Iniţiativa unui astfel de gest cultural cu bătaie lungă, adică purtător de efecte şi de roade artistice şi culturale destinate viitorului, îi aparţine lui Dinu Apostu, nepotul sculptorului
Iniţiativele culturale recuperatorii în România zilelor noastre sunt tot mai rare, dar, în compensaţie pentru puţinătatea lor, cât se poate de serioase şi de asumate. În urmă cu doi ani, la sfârşit de august, eram invitată pentru prima oară la o nouă ediţie – a patra – a unui simpozion de creaţie gândit în memoria
marelui sculptor George Apostu, chiar la el acasă, adică la Stănişeşti, judeţul Bacău, locul naşterii sale şi cel unde a fost inaugurată casa memorială ce-i poartă numele. Surpriza a fost foarte mare. Într-un sat din România profundă întâlneam oameni hotărâţi să păstreze memoria unui înaintaş, dar şi artişti cu notorietate, din ţară şi de peste graniţe, şi eram martora unui un act cultural autentic. În fiecare dintre ediţiile anterioare ale taberei de sculptură de la Stănişeşti participaseră artişti români din diferite generaţii, chiar şi unii foarte tineri. A treia ediţie, cea din 2014, i-a avut ca invitaţi pe Maxim Dumitraş, Gheorghe Zărnescu şi Ioan Pop Vereta, iar la ediţia a patra au fost prezenţi: Nicolae Fleissig şi Leonard Răchită, vechi prieteni ai lui Apostu, veniţi din Franţa special pentru această ocazie, dar şi sculptorul Marius Bacriu de la Caransebeş. Materialul de lucru a fost atunci lemnul de stejar, tocmai pentru că George Apostu îşi mărturisise ataşamentul profund faţă de această materie vie, a cărei esenţă a concentrat-o în propoziţa simplă, dar memorabilă, rostită într-un film al Ruxandrei Garofeanu, ce-i fusese dedicat: „Lemnul cere pădure”. Toate lucrările realizate la Stănişeşti au rămas în curtea casei memoriale şi aşa urmează să se întâmple la fiecare ediţie a simpozionului desfăşurat sub genericul „Împreună cu George Apostu, la el acasă”.
Iniţiativa unui astfel de gest cultural cu bătaie lungă, adică purtător de efecte şi de roade artistice şi culturale destinate viitorului, îi aparţine lui Dinu Apostu, nepotul sculptorului, ca
re, tocmai pentru a putea concretiza o idee generoasă, a înfiinţat Asociaţia de Prietenie Româno-Franceză şi i-a convins şi pe edilii locali de importanţa recuperării şi a păstrării memoriei unuia dintre cei mai importanţi sculptori ai secolului XX.
Înainte de a consemna ediţia 2017 a Şcolii de Vară de Artă Plastică „George Apostu” voi aminti că în 2015, la Stănişeşti, tabăra de creaţie a fost încheiată printr-un foarte reuşit spectacol de muzică şi dansuri tradiţionale, dar şi de un excepţional recital Nicu Alifantis care, pentru prima dată, a cântat printre sculpturi. M-a impresionat atunci în mod special mobilizarea locală, dar şi prezenţa tinerilor din Stănişeşti la vernisajul lucrărilor de sculptură şi la spectacolul amintit tocmai pentru că cea desemnată să perpetueze în cunoştinţă de cauză memoria lui George Apostu şi să contribuie la păstrarea identităţii specifice locului este tânăra generaţie.
„Mă uit în urmă şi-mi văd o sumă de lucrări mai mari, aşezate în pământul ţării, ori fixate în pământuri îndepartate, ca semne adăugate altor semne de curată simţire românească. Câte ceva am făcut. Şi acest ceva mă îndeamnă să continui, să mă apropii cu bucurie de anii care merg tot mai zoriţi către mine”, mărturisea George Apostu, autorul memorabilelor lucrări din poienile rotate ale taberei de la Măgura Buzăului („Tatăl şi fiul” – 1970, „Lapone” – 1975), dar şi al altor lucrări de for public sau de atelier, răspândite acum prin toată lumea. Sub semnul acestei mărturisiri a avut loc cea de-a cincea ediţie a şcolii de vară de la Stănişeşti, ce-i poartă numele.
