Cât despre cele 10 porunci ale scriitorului, le‑am redus la trei: răbdare, credinţă, iubire…
Prietenul meu Daniel R. a citit recent Conversaţie pe Titanic, romanul scos de Cezar Ivănescu la Junimea, în 2001. Sâmburele epic a pornit de la discuţia cu el. Mi s‑a făcut dor de personajul meu, Caterina Savu. Avea atunci, în timpul naraţiunii, în acel noiembrie 19…, 29 de ani neîmpliniţi.Acum ar avea 51, tot neîmpliniţi. Ilf ţinea în cap, ca într‑un fişier, nume de personaje literare. În ce mă priveşte, nu‑i aşa: întâi apare personajul, apoi îşi cere numele. Gellu Dorian ştie asta. Şi Adrian Alui Gheorghe.
Am spus undeva că o carte îţi sare singură în braţe. Te alege, ea ştie cum. E vie. Depinde de tine dacă rămâne vie sau o omori când o treci pe hârtie. O să continui povestea Caterinei. Love affair, când îndrăgostiţii se iau în braţe fără braţe, ar putea interesa. Dragoste cu gust de dragoste ar fi un titlu atractiv. Nu pe toate gusturile. Dar… sono gusti e gusti.
Sigur că povestea iubirii Caterinei va fi ancorată în timpul ăsta imediat, profan, cu oameni profani, în istoria imediată (Fr. Soulet), aşadar un instant book: dragoste la vremea covidului şi‑a ciumei
roşii, galbene… Tot spectrul. Depind de bibliotecă, dar mă presează realitatea imediată. N‑o pot ignora. Politicheza nu‑mi dă pace. Eroul principal în romanele mele este România tranziţiei, cu relele şi cu bunele ei. Da, cred că acum, când raportul memorie‑istorie‑ficţiune e bulversat,trebuie normalizată relaţia lor. Şi asta deloc formal.
Javier Cercas, în Soldaţii de la Salamina: „Ca să scrii romane nu trebuie să ai imaginaţie. Doar ţinere de minte. Romanele se scriu combinând amintiri”. În fond, ce e ficţiune, ce e biografie? Toate, tot se transformă în ficţiune, capătă altă existenţă, dacă îţi reuşeşte. La urma urmei, pentru cine nu cunoaşte personajele din spatele personajelor mele totul e ficţiune, invenţie. La o întâlnire cu elevii liceului meu, un profesor de română era sigur că am studiat la Cluj, aşa de bine semănau profesorii ieşeni din Universitatea care ucide cu profii lui clujeni.
Reiau tema iubirilor „greşite”. Scriu, de la început până la capătul capătului, o singură carte, aşa este: eşecul profesional, dar şi erotic (ca‑n Rău de România, ca‑n Astă‑vară n‑a fost vară, ca‑n Strigă acum…, ca‑n Bursa de iluzii), destine rupte, prinse în cuşca obsedantelor decenii, la fel de aberante, fiecare în felul lui. Pe mine mă marchează mai‑mult‑ca‑prezentul, departe de a fi mai‑mult-ca‑perfect.
Stendhal spunea decis: comentariul politic‑social n‑are ce căuta în roman. „Politica e ca un foc de revolver în concert”. Nu cred asta. Ţepeneag o crede: „Fără politică în literatură”. În alte cuvinte: Fiţi onirici, nu naturalişti‑realişti. Paul Goma a fost sfătuit să scrie „ca oniricii”, „fără probleme”, de Gafiţa, de Dodu Bălan, de Vasile Nicolescu. Tocmai ei, scriitori compromişi de politica socialistă. Aşa au apărut perfecţioniştii frazei despletite. Frumoase, dar nu rămâi cu mare lucru după ele. Literatura înaltă are alt mod de a rezista. Nu se poate citi în metrou, între două peroane pe stânga.
