci în întunericul nedreptăţii şi a barbariei toate naţiunile îşi sunt egale în abrutizare, în îndobitocire, în fanatism, în vulgaritate; ci când Lumina abia se reflectă în ele, ea formează colori prismatice. Sufletul omului e ca un val – sufletul unei naţiuni ca un ocean.”8 Altfel spus, un veritabil cosmopolitism este… naţionalist, paradox de care ar trebui să se ţină seamă în idealul construirii Uniunii Europene. Acest paradox profund al lui Eminescu devine o constantă în paginile „Convorbirilor literare”, remarcă şi Mircea Platon, citând din articolele lui A.D. Xenopol, care milita, convorbirist, pentru un „naţionalism în sensul cel mai curat al acestui termen”9. „Trebuie bine să însemnăm noi Românii – scria Xenopol – că orice pas pe calea propăşirii nu poate avea însemnătate pentru noi decât în măsura în care reflectează asupra naţionalităţii noastre. Cosmopolitismul nu e pentru noi.” Şi nu e pentru noi, fiindcă este o minciună propagandistică, un dublu standard, în limbajul de azi, dat fiind că marile puteri îl propovăduiesc naţiunilor mici, pentru ca, la ele acasă, să fie naţionaliste, să practice protecţionismul economic şi cultural. La fel gândeau Iacob Negruzzi, George Panu, Al Lambrior, V. Tasu, Petru Th. Missir, Vasile Burlă, Theodor V. Ştefanelli, Petre Ispirescu, Al. Chibici-Revneanu, Teodor T. Burada, V.A. Urechĭa, A.C. Cuza, Alecu Cantacuzin, D.C. Olănescu-Ascanio, Duiliu Zamfirescu, Nicolae Iorga şi mulţi alţi convorbirişti. Petru Th. Missir mergea până acolo, încât echivala cosmopolitismul cu incultura, întrucât colportorii lui sunt cu totul lipsiţi de simţul realului istoric, trăind în utopie, în apostazie precum viitorul mancurt al lui Cinghiz Aitmatov: „Individul cult are pentru naţia lui un interes şi o legătură în puterea căreia să lucreze pentru dânsa.”10 Dimpotrivă, în lipsa lui de memorie, în lină incultură, deci, e gata să-şi ucidă, simbolic, mama. Acelaşi Xenopol atrăgea atenţia: „Popoarele din care a dispărut patriotismul sunt moarte pentru istorie. Ele mai trăiesc doar ca indivizi; ca colectivităţi, ce să mai joace un rol în istoria omenirii, ele au încetat de a mai exista.” După 1989, pseudo-elitele noastre şi-au făcut un titlu de glorie din a blama naţionalismul, etichetându-l în fel şi chip, deşi existenţa lor în lume se datorează… naţionaliştilor.
