Simpla menţionare a acestui orăşel fermecător de la ţărmul Mării Negre evocă în arta românească culorile Orientului, pictorii fiind aceia care au sesizat potenţialul expresiv al zonei…
Privită în ansamblu, istoria artei româneşti, în special, şi spiritualitatea românească, în general, sunt marcate în secolul al XIX‑lea şi al XX‑lea de osmoza dintre Orient şi Occident. Aceasta se explică, în plan istoric, prin interferenţele culturale ale unei perioade de tranziţie, iar în plan subiectiv, prin afinităţile unor personalităţi inconfundabile ale vremii faţă de aceste fascinante areale ale civilizaţiei europene, şi nu numai.
În fundamentarea şi individualizarea peisagisticii artistice româneşti, un loc aparte îl ocupă oraşul Balcic din zona Caliacra, sau Coasta de Argint, cum avea să fie numit de Regina Maria, care şi‑a construit acolo un palat ce reprezintă şi astăzi principalul punct de atracţie al oraşului. Balcicul, locul în care a avut loc întâlnirea dintre Orient, incluzând şi manifestările artistice specifice acestuia, cu arta românească din secolul al XX‑lea, în special cu pictura, este situat la Marea Neagră şi a aparţinut ţării noastre până în anul 1940, când, în urma Tratatului de la Craiova, România a fost constrânsă să cedeze Bulgariei Cadrilaterul. În perioada interbelică, Balcicul a fost locul cel mai căutat de către toţi pictorii români ai vremii, care, ajunşi aici, pătrundeau cu sfială, ca într‑un templu, în sufletul oraşului, fiecare încercând să îi dezvăluie misterele într‑un mod propriu.
Denumit iniţial Kmuni, după izvoarele de apă ce izvorăsc din munţi, apoi Dionysopolis, în secolul al IV‑lea, când a devenit colonie grecească, Balcicul a făcut parte în timpurile moderne din Coasta de Argint, zona de la malul Mării Negre ce întruchipează calea solară a picturii româneşti, marcată de un puternic exotism oriental şi care a stat la baza creării unui curent cu putere de şcoală în arta modernă românească.
Balcicul s‑a impus în arta perioadei interbelice „prin relieful monoton sau spectacular, prin structura aşezărilor sale cu personaje şi obiecte figurate sub nemişcarea unei lumini aspre, condensate, reflectată de straturi geologice răzvrătite şi de mare”. Doina Păuleanu spunea: „Balcicul a permis orice fel de abordare, în numele modernităţii sau al tradiţiei, ca tentaţie a Occidentului recuperat sau a Orientului în fine regăsit, într‑un decupaj de timp limitat şi probabil de nerepetat în numele istoriei, cu certitudine original şi unic în numele picturii”.
Semnificative, pentru Balcic, sunt lumina şi culoarea. Schimbările bruşte, uneori totale, colorau oraşul într‑un mod special, parcă în mod contradictoriu cu diversele momente ale zilei, lucru determinant pentru îmbogăţirea paletei de culori a artiştilor. De aici a rezultat acea minunată diversitate de personalităţi şi stiluri care se conturau în atmosfera acestui loc atât de original. Celor mai mulţi dintre artişti, raportul subtil dintre lumină şi culoare oferit de atmosfera Balcicului le‑a prilejuit împrospătarea şi revigorarea viziunii plastice proprii, diversificarea gamei cromatice folosite, finalizate într‑un deosebit rafinament al culorilor.
Astfel, Balcicul a pătruns ca temă predilectă în atelierele multor artişti şi în aproape toate expoziţiile. Fie că era vorba de colecţii individuale sau de saloane oficiale, Balcicul era nelipsit. „Fascinaţia pe care o insuflă şi întreţine Balcicul este stăruitoare: se pare că şi veacurile au locuri de odihnă pe lume, aşa ca şi păsările călătoare. Cum altfel să tălmăceşti taina oraşului care de mii de ani, pustiit şi dărâmat de războaie şi invazii, se ridică neobosit spre o viaţă nouă lui?”, se întreabă în anul 1928 pictorul Adrian Maniu.
Până a deveni un curent, o şcoală, era un singur pas. Şi el s‑a făcut. Pictura românească se îmbogăţeşte cu o orientare nouă, spre lumină şi culoare, datorită existenţei acestui oraş deosebit care, fără a avea nimic mediteranean, este caracterizat de coordonate geografice şi climatice de excepţie, printr‑o combinaţie stranie dintre mare şi deal, prin poezia reliefului chinuit al dealurilor şi albul lor strălucitor, prin lumina violentă, copleşitoare, „o adevărată simfonie în alb”, după cum aprecia geograful George Vâlsan.
