Îmi place să cred că Ion Atanasiu Delamare a plecat să se întâlnească cu alţi prieteni dragi, într-un Levant ceresc unde să poată visa fără grija zilei de mâine, fără angoase, privind un cer pur veşnic luminat de Lumina cea neînserată.
În urmă cu doi-trei ani nici prin cap nu mi-ar fi trecut că rubrica aceasta se va transforma într-un fel de 
cronică-necrolog. Şi, totuşi, sub privirile consternate ale celor rămaşi, o generaţie întreagă de artişti, şi nu numai, se subţiază dramatic. Are loc un fel de regrupare, pe care ne este greu să ne-o imaginăm, a oamenilor cu har, cu o menire aparte, în Împărăţia lui Dumnezeu.
La sfârşitul lunii martie, după o grea suferinţă, ne-a părăsit graficianul şi profesorul de excepţie Ion Atanasiu Delamare. Doar că el n-a fost numai un mare artist, a fost un fel de ferment cultural discret, dar neobosit şi eficient, al vieţii culturale bucureştene. L-am cunoscut în ambele ipostaze, în special datorită sculptorului Alexandru Nancu. Ne-am legat pe vremea „Seratei muzicale” a regretatului Iosif Sava, pe când, vremelnic, am realizat acea rubrică inedită din cadrul celebrei emisiuni, cu vernisaje în… direct la TVR 2. Studiourile mamut ale televiziunii naţionale deveneau, pentru câteva ore, săli de expoziţie, iar artiştii, pe rând, aveau ocazia să vorbească despre creaţia lor şi despre lumea culturală a epocii. Se întâmpla în secolul trecut.
Ultimii 15-16 ani au transformat România într-o feudă jecmănită şi umilită fără răgaz şi fără milă. Oamenii sensibili, vulnerabili, aşa cum sunt, prin definiţie, marii creatori, marii gâ
nditori, au resimţit acut această prigoană, asediul zilnic al imposturii, al prostiei şi al şmecheriei. Iosif Sava o prevestise, ca un vizionar ce era. Aşa îmi explic, astăzi, de ce ne părăsesc, rând pe rând, cei mai frumoşi dintre noi. Ion Atanasiu Delamare era, înainte de toate, un om frumos, curat, şi de o generozitate deconcertantă. Iar arta lui rămâne, peste timp, expresia limpede, imposibil de alterat a acestui fel al lui de a exista şi de a se manifesta în lume.
Pentru că avea o atât de mare disponibilitate spre comunicare, vernisajul în direct la care a participat, în 1998, Ion Atanasiu Delamare a fost, probabil, cel mai reuşit, deşi nu ni s-a părut deloc uşor, atunci, să fim în studio alături de o personalitate remarcabilă ca cea a academicianlui Virgil Cândea. Pentru că acele experienţe unice se defineau printr-o trăire puternică, am rămas prietenă cu toţi plasticienii pe care i-am inivitat la vernisajele „Seratei”.
În 1998, am avut prilejul să intru pentru prima dată în atelierul de creaţie al lui Ion Atanasiu Delamare, 
din centrul istoric al capitalei, pe strada Şelari. Nu cred că există vreun artist bucureştean care să nu cunoască acel spaţiu, dintr-un imobil de secol XIX, cu vedere spre Curtea Veche, unde se năşteau idei, se croiau proiecte de expoziţii, se visa frumos, cu ochii deschişi, se aniversau zile de naştere şi se împodobea bradul de Crăciun cu şi pentru toţi prietenii. Acolo nu veneau însă numai plasticieni, ci şi scriitori, muzicieni, profesori mulţi de la Universitatea de Artă, colegi de-ai lui Ion, veneau şi oameni care n-aveau legătură cu artele decât ca simpli spectatori. Atelierul lui Ion Atanasiu Delamare era un atelier deschis tot timpul, nu doar o dată pe an, de „Noaptea Atelierelor”. Acum realizez că, aşa cum cu peste trei decenii înainte, garsoniera lui Nichita Stănescu din Piaţa Amzei devenise un loc al confluenţelor culturale şi al întâlnirilor boeme între artişti şi literaţi, tot aşa va rămâne în memoria tuturor şi studioul lui Ion Atanasiu Delamare.
Chiar şi în acele condiţii de continuu du-te-vino prin atelierul său, artistul sensibil şi generos, debordând de imaginaţie, manifestând o incredibilă fervoare a naraţiunii plastice, îşi găsea vreme pentru lucrul lui pasionat şi tot mai rafinat. Ion s-a completat bine, în tot acest interval de graţie care i-a fost trecerea prin lume, cu pictoriţa Emilia Persu, prietena şi iubita lui. De fapt, nimeni dintre prietenii şi cunoscuţii lor nu şi-a putut imagina vreodată altfel decât împreună: el, un visător incurabil, ea un spirit practic, mereu gata de acţiune.