Lupta pentru modernizarea României
Imaginea, rămasă necunoscută, adusă în prim-plan de Mircea Platon, constă, aşadar, în ecuaţia junimism/convorbirism, cel din urmă descinzând din conservatorismul Junimii prin diseminare, fără opoziţia expresă dintre conservatori şi liberali, cele două orientări fiind niveluri de Realitate distincte, dar complementare în sensul gândirii transdisciplinare postdecembriste. Maiorescu, păstrând spiritul raţionalist al antitezelor, nu l-a putut ierta pe A.D. Xenopol pentru că a trecut de la conservatori la liberali, detestându-l ca pe un „om cu care nu se poate discuta”. Totuşi, Xenopol a continuat să publice la „Convorbiri literare”. Fireşte, Maiorescu „a fost primul motor al conservatorismului articulat într-un program politic şi cultural”11. Dar asta nu l-a împiedicat să treacă în postura de „opoziţie miluită” faţă de guvernul liberal (cu beneficii) în momentul tratativelor secrete cu Puterile Centrale, din 1883, când a fost scos Eminescu de la „Timpul” şi internat la „Caritatea” doctorului Alexandru Şuţu. Altminteri, şi George Panu a părăsit Junimea în 1881-1882, când va face opoziţie liberală la ziarul „Lupta”. Vasile Conta, Ion Creangă şi alţi convorbirişti se vor revendica de la o politică „liberală”. Eminescu însuşi, în polemicile cu „Românul”, se considera liberal de factura lui M. Kogălniceanu, iar nu roşu, precum republicanul C.A. Rosetti. Conservatorismul naţional, vrem a spune, este, din perspectiva ontologiei arheului, de sorginte eminesciană. De aceea, capitolul-pilot al cărţii lui Mircea Platon este cel care afirmă, chiar prin titlu, că Eminescu nu era singur: „În acest sens, Eminescu nu era singur, el fiind parte a unei falange de scriitori, istorici şi gânditori (Xenopol, Burada, Păucescu, Missir, Alecu Cantacuzin ş.a.m.d.) care au luptat cot la cot pentru identitatea şi deci pentru drepturile naţiunii române în zorii modernităţii.”12
Junimismul, observă Mircea Platon, nu se reduce la cel politic al lui Petre P. Carp, Theodor Rosetti şi Maiorescu, fiind dublat de convorbirismul capabil „să dea naştere unei atmosfere naţionaliste exprimate în studii istorice sau economice, eseuri, poezii, proză, anchete etnografice”, expresie a unei atitudini lucide şi pline de viaţă13. Conservatorismul demofil nu pactiza cu vreun Ancien Régime, preocupat de privilegii nobiliare. Între altele, punea „problema reprezentării poporului, a naţiunii de către stat”, nefiind „un sincronism facil” şi nici domnia unei „ideologii de patriotarzi”14, demagogia, altminteri, fiind spulberată în cele patru vânturi de criticismul lui Eminescu şi Caragiale. Această orientare se desprinde deja din articolele timpurii ale lui Eminescu şi nuanţa hotărâtoare este anunţată de poet încă din vremea stagiului berlinez, când îi scrie lui Titu Maiorescu din Charlottenburg (district berlinez), la 5 februarie 1874, presat fiind să pregătească şi să susţină doctoratul în vederea ocupării unei catedre la universitate: „Cred că am găsit acum soluţia problemelor respective, grupând concepţiile şi sistemele demonstrative (doveditoare) care însoţesc fiecare fază a evoluţiei în antinomii văzând atemporalul în istorie, drept şi politică, dar nu în sensul evoluţiei hegeliene a ideii. Căci la Hegel gândire şi fiinţă sunt identice – aici nu. Interesul practic pentru patria noastră ar consta, cred, în înlăturarea teoretică a oricărei îndreptăţiri pentru importul necritic de instituţii străine, care nu sunt altceva decât organizaţii specifice ale societăţii omeneşti în lupta pentru existenţă, care pot fi deci preluate în principiile lor generale, dar a căror cazuistică trebuie să rezulte în mod empiric din relaţiile dintre popor şi ţară (teritoriu). Nu mă pot pronunţa acum mai pe larg asupra acestui subiect, el mi-a ocupat însă cea mai mare parte din cugetarea proprie şi din studii, aşa că până acum n-am respectat în fixarea temelor mele o succesiune de tip didactic.”15 Şi nu respectase, fiindcă nu-l interesa o diplomă cu ajutorul căreia să se pună bine cu lumea, cum preciza. Această dominantă a slujirii interesului naţional va anima convorbirismul de până la 1944, augmentat şi prin alte publicaţii, de la „Sămănătorul” şi „Viaţa românească” până la „Gândirea”, „Criterion” şi „Meşterul Manole”.