Simpla menţionare a acestui orăşel fermecător de la ţărmul Mării Negre evocă în arta românească culorile Orientului, pictorii fiind aceia care au sesizat potenţialul expresiv al zonei şi care au transformat mica localitate dintr‑un sit arhaic într‑o atrăgătoare staţiune de vacanţă şi de creaţie, ale cărei peisaje atrăgătoare includeau Dealul Alb, geamia, cetatea sau cimitirul tătărăsc, brutăria şi cafeneaua lui Mamut, fântâna din cartierul tătărăsc, nenumăratele cafenele în care turcii îşi fumau tacticos tutunul, toate devenind „motive picturale din a căror recurenţă se poate recompune aproape cinematografic viaţa aşezării”.
Atmosfera creaţiei, libertatea de creaţie a artiştilor era remarcabil influenţată şi de starea de spirit, absolut unică, pe care o imprima libertatea comportamentală, un nonconformism benefic, care avea să contribuie definitoriu la concretizarea actului artistic: „A fi neglijent, a fi desculţ, a fi mai mult despuiat decât îmbrăcat este la Balcic nu atât un semn de nepăsare, cât o tacită lege socială… Face parte din farmecul Balcicului a locui într‑o casă fără lumină electrică, a nu avea apă curgătoare, a fi prost servit la masă, a primi scrisorile cu mare întârziere, a nu citi ziare[…] Dar atracţiunea Balcicului este tocmai această viaţă înceată, orientală, care se perindă aici”, spunea Camil Petrescu în anul 1928. Toate acestea au fost determinante pentru stabilirea unei legături între sufletul şi paleta fiecărui pictor, legătură care va depăşi limitele timpului.
Nicolae Tonitza, ca, de altfel, majoritatea pictorilor care au fost atraşi an de an de magia Balcicului, avea sentimentul că acest spaţiu i‑a fost hărăzit, iar poetul Ion Pilat i‑a dedicat un întreg volum, Balcic, în a cărui prefaţă face o prezentare idilică a locului: Balcicul „m‑a cuprins treptat ca o iubire nouă, cu nostalgia atotputernică a apelor şi a luminii”.
Un rol determinant în atragerea şi stimularea tinerilor intelectuali (artişti, poeţi, scriitori, actori etc.) care poposeau la Balcic, atraşi de ineditul locului, l‑a avut Octavian Moşescu, primar al Balcicului (1931‑1932, 1938‑1940), care a fost unul dintre principalii factori catalizatori ai şcolii de pictură de la Balcic din care făceau parte, printre alţii, Jean Al. Steriadi, Theodor Pallady, Lucian Grigorescu, Dumitru Ghiaţă, Nicolae Tonitza, Samuel Mutzner, Nicolae Dărăscu, Francisc Şirato, Camil Ressu, Rodica Maniu, Cecilia Cuţescu Storck, Ştefan Dimitrescu, Vasile Popescu ş.a., care au realizat lucrări picturale de o deosebită valoare artistică.
Echivalentul unei paradigme culturale majore, Balcicul reprezintă în spaţiul artistic românesc componenta solară şi meridională, caracterizată prin diversitate tematică şi stilistică. Relaţia cu Balcicul a multitudinii de personalităţi şi de destine artistice prezente în localitatea de la malul mării, în pofida numeroaselor stilistici şi atitudini, a generat, îndeosebi în pictură, o unitate interioară proprie, unitate ce îşi are sorgintea în atracţia irezistibilă exercitată de această zonă asupra celor înzestraţi cu darul creaţiei.
Mozaicul interetnic format din bulgari, turci, greci, tătari, armeni, albanezi, germani, ruşi, români a dat culoare şi viaţă acestui Orient miniatural, stârnind un interes deosebit pentru originar, primitiv, arhaic. Farmecul exercitat de localităţile dobrogene Constanţa, Mangalia, Tulcea, Capul Caliacra, Cavarna şi, mai ales, Balcic, îndeosebi în perioada interbelică, asupra unei întregi pleiade de artişti confirmă, încă o dată, teoria lui Cezanne de la începutul secolului XX, conform căreia educaţia ochiului se face în raport cu natura.
Ana Maria Măciucă