Nostalgia acelor vremuri deloc îndepărtate ca timp, dar parcă scurse într-o altă viaţă, nu mă ajută deloc să mă concentrez asupra creaţiei lui Ion Atanasiu Delamare, ci să-mi amintesc mai mult de câte călătorii, expoziţii, întâmplări artistice am pus la cale împreună timp de aproape două decenii. Cu Ion şi cu Emilia am ieşit pentru prima dată din România, în anul 2000, şi nicăieri altundeva decât la Veneţia, în vremea 
faimosului carnaval. Cu ei şi cu Alexandru Nancu am revenit în Italia doi ani mai târziu şi am vizitat tot nordul peninsulei, după ce deschiseserăm expoziţia „Visări levantine” la Institutul Cultural din Veneţia şi la Chioggia. Căram lucrările a zeci de artişti cu maşina, străbăteam graniţele pe timp de zi şi de noapte, ne cazam pe unde apucam şi ne umpleam fiinţa cu frumuseţi de neimaginat până atunci. Şi mai ales râdeam tot timpul, fiindcă nu se putea altfel lângă Ion. Avea un umor ieşit din comun. Am în faţa ochilor chipul lui de copil mare, pe marginea unui canal din Veneţia, în faţa casei lui Tintoretto, strigând în gura mare, de se adunaseră ca la circ nelipsiţii turişti, pe „mama lui Tintoretto” pe care o ruga să-l lase pe Tintoretto afară cu… hidrobicicleta. Când se manifesta aşa, Ion de fapt croia o viitoare lucrare, uluitoare prin asocierile de personaje, obiecte, contexte, suprapuse toate într-o naraţiune funambulescă, la graniţa cu reveria şi cu visul, ancorată totuşi în real. Grafica lui, realizată îndeosebi în tehnică mixtă, dar apelând şi la tehnicile gravurii sau chiar la pictura pe sticlă, rămâne o mărturie unică a unei trăiri irepetabile, împărtăşită cu generozitate tuturor celor receptivi. Ion Atanasiu Delamare a fost şi un rafinat ilustrator de carte, mai ales de poezie, pentru că îşi găsea în cuvântul scris o corespondenţă cu propria sa poetică vizuală.
Legat de numele lui va rămâne şi un alt spaţiu, astăzi, de asemenea, devenit amintire: subsolul Galeriilor Orizont, locul numit înainte de 1989 „Atelier 35”, fiindcă acolo expuneau tinerii artişti. La trecerea între mileniul II şi mileniul III acea galerie underground se revigora prin preluarea ei de către Adrian Andrieş care o transforma în celebrul Art Jazz Club. Astăzi nu mai pot număra câte expoziţii am organizat acolo, toţi patru, câţi artişti au debutat, câte concerte au însoţit acele vernisaje. Şi totul se datora vocaţiei pentru prietenie a lui Ion şi neobositei dorinţe a Emiliei de a trăi în plin spectacol vizual. Acolo, am „repetat” peste timp o „Serată”, ultima, ca o încununare a tuturor „Seratelor” lui Iosif Sava, când mi-am lansat volumul „Artişti plastici la Serata lui Iosif Sava”, publicat la editura Maiko şi ilustrat de pictoriţa Rodica Ciocârdel Teodorescu.
Asupra creaţiei lui Ion Atanasiu Delamare voi mai reveni, aşa cum mi-am propus să nu las uitării nici creaţia altor mari artişti care şi-au găsit în altă parte pacea şi odihna. Dar mă folosesc de prilejul acestei pseudocronici plastice pentru a sugera Uniunii Artiştilor Plastici din România că atelierul lui Ion Atanasiu Delamare de pe strada Şelari trebuie să devină un atelier memorial. Cred că vreunul dintre sculptorii prieteni îi va face o efigie şi va marca acel loc al boemei bucureştene de la graniţa dintre milenii. Iar atelierul va rămâne aşa cum l-a lăsat Ion, cu lucrările lui minunate, cu colecţia de obiecte vechi, de cărţi, albume şi afişe mărturie ale unei roditoare treceri prin lume. Îmi place să cred că Ion Atanasiu Delamare a plecat să se întâlnească cu alţi prieteni dragi, într-un Levant ceresc unde să poată visa fără grija zilei de mâine, fără angoase, privind un cer pur veşnic luminat de Lumina cea neînserată.