În ce am crezut în cele şase romane ale mele? În discurs ficţional impur. Orice poate intra în literatură: şi războaiele, şi războaiele de ţesut. Contează montajul. Formula Barthes este un pic de: banal+tragic, banal+comic, banal+liric, dar niciodată banal+banal. Durere‑Bucurie? Oare le‑am dozat bine în Conversaţie pe Titanic? Ştefan Lupaşcu: „Morala metodologică a artistului este morala contradictoriului cel mai intens”. Cam da.
Începi să scrii şi te potopesc aluviuni de biografeme ale nu ştiu cui. Câteva sunt de‑ale mele.Mă povestesc uneori, e drept, dar nu‑s eu nici Lia, nici Lili‑Marleen, favorita mea, nici Iordana Marievici, nici Iris. Naratorul nu sunt eu (confuzie voită, poate), ci un personaj, mai degrabă masculin. Şi deşi scriu la persoana întâi (pentru mine, proza se scrie la persoana I), nu vreau o egografie. Iar secvenţele autobiografice împing, da, împing spre imaginar. Tot povestind una‑alta, nu mai ştiu dacă mi s‑a întâmplat chiar mie ce povestesc. Pe Blanchot (în ce scrie despre Kafka: „El sunt eu însumi devenit nimeni”) nu‑l urmez. Nu‑l pot înlocui pe el cu eu.
Confuzia de genuri nu strică: amestec produsele imaginarului cu produsele documentarului: literatura non‑fictivă, de non‑ficţiune, cu docu‑romanul, cu cartea‑document. Leg proza de eseu, de jurnalism. Nici cotidianul, nici evenimentul nu mă lasă indiferentă. M‑a sfătuit un prieten poet să scriu ceva intemporal, ca Márquez. Secolul XX e veacul meu de singurătate, dar nu în intemporalitate, ci după Cortina de Fier. De altfel, tot Márquez a spus că „realitatea este un scriitor mai bun decât noi”. Mie mi se pare că subiectele inventate sunt mai banale decât tot ce ni s‑a întâmplat în socialism, când realul a fost mai puternic decât ficţia. Numai că „prozaşii” români nu s‑au prea încumetat s‑o descrie. S‑au refugiat în limbaj esopic, în exersarea ambiguităţii, în efecte (unele superbe) de text. De la I.M. Lotman cetire: „Viaţa e un text de interpretat pentru a produce operă (text)”. Dar nu altă realitate, ci realitatea însăşi, trecută prin suflet şi re‑dată. Verbul a crea mă indispune. Numai Dumnezeu creează, noi copiem, imităm, re‑facem, re‑elaborăm, re‑modelăm… Boris Vian avertiza, cu orgoliu de mare prozator: „În această carte totul este adevărat pentru că eu am creat totul”. În replică, Aura Christi, într‑un op de 578 pagini, de citit şi de recitit, Din infern, cu dragoste: „Realitatea nu există; în schimb, există proiecţia noastră asupra ei. Totul e ficţiune ordonatoare de frumuseţe şi sens – acest lucru îl descoperi după îndelungate stagii în subterana interiorităţii”. Declaraţii auctoriale preţioase, însă eu nu‑mi refuz nici personajele „pe surse”, alături de altele necunoscute face to face, imaginate în scene netrăite. Iar non‑ficţiunile din proza mea sunt mai multe decât biografemele mele.
De cerut cer mereu imunitate ficţională şi asta deoarece totul funcţionează als ob. Şi ce dacă mi s‑a întâmplat mie sau altuia ce povestesc? Depinde dacă o fac literar. Da, e adevărat, mă joc cu biografemele contemporanilor mei, în Bursa de iluzii. Dintr‑un pitic sovietic, am croit nu mai puţin de trei personaje. Aşadar, nu mă citiţi ad litteram, căutând cheia. Dar ce cheie nu se pierde, mai ales în literatură?