Lupta pentru modernizarea României s-a dus pe două fronturi: pe de o parte, prin graba liberală de a importa instituţii şi legi (până şi Constituţia, simulacru al celei belgiene), toate fără spirit critic, iar pe de alta – criticismul junimist al formelor fără fond, devenite adevărat „brand de ţară”, după opinia sociologului Constantin Schifirneţ, criticism orientat de Eminescu către o modernizare organică. În mai multe dintre lucrările sale16, Constantin Schifirneţ consacră, în cultura noastră, conceptul de modernitate tendenţială. El distinge între modernitatea organică, de tip occidental, şi modernitatea tendenţială din Europa Centrală şi de Est (cu difuziune pe mapamond). În marile culturi şi civilizaţii apusene, modernizarea nu s-a făcut după anume modele, implicând proiecte reformatoare, ci organicist, ca oglindă a dezvoltării interne şi a spiritualităţii religioase, bunăoară, exemplul celebru fiind etica protestantă, în viziunea lui Max Weber, cea care a generat capitalism, adică modernizare. În schimb, Europa estică, în frunte cu Rusia şi România (dar nu numai) s-au văzut condamnate la o modernitate tendenţială, planificată prin reforme: cazul celor iniţiate de Petru cel Mare, iar la noi de liberalismul paşoptist continuat de cel rosettist şi brătian, ceea ce a dus, după Maiorescu, la fenomenul formelor fără fond, transformat de E. Lovinescu în doctrina sincronismului. Eminescu, apoi convorbiriştii postjunimişti, a reacţionat, alături de Titu Maiorescu, împotriva formelor fără fond, cu un ascendent teoretic chiar faţă de mentor, după cum am văzut din scrisoarea de la Charlottenburg. Mai mult, soluţia maioresciană se dovedea una a simplei respingeri a importului de forme fără fond, pe când Eminescu vine cu teoria statului organic, preconizând, aşadar, o modernizare organicistă de structură occidentală, nu una păguboasă, artificială. Ei bine, pe o astfel de modernitate naţională vor paria, pe urmele lui Eminescu, şi convorbiriştii. Cartea lui Mircea Platon o reliefează stăruitor, chiar dacă nu face trimitere la sociologia lui Constantin Schifirneţ. Astfel, convorbirismul de tip organic rezolva o controversă de factura unei mistici raţionaliste, împingând cultura şi civilizaţia românească într-o înfundătură a antitezelor monstruoase (în terminologia eminesciană), aceea dintre sincronism (tributară importului de forme fără fond) şi protocronism, care, la rându-i, s-a putut împotmoli în obsesia priorităţilor, sau a fost redus la aşa ceva de către adversari, spre a-l putea acuza de megalomanie naţionalistă. Numai o gândire transdisciplinară, avant la lettre, ca aceea a lui Eminescu, împărtăşită de urmaşii convorbirişti (dar şi de alţi mari intelectuali şi creatori, de-a lungul vremii, precum Lucian Blaga, Ion Barbu, Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Vintilă Horia, Constantin Noica, Nichita Stănescu, Basarab Nicolescu, Cezar Ivăneascu ş.a.), era în măsură să consolideze unitatea culturală şi politică de după Marea Unire (a se vedea eseul Generaţie al lui Mircea Vulcănescu17, publicat în „Criterion”, în 1934). Din nefericire, elitele politice interbelice n-au fost la înălţimea celor care au realizat România Mare pentru ca aceasta să supravieţuiască între hotarele din 1918.