Alegând pribegia în anii dictaturii comuniste, stabilindu-se la Paris unde a şi murit în anul 1986, artistul a rămas totuşi cu inima în patria de obârşie. Nu întâmplător, cu puţin înaintea trecerii lui în veşnicie îşi exprima d
orinţa de a săruta pragul casei părinteşti. Demersul cultural şi recuperatoriu al nepotului său, Dinu, împlineşte într-un fel această ultimă dorinţă a sculptorului fizic înstrăinat de locurile natale.
George Apostu continuă în arta modernă, românească şi universală, tradiţia începută prin Constantin Brâncuşi a sculptorilor de obârşie ţărănească, pentru care tradiţia lemnului şi cultura populară rămân filonul principal al creaţiei lor, mai explicit sau mai subtil formulat. George Apostu a marcat o întreagă generaţie de artişti români prin personalitatea sa aparte, dar şi printr-o creaţie care rămâne un fel de etalon al sculpturii postbrâncuşiene. Dintre congenerii săi rămaşi în viaţă, mulţi îi păstrează vie amintirea. Amintirea lui şi a unor timpuri „de aur” pentru breaslă, cea a taberelor de creaţie care au făcut istorie şi a unei efervescenţe creatoare – şi mă refer îndeosebi la deceniile şapte şi opt ale secolului încheiat – fără precedent.
Pe prietenia faţă de marele sculptor, rămasă vie, a unor colegi de breaslă, şi pe amintirea acelor timpuri, mai sus evocate, se susţine şi această nouă ediţie (2017) a Simpozionului de sculptură „George Apostu”, de la Stănişeşti-Bacău. Uneltele de lucru rămân, ca şi în ediţiile precedente, cele tradiţionale: barosul, ciocanul, toporul, drujba şi dalta, dar materialele se diversifică. Lucrările sunt cioplite din lemn de stejar şi din marmură sau turnate în bronz. Toţi cei patru artişti participanţi provin din generaţia lui Apostu şi cu toţii au lăsat, în deceniile şapte şi opt ale secolului XX, lucrări cioplite în piatră, în poienile de la Măgura Buzăului, cea mai lungă şi mai prolifică tabără de creaţie din spaţiul românesc, adevărată şcoală liberă de sculptură în aer liber, ce-şi datorează existenţa altui artist care prin truda şi tenacitatea sa şi-a nemurit numele: Gheorghe Coman.
Napoleon Tiron omagiază memoria lui George Apostu, la el acasă, la Stănişeşti, prin lucrarea cioplită în lemn de stejar şi intitulată sugestiv „Semn 17”. Tot din lemn de stejar e realizat
ă şi compoziţia tridimensională a lui Ioan Deac Bistriţa, cu titlul „Mugur”, poate cea mai potrivită aluzie la memorabila afirmaţie a lui Apostu că „Lemnul cere pădure”. Sculptorul Constantin Marinete îşi aminteşte de autorul „Fluturilor” şi al „Laponelor” printr-o lucrare din marmură cu două nume: „Scară la cer” şi „Mărgelele reginei”. Cel mai explicit în demersul artistic dedicat lui George Apostu este sculptorul Dumitru Passima, autorul unui portret al prietenului său, turnat în bronz, care-şi va afla, fără îndoială, cel mai potrivit loc de expunere în grădina casei memoriale de la Stănişteşti.
A cincea ediţie a Şcolii de Vară de artă plastică „George Apostu” s-a desfăşurat în perioada 20 august – 3 septembrie 2017 în locul natal al sculptorului. Asociaţia de Prietenie Româno-Franceză, înfiinţată şi condusă de Dinu Apostu a reuşit să atragă Consiliul Judeţean Bacău ca partener în acest generos program cultural. Vernisajul lucrărilor din ediţia acestui an s-a încheiat printr-un recital Ducu Bertzi. Probabil, ca şi Nicu Alifantis, îndrăgitul cantautor a avut ocazia să cânte pentru prima dată printre sculpturi.
Nu mă voi reţine nici de această dată să-mi exprim întreaga admiraţie pentru efortul lui Dinu Apostu şi al soţiei sale, Marilena, doi contemporani de-ai noştri care înţeleg că dacă ne pierdem memoria şi îi uităm pe cei care au contribuit la articularea unei identităţi naţionale ne pierdem de fapt pe noi înşine. Nădăjduiesc ca şi în anii ce vor veni, ei să rămână la fel de puternici, de entuziaşti şi de hotărâţi să-l omagieze pe George Apostu în singurul fel care i-ar fi plăcut pe de-a întregul artistului: prin sculptura din bătătura casei părinteşti.