Verosimil sau veridic? se întreabă Goma şi răspunde: veridic. Biografismul gomic nu‑l coboară din literatură. Dimpotrivă. Şi nu strică literaturii personaje corespondente în realitate, în mundan. Istoria trăită mă captivează mai mult decât basnele. Istoria e trusa mea de chei: universală, franceză, made in Romania etc. Literatura se naşte din realitate (viaţă), dar şi din raftul cu cărţi de istorie. Oglinda o plimbi şi pe drum, şi de‑a lungul şirului de cărţi. Numai pentru Chişu‑i altfel, el folosind oglinda propriilor pantofi bine lustruiţi.
Sigur că trec rapid dintr‑un repertoriu în altul, ca să nu plictisesc. Într‑o carte a mea, 7 scriitori umblă în căutarea unui cititor. Nu 6 ca la Pirandello, ci 7 în cap. Totdeauna însă scriu numai pentru cititori neapărat cultivaţi, avertizaţi. Cum le spune Aura Christi, cititori complice, pentru care nici aluzia livrescă, nici efectele de text filologic nu‑s străine.
Epicul n‑a fost mon fort, ca pentru N. Breban, care scrie, în Bunavestire: „Noi cei care povestim, racontăm”. Iar generaţia click, neavând timp de „racontările” prozatorilor de elită, îi caută la dinţi ca pe cai. Şi ce să vezi? Şaptezecistul Radu Mareş le‑a dat clasă prospăturilor douămiiste cu romanul‑eveniment Când ne vom întoarce.
Cei mai „vechi” erau mai individualizaţi. Nu‑l puteai confunda pe Breban cu Preda, cu DRP ori cu Buzura. Acuma, o confunzi uşor pe Bradea cu Golea şi cu Baetica. De la erotism la eroism nu‑i decât un t? s‑ar întreba Paler. Mda. Cu debuturi la kil şi trei genialoizi la cinci lei nu se face o literatură.
Ce trebuie spus clar este că nu accept trendul: literatura ca roman de gare, comestibil, pentru că cititorul zilelor noastre e mai comod. Mă situez în răspăr cu moda temei nesemnificative, abordez altfel de teme decât jocurile de chiloţi, subfustările. S‑a scos marea temă, s‑a scos etica şi am ajuns la corp, la sex explicit. S‑a decretat că „pisălogicul” şi‑a mâncat mălaiul, că trebuie trecut de la proza psihologică la proza fiziologică. La tema mică a lumii mici. Şi‑l citez pe Dan C‑ul, În contra sărăciei narative: „Asta e, la teme mari e nevoie de respiraţie amplă. Cine caută la piciorul broaştei confundă trompa elefantului cu furtunul aspiratorului”. Îmi lipseşte omul care aduce cartea.
Şi iarăşi cad în ispita comparatistă: postmoderniştii se laudă cu discontinuitatea. Dar nu vine de la Proust? Cât despre zugrăvirea indirectă, oho, vine tocmai de la Hofmannsthal. „Dacă vrei să arăţi luna plină, înfăţişează câinele din curte”. N‑a luat Nabokov de la Stendhal pasiunea detaliului? Cât mai multe detalii, daţi cât mai multe amănunte! Iar Márquez a fost marcat de Hemingway: „De la Hemingway înveţi şi cum dă colţul o pisică”.
Pe urma postmoderniştilor, s‑a mers pe strategia eliminării temei mari, ca desuetă. Ironiile la adresa descriptologicului se cunosc, ca şi cum o fi uşor să faci o descriere. Neîndemânarea asta, a descrierii, te trădează ca povestaş prost. Compoziţie? Asta li s‑a părut a fi celebra babă care deşiră ciorapul, căutând nodurile firului. Gata şi cu compoziţia!
Dar de ce să‑i nedreptăţesc pe postmodernişti? M‑au atras la ei fragmentarismul, ambiguitatea, colajul cultural, aluzia livrescă, ludicul care primează, jocul de‑a una şi de‑a alta, dar şi pastişa, autocitarea ironică… Am împrumutat de la cei mai buni dintre ei ceva emoţie şi mult acid.
Cât despre cele 10 porunci ale scriitorului, le‑am redus la trei: răbdare, credinţă, iubire.
Magda Ursache