O dimensiune centrală a naţionalismului convorbirist a fost protecţionismul economic. Eminescu, în consonanţă cu organicismul arheităţii, invocase ideile economice ale lui Henry Charles Carey (1793-1879) şi Friedrich List (1789-1846), asumate şi de Petru Th. Missir, A.C. Cuza, Dumitru C. Ollănescu-Ascanio ş.a. Corporatismul liberal respingea protecţionismul, marile puteri propovăduind „liber-schimbismul” caţavencian, fiind protecţioniste, în schimb, în propria ogradă. Această ideologie economică va culmina în a doua jumătate a secolului trecut prin neoliberalismul lui Milton Friedman, conform căruia corporaţiile transnaţionale nu au nici o obligaţie faţă de ţările pe teritoriul cărora fac uriaşe profituri, obligaţiile fiind doar faţă de acţionari. Cu cinism, în februarie 2007, David M. Walker, revizor general al Statelor Unite, declara: Companiile au datorii de loialitate faţă de acţionari, nu faţă de ţară18. De aceea, încă Henry David Thoreau (1817-1862) propunea, în locul mult lăudatului concept al economiei de piaţă, admirabila formulă economie de viaţă. Economie de viaţă naţională, va spune Dumitru C. Ollănescu-Ascanio (căruia Mircea Platon îi dedică un substanţial capitol), anticipând corporatismul naţional al lui Mihail Manoilescu. Ollănescu-Ascanio observa, bunăoară, privitor la povara datoriilor externe, temă la fel de actuală şi astăzi: „Nu mărimea datoriei constituie pericolul, ci faptul că ea este contractată în străinătate. Dacă România ar datora un miliard şi jumătate naţionalilor săi, aceasta n-ar fi decât o probă a însemnătăţii avuţiei sale, şi serviciul datoriei, fie chiar mai mare decât este astăzi, n-ar slei ţara, fiindcă i-ar reveni tot ei”. Iată de ce, ca şi atunci, România a fost condamnată să nu aibă capital autohton, să înstrăineze băncile româneşti, încât ne vom întoarce zadarnic la semnalul de alarmă tras de un economist precum Ilie Şerbănescu. Nu-l mai poate auzi nimeni, întrucât toate băncile ţării au fost devalizate şi vândute celor care nu vor protecţionism naţional.
Note:1. Mircea Platon, Elitele şi conştiinţa naţională, Bucureşti, Editura Contemporanul, 2017, pp. 48-49.
2. Titu Maiorescu, Opere, II, ediţie, note, comentarii, variante, indice de Georgeta Rădulescu-Dulgheru şi Domnica Filimon, note şi comentarii de Alexandru George şi Al. Săndulescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1984, seria „Scriitori români”, p. 108.
3. A.C. Cuza, Mihail Eminescu ca reprezentant al romantismului, vol. I, Editura SAECULUM I.O., Bucureşti, 2010, p. 247.
4. Ioan Stanomir, Reacţiune şi conservatorism. Eseu asupra imaginarului politic eminescian, Editura Nemira, Bucureşti, 2000. Vezi şi Theodor Codreanu, Simulanţii conservatorismului, în Eminescu „incorect politic”, Editura Scara, Bucureşti, 2014, pp. 187-197.
5. Mircea Platon, op. cit., pp. 24-25.
6. Ibidem, p. 8.
7. Ibidem, p. 9.
8. M. Eminescu, Opere, VII, Proza literară, studiu introductiv de Perpessicius, Editura Academiei, Bucureşti, 1977, p. 180.
9. Mircea Platon, op. cit., p. 61.
10. Petru Th. Missir, Scrieri literare şi politice, ediţie îngrijită de Liviu Papuc, Editura Convorbiri literare, Iaşi, 2010, p. 399; vezi şi Mircea Platon, op. cit., p. 202.
11. Mircea Platon, op. cit., p. 53.
12. Ibidem, p. 95.
13. Ibidem, p. 71.
14. Ibidem, pp. 71-72.
15. Mihai Eminescu, Opere, XVI, Corespondenţă. Documentar, Editura Academiei, Bucureşti, 1989, p. 48.
16. Constantin Schifirneţ, Civilizaţie modernă şi naţiune. Mihail Kogălniceanu, Titu Maiorescu, Mihai Eminescu, 1996; Geneza modernă a ideii naţionale, 2001; Formele fără fond, un brand românesc, 2007; Sociologie românească modernă, 2009; Europenizarea societăţii româneşti şi mass-media, 2011, coord.; Filosofia românească în spaţiul public. Modernitate şi europenizare, 2012; Românii cum au fost şi cum sunt, 2013
