În fruntea palmaresului s‑a situat Acasă, de Radu Ciorniciuc, premiat deja la numeroase festivaluri internaţionale. Traseul glorios prin competiţii internaţionale a început la prestigiosul Festival al filmului independent de la Sundance…
Puţine festivaluri de film au avut curajul să‑şi ţină ediţiile din acest an cu public, încercând să menţină reflexele condiţionate ale cinefililor care au urmărit an de an selecţiile de filme ale unor mari evenimente cinematografice menite să menţină standardele cinemaului de calitate, precum şi aspiraţiile unei industrii a filmului ieşite din paradigma hollywoodiană. Cel mai mare festival din România, Transilvania, a amânat întâlnirea anuală de la Cluj‑Napoca (ce ar fi trebuit să aibă loc în iunie) pentru august şi a reuşit să pună în practică o riguroasă strategie de respectare a măsurilor de siguranţă şi prevenţie contra răspândirii virusului Covid-19, care încă ne dă coşmaruri. Chiar şi cu mască pe faţă şi dispuşi să înfrunte răcoarea proiecţiilor nocturne în aer liber, obişnuiţii TIFF (mai mulţi spectatori, mai puţin invitaţi) au suportat cu stoicism măsuratul temperaturii şi triajul de la intrare, cu sentimentul că participă – pare că recurg la vorbe mari – la salvarea cinematografului, adică la spectacolul cinematografic inaccesibil în primele patru luni ale anului. Bilanţul celor 10 zile ale ediţiei cu numărul 19 ne‑a fost comunicat de organizatori prin cifre:
45.000 de spectatori, 157 de filme din 49 de ţări, 232 de proiecţii (faţă de circa 400 în 2019). Deşi a oferit şi un acces (plătit) la o parte din program pe platforma de streaming TIFF Unlimited, evenimentul a fost frecventat de cei care cred că filmele trebuie văzute alături de alţi privitori, pentru amplificarea emoţiilor. Lor li s‑au alăturat actori, regizori, producători dornici să participe la întâlnirea cu publicul, dar şi la discuţiile despre ce e de făcut pentru adaptarea industriei la noile restricţii şi pentru spulberarea indiferenţei autorităţilor faţă de dificultăţile dramatice ale celor dedicaţi artei spectacolului.
Locurile au fost aproape integral ocupate în Piaţa Unirii, sau în spaţiile de proiecţie în aer liber oferite de universităţi, licee, biserici. Remarcabila adaptare din mers şi funcţionare a festivalului datorează mult organizatorilor principali, dar şi voluntarilor extrem de eficienţi la toate evenimentele festivalului.
Interesul pentru filmele competiţiei româneşti l‑a depăşit pe cel arătat producţiilor internaţionale. Titlurile prezentate în Zilele filmului românesc au revelat, la această ediţie, superioritatea documentarelor asupra ficţiunii, tendinţă ce apăruse deja la finele anului trecut. În fruntea palmaresului s‑a situat Acasă, de Radu Ciorniciuc, premiat deja la numeroase festivaluri internaţionale. Traseul glorios prin competiţii internaţionale a început la prestigiosul Festival al filmului independent de la Sundance, unde a fost premiat pentru imagine (Mircea Topoleanu), trofeu căruia i s‑au adăugat ulterior cele câştigate de lungmetraj la DOK.fest Munchen, Festivalul Internaţional de Film Documentar de la Salonic şi la Cracovia Film Festival, intrând automat în cursa pentru o nominalizare la Oscar, în categoria „Cel mai bun film documentar”.
Realizat pe parcursul a patru ani, documentarul lui Ciorniciuc este un tur de forţă care urmăreşte shimbările ecologice şi antropologice declanşate de crearea Parcului Natural Văcăreşti, prin povestea unei familii rrome care a trăit izolată în Delta Văcăreşti apărută surprinzător în inima Bucureştilor. Impactul civilizator al curăţării gunoaielor şi stabilirea de trasee turistice în această zonă afectează modul de viaţă al familiei Enache, cu nouă copii, subordonate unui pater familias autoritar, ostil vieţii urbane şi educaţiei şcolare. Spre deosebire de majoritatea documentarelor produse în ultima vreme pe tot globul, realizate în majoritate prin reciclarea unor materiale de arhivă (oficiale sau personale), Acasă respectă acele „principii fundamentale” ale documentarului teoretizate de britanicul John Grierson în anii `30, care susţin că misiunea principală a acestui tip de cinema este de „a descrie, observa şi selecţiona viaţa însăşi”. Materialul excepţional înregistrat de realizatori se bazează pe o astfel de observare îndelungată a realităţii alese, pe familiarizarea îndelungată cu locurile şi cu oamenii care apar în film. Nu e de mirare că lungmetrajul a generat comentarii admirative, precum cel semnat de Sheri Lynden în revista The Hollywood Reporter, unde afirmă: „Acasă aduce un suflu nou şi intim asupra unor subiecte care ne macină de sute de ani: conformismul, plăcerile şi provocările naturii versus confortul şi distracţiile modernităţii, lucrurile esenţiale care stau la baza unei vieţi bune. Şi face asta cu o concizie lăudabilă. Etern şi punctual, specific şi în acelaşi timp cu rezonanţă universală, acest portret al lumii, în care sărăcia, relocarea şi dinamicile sociale joacă roluri importante, va emoţiona cu siguranţă festivaluri şi audienţe internaţionale”.
În plus, lungmetrajul lui Radu Ciorniciuc mai îndeplineşte o misiune a documentarului apreciată de John Grierson, aceea a „documentarului ca film de intervenţie socială”, atrăgând atenţa asupra marginalizării unui grup social şi nevoia integrării în societate prin metode bazate pe empatie. Se simte că regizorul a vibrat sincer la această idee, la problemele familiei dislocate din sălbăticie. După propria sa mărturisire, el s‑a „identificat în mare măsură cu sentimentul de familie pe care îl vedeam, cu felul în care membrii familiei Enache îşi purtau de grijă unii altora, cu nivelul acela de intimitate pe care nu‑l poţi găsi decât în spaţiul tău intim, spaţiu pe care, ca jurnalist tânăr şi ambiţios, îl pierzi, pentru că tot ce faci devine un soi de bun public”. Şi producătoarea acestui deja celebru lungmetraj, Monica Lăzurean‑Gorgan, îşi asumă această misiune de „intervenţie socială” atunci când realizează propriul său lungmetraj, Lemn (co‑semnat alături de Ebba Sinzinger şi Michaela Kirst). Urmărind – uneori în cheie detectivă – practica tăierilor ilegale de lemn, atât în România, cât şi în Rusia şi în America, documentarul demască cinismul corporaţiilor care profită de cadrul legislativ imprecis în domeniu şi încearcă să conştientizeze privitorii de pretutindeni asupra pericolelor ecologice declanşate de aceste abuzuri asupra pădurilor.
Multe calităţi are şi un alt documentar prezent în palmaresul final al ediţiei, Totul nu va fi bine (regia Adrian Pîrvu, Helena Maksyom), câştigător al Premiului FIPRESCI (juriul criticii internaţionale urmărind anul acesta vizionările online). Filmul porneşte de la experienţa personală a regizorului, victimă colaterală a accidentului nuclear de la Cernobâl (din 1987), locul iradiat unde mama lui se afla când era însărcinată cu el, nefasta ei vizită acolo fiind urmată de infirmitatea cu care regizorul s‑a născut, rămânând aproape orb. Investigaţia în acest spaţiu blestemat devine subiectul unei anchete jurnalistice, dar şi filmul unei călătorii iniţiatice.
La capitolul premierelor de lungmetraje româneşti nu au apărut titluri prea entuziasmante şi probabil de aceea Premiul Publicului a revenit unui film primit cu destule rezerve de critici, Şi atunci
ce e libertatea?, cu un scenariu vag inspirat din nuvela Anei Blandiana „Proiecte de trecut”. Premiul Zilelor Filmului Românesc pentru Debut a fost atribuit lungmetrajului Urma (regia Dorian Boguţă), în timp ce lungmetrajul Ivanei Mladenovič, Ivana cea Groaznică, premiat anul trecut la Locarno, a obţinut doar o Menţiune specială. Nici premiul pentru cel mai bun scurtmetraj (Amar de Sarra Tsorakidis) nu pare cea mai bună alegere, în concurs aflându‑se filme mai bune precum Contraindicaţii de Lucia Chicoş sau Zimnicea de Bogdan Naumovici. Palmaresul a mai reţinut, prin menţiuni speciale, scurtmetrajele Bilet de iertare de Alina Şerban şi Moartea şi cavalerul, animaţia semnată de Radu Gaciu. A fost aplaudat Premiul de excelenţă acordat actriţei Maria Ploae, unul dintre cele mai nobile chipuri ale cinematografului românesc, de neuitat în Dincolo de pod de Mircea Veroiu, sau Ştefan Luchian, Un bulgăre de humă şi Faimosul paparazzo de Nicolae Mărgineanu.
Filmele străine din principala secţiune competitivă vor fi în curând distribuite pe marile ecrane (sperăm în redeschiderea urgentă a sălilor), printre ele numărându‑se irlandezul Baby Teeth: Prima iubire de Shannon Murphy (Trofeul Transilvania). Vor fi lansate în curând şi lungmetrajele prezentate în afară de concurs: La Belle Époque/ Cei mai frumoşi ani (de Nicolas Bedos), Mama (Madre, de Rodrigo Sorogoyen), Corpus Christi (de Jan Komasa). Nu în ultimul rând, ediţia cu numărul 19 va rămâne în memoria spectatorilor graţie grupajului de filme prin care s‑a celebrat centenarul Federico Fellini, magia cinemaului său fiind asociată, de acum înainte, cu serile de vară petrecute în faţa ecranelor clujene de la TIFF.
Dana Duma
